Ion Iancuţ: Luchian şi-a pictat sufletul cu pensula odihnită pe inimă

Ion Iancuţ se naşte la 28 februarie, 1950, în comuna Răducăneni, judeţul Iaşi. Absolvent al Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Iaşi. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1974.

A început, în 1969, ca student, la secţia de grafică, apoi la sticlă, la ceramică, cu profesorul şi maestrul Costel Badea, din nou la sticlă, cu profesul Popescu-Negreni, şi a terminat la sculptură, cu Paul Vasilescu.
Devine membru al UAP în 1977.

Expoziţii de grup şi personale în ţară: Kalinderu, Orizont, Simeza, Calderon, Palatul Parlamentului, Muzeul Municipiului Bucureşti, DANA-Iaşi, Galeriile Regale Sinaia, Focşani, Timişoara, Muzeul Ţării Crişurilor- Oradea, Artyuorself-Bucureşti.

Bunicul și nepotul – bronz, dimensiuni 50x40x15 cm

Expoziţii de grup şi personale în străinătate: Civitta Vecchia-Italia, Groot Schuylenborg – Olanda, Kunsthallen Museum – Germania, Briggerit Trelleborg – Suedia, Iselhorn – Germania.

Tabere şi simpozioane, în ţară: Măgura Buzău, Arcuş, Căsoaia, Hobiţa, Soveja, Oarba de Mureş, Dumbrava Sibiului, Sângeorz Băi, Galaţi, Giurgiu, Constanţa, Lebăda-Bucureşti, Dorohoi, Gărâna –Reşiţa.
În străinătate: Burgas (Bulgaria), Leipzig (Germania), Visnerysbacz (Cehia), Borkal Schaft (Olanda), Appledddorn (Olanda), Otaru Hokaydo (Japonia), Iselhorn (Germania).

Premii şi distincţii

• 1979 – Marele Premiu al Simpozionului de Sculptură de la Burgas.
• 1981 – Premiu pentru sculptură la Bienala de la Budapesta.
• 1985 – Premiul „Una cultura per Europa” – Italia.
• 1989 – Premul I la Simpozionul internaţional de sculptură de la Mithseta – Gruzia.
• 1990 – Medalia de Aur – Dantesca – Ravenna (grup).
• 1993 – Premiul pentru sculptură ambientală – Sibiu.

Flash interviu

Fiul risipitor – bronz, dimensiuni 40x40x10 cm

Care a fost cea mai recentă expoziţie şi, dintre atâtea şi atâtea expoziţii, care vă este cea mai dragă?

Cea mai recentă este cea vernisată acum nici o lună la Artyourself din Bucureşti, o galerie privată. Cea mai de neuitat a fost cea din 2010 de la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde am expus 63 de bronzuri, şi 100 de pasteluri.

Care este omul sau artistul care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Un singur nume, Ion Cadar, sticlar, un unchi de-al meu.

Aţi trăit şi un moment de descumpănire în arta Dvs.?

M-a cam ferit Dumnezeu de aşa ceva. Dacă au fost, şi au mai şi fost, m-am ţinut tare de drumul meu.

Desenul în tehnica pastelului este aşa, ca un fel de hobby, dar, ca sculptor, în ce vă place să lucraţi, în bronz, piatră sau lemn?

Am lucrat în piatră în tabere. Am lucrat, tot în tabere, şi în metal. Mai rar în lemn. Dar eu sunt pentru bronz. În bronz se lucrează, dar se şi făureşte. Artă şi inginerie la un loc.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Pe lângă datul natural, care trebuie să existe de la bun început, trebuie să se adauge şi credinţa totală în ceea ce faci, să nu renunţi niciodată la ceea ce faci.

Ion Iancuţ: „Luchian şi-a pictat sufletul cu pensula odihnită pe inimă”

Arcaș – bronz, 85x50x40 cm

Îi văzusem lucrările în varii expoziţii, de grup sau personale. Bronzuri îndelung şlefuite, cu migală. Personajele aveau ceva din Bosch sau Bruegel, un fel de simplitate, ingenuozitate şi exuberanţă anonimă. Nu se putea trece pe lângă ele ca şi cum n-ar fi fost. Existau. Aproape că ţipau. Incitau. Personajele aveau viaţă. Şi erau surprinse, mai toatele, în ipostaze stranii, chiar halucinante. O lume fantastică, incredibilă.

Cărau un disc, împingeau un cub, zburau în cuplu, sprijinindu-se în nişte tije subţiri. Un om se transformase în vioară, o femeie era vioară. Pe umărul unui om ce se numea Adam o mână uriaşă îl apăsa sau îl ocrotea. Un om căra în spate un pui de inorog. Un altul, orb, căuta lumina. Un altul, bătrân de când lumea, îl strângea la piept, cu nesfârşită dragoste, disperare şi durere, pe fiul său risipitor. Şi un copil, o mogâldeaţă de om, cât o gâză, urca pe piciorul tatălui său, atras parcă de un magnet sau de vocea sângelui. Şi tatăl îl priveşte cu emoţie, cu interes, gata parcă să-l ajute. Aceeaşi nesfârşit de dulce dragoste a bunicului către nepotul său. Personaje obişnuite, luminoase.

Inorogul de seară – bronz, dimensiuni 52x45x16 cm

Dar şi personaje abulice, în mişcare, bătrâni, milogi, sluţi, orbi, alienaţi, veniţi de la capătul unei lumi atemporale într-o lume aflată ea însăşi într-un marasm al decăderii, al descompunerii, al depersonalizării. Mituri golite de sens, legende antice şi biblice căzute în desuetudine, simboluri fără de substanţă – aşa au fost percepute, în critica de specialitate, personajele lui Ion Iancuţ, despre care se mai spune că au în ele ceva din renascentism, dar şi din baroc, pentru ca structura lor intimă să sublimeze, finalmente, într-un registru suprarealist.

Suficiente argumente, aşadar, pentru a fi cât se poate de curios şi dornic să intru în atelierul în care se zămisleşte lumea acestor personaje. Din stradă se intră direct într-un vestibul. Nişte trepte, zeci şi zeci de bidoane de plastic, de câte 5 litri, pline cu apă – cu apă de ploaie, îmi spune Ion Iancuţ – şi, la capătul treptelor, pe stânga, intrarea în atelier.

O devălmăşie de nedescris! Câţiva pomişori, un măslin, un eucalipt, un lămâi, un dafin, un rodier, tufe de ferigi, orhidee şi multe alte plante. Pentru asta adună, am dedus, Ion Iancuţ apa de ploaie în zecile de bidoane din holul atelierului! Printre pomişori, zeci şi zeci de ghipsuri. Unele albe, semn că aşteaptă să fie turnate în bronz, altele grizate, cenuşii, trecute deja prin laborioasa tehnologie a turnării în ceară topită. În mijloc, un Luchian, bust. O recompunere după celebrul autoportret Zugravul. Linişte, măreţie şi smerenie, cu pensula în dreptul inimii. „Am fost acum câţiva ani la Brebu, zice Ion Iancuţ, unde am făcut pentru păstorii de acolo o piatră. I-am spus primarului că ar fi bine să fac şi un bust cu Luchian, care a pictat mult prin locurile alea. Am bătut palma, am venit la Bucureşti, m-am apucat de lucru, mai aveam puţin şi terminam, dar s-a schimbat primarul, a venit unul care nici nu vrea să audă de o statuie cu Luchian. O să vină alt primar, poate că revine cel cu care discutasem, mai lucrez la câteva amănunte şi gata. Dar până atunci marele Luchian este împăratul care stăpâneşte peste toate celelalte lucrări”.

Punte – bronz, dimensiuni 40x30x15 cm

Lângă bustul lui Luchian, spre fereastră, un ghips înalt: un bărbat într-o barcă legănată de valuri, un catarg şi ceva care aduce cu o pânză de corabie. „Este, mă lămureşte amfitrionul, Ulisse, o lucrare în oţel inox, la Giurgiu, chiar pe cheu, unde acostează navele, are 10 metri înălţime”. La picioarele lui Luchian, un bust cu Moise. Undeva, într-o altă încăpere, într-un colţ, un alt bust, de aproape doi metri, Homer, cu un toiag şi ochii goi îndreptaţi spre cer. „E singurul care a vorbit vreodată cu zeii. Ulisse a fost doar protejat. Moise a adus tablele cu legile scrise de focul dumnezeiesc. Luchian doar a pictat. Şi-a pictat sufletul cu pensula odihnită pe inimă”. Nu v-aţi propus, îl întreb, sculptor fiind, şi un bust cu Fidias? Nu, zice Ion Iancuţ, nu am nici curajul şi nici impertinenţa. Fidias, i-a zis Socrate lui Alcibiade – care întârziase la o dezabetere în Agora din cauză că-l tulburase fără seamăn vederea unei statui de-a lui Fidias – nu-i un oarecare”.

„Aş vrea să fac o revenire. M-aţi întrebat care a fost expoziţia care mi-a rămas la inimă. Am răspuns că expoziţia din 2010 de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Dar a mai fost una, în 1995, în Suedia, la Goteborg, la Kunsthallen Museum, unde am expus alături de Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi Nicolae Alexi. Atunci m-am simţit cu adevărat un artist plastic din România. Asta am vrut să mai adaug”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.