Când am intrat în presă, în august 1968, Mircea Grigorescu, unul dintre remaracabilii ziarişti dintre cele două războaie cărora schimbarea de regim politic le-a blocat destinele, mi-a spus că în redacţiile marilor ziare americane stătea scris la loc distinct următorul avertisment: „Dacă vreţi să trăiţi mult, nu vă faceţi ziarişti!”. Apocrife ori nu, vorbele respective mi-au venit în minte la aflarea veştii că a încetat din viaţă în urma unei lungi şi grele suferinţe Ion Marin, bunul meu coleg şi prieten dintr-o importantă perioadă a carierei mele de jurnalist la un cotidian. Avea numai 61 de ani, vârstă pe care o socotesc propice pentru un publicist de anvergură cum era el, şi un pedagog de clasă, cum se dovedise de o bună bucată de timp, vârstă la care putea valorifica la superlativ experienţa lui atât pe plan profesional, cât şi la Facultatea de Jurnalism, al cărei decan era.
Când, în iunie 1992, am devenit colegi la acel cotidian, relaţiile de prietenie dintre noi s-au stabilit din mers, fără niciun fel de oprelişti ori prejudecăţi legate de vârstă, funcţii sau experienţă, avea un mod frust, direct şi constructiv de abordare. Am colaborat extraordinar cu Ion Marin când era de serviciu pe ziar, ne înţelegeam din priviri, suporta, şi suportam, orice observaţie, pentru că venea de la un profesionist, îi admiram tenacitatea, calităţile deosebite şi îndrăzneala cu care ataca probleme sensibile ale activităţii politice, economice şi sociale româneşti şi cred că numai un gazetar cu calităţile şi forţa lui analitică putea lansa şi susţine o rubrică precum „Corupţia în serial”, pe care a „hrănit-o” mulţi ani în ziar, cu uriaşe eforturi şi suportând mereu „copite” interne ori externe, rubrică devenită unul dintre reperele gazetei din acele vremuri.
Ion Marin a fost printre foarte puţinii care semnau editoriale în ziar, iar dintre ei printre cei şi mai puţini cu individualitate şi personalitate, cu verb exersat şi convingător, cu comparaţii insolite, care dovedeau lectură, talent, lexic şi mai ales putere de convingere. Pe scurt, editorialul semnat de el era viu, purta pecetea inconfundabilă a numelui şi personalităţii sale, era un element respirabil şi distinct printre colegii lui firoscoşi, ajunşi omologii săi de conducere ca buni sicofanţi şi yesmani ai piticului bolşevic, una dinte cele mai fade şi mai complexate figuri ale presei româneşti postdecembriste, un pitic bolşevic care a ştiut şi practicat cu măiestrie de „cekist” dezbinarea colegială, pâra, vorbele pe la spate şi denunţul.
Ion Marin nu s-a ridicat pe cadavre, precum mărturiseau alţii că ăsta ar fi principiul lor de viaţă, ci prin propriul său talent, printr-o activitate profesională exemplară, prin inspiraţie şi trudă. Personal, acum, la repezeală, amintesc că titluri precum „Năstase-şase case”, „Pata pe Patapievici” şi alte atâtea altele au făcut carieră nu doar în ziar, ci au intrat şi în folclor.
Ion Marin a avut curaj, nu doar în scris, ci şi în viaţa de zi cu zi, în dezbaterile redacţionale, unde l-a contrat cât s-a putut pe piticul bolşevic, în vreme ce ceilalţi profitau din belşug de numele şefului. Personal, în cei 48 de ani de gazetărie, am asistat nemijlocit la două momente sinistre, demne de ani 1950 ai stalinismului din România. Primul în ordine cronologică l-a reprezentat o şedinţă de partid din august 1976, când , la redacţia revistei LUMEA, colegul Mihai Matei fost judecat pentru „grave abateri de la morala proletară”, în realitate pentru că îndrăznise să se iubească cu Zoia Ceauşescu, fapt care, prin ticluirile gen. Ion Mihai Pacepa, a devenit de neaccepat de către Tovarăşa. A fost judecat aspru, s-au spus cuvinte grele, fără ca, vreodată, cineva dintre viguroşii vorbitori să fi pronunţat numele Zoia Ceauşescu ori pe cel al legăturii sale cu Mihai Matei.
Al doilea episod l-am consemnat în ianuarie 1996, când în imensul hol din faţa directorului de la Adevărul, a avut loc şedinţa de demascare a lui Ion Marin, organizată impecabil de piticul bolşevic şi haita lui de pupincurişti, şedinţă pentru care staliniştii anilor 1950 ar fi fost profund invidioşi. Atunci, el şi nimeni altcineva a denunţat cu cea mai mare tărie manevra ocultă şi mijloacele odioase prin care, chipurile, un om de afaceri arab devenea proprietarul ziarului, dar în condiţiile în care apropiaţii piticului bolşevic primeau sume consistente pe fiecare acţiune, plătindu-li-se adică participaţia la complot, iar ceilalţi acţionari – câte un dolar pe acţiune. Atunci, Ion Marin a fost singur, noi, ceilalţi, deşi ne apăra drepturile, nişte laşi absoluţi.
El s-a despărţit de ziarul la faima căruia contribuise decisiv, iar dacă participai la vreun eveniment la care era şi el prezent, nu exista să nu fie şi un „ochi”, care informa imediat piticul bolşevic că te-ai văzut cu Ion Marin, iar primul să nu scape ocazia să te abordeze direct sub formă de avertisment: „Am auzit că te-ai văzut cu Ion Marin. Ce-aţi mai pus la cale?”… Cât priveşte climatul din redacţie – teroare, gaşcă, arondări în domeniul publicităţii sau al sexelor, parvenitism şi abandonarea profesionalismului.
Ion Marin a plecat, dar nu a clacat, ci s-a dovedit în continuare un publicist polivalent, îndrăzneţ şi inventiv profesional.A readus în prim-planul publicisticii româneşti numele „Ultima oră”, publicaţie în care a format şi condus un colectiv de tineri excelenţi gazetari. A intrat şi în domeniul învăţământului, dându-şi doctoratul, pe bune, şi parcurgând treptele ierarhice universitare. A ajuns prin concurs decan al Facultăţii de Jurnalism a Universităţii Hyperion, a scris cărţi de ficţiune ori şi-a publicat în volume o parte dintre articolele de referinţă din ziarul al cărui redactor şef adjunct a fost (Apropo de acest ziar, faptul că unii au dat ştirea decesului său, amintind că a fost adjunctul lui Dumitru Tinu, cred că l-a făcut să se răsucească înainte de a ajunge în mormânt!).
Ion Marin, gazetarul înscris în marea cartă a publiciştilor români de marcă, va fi înmormântat sâmbătă, la ora 13.00, la Cimitirul Belu, în a cărui capelă este depus trupul său neînsufleţit.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.