Ioniță de la Clejani: L-am așteptat pe Francis Ford Coppola cu lăutari, ceapă, brânză, țuică și două oi la proțap, cumpărate de la nea Goage, ciobanul satului. Nu se îndura să mai plece

„Un om fără o poveste, este un om sărac”, susține Ioniță. Povestea lui a început la Clejani și ajunge pe Broadway.

Rândurile de mai jos se constituie într-o încercare a prezenta poveștile rămase neștiute din viața celei mai celebre familii de lăutari din România: Viorica și Ioniță de la Clejani. Ce se ascunde în spatele zâmbetului lor sau al unor apariții publice îndelung comentate? Care este prețul succesului? Ioniță din Clejani vorbește despre speranțele și frământările lui artistice, dar și despre grijile lui de tată și soț. Despre concerte pe marile scene ale lumii, prietenia cu Johnny Depp sau Francis Ford Coppola. Despre experiențe de viață la care cei mai mulți dintre noi nici nu ar îndrăzni să viseze.

„Tati, de ce nu petrecem și noi Crăciunul odată cu toată lumea?”

Ce înseamnă sărbătorile de iarnă pentru familia dumneavoastră?

Încă din copilăria mea, am învățat că Sărbătoarea Crăciunului, ca și Revelionul, înseamnă muncă. În zilele de sărbătoare, noi cântăm pentru alții, asta e meseria noastră. Dar acum câțiva ani, când încă era mic, băiatul meu m-a întrebat: „Tati, de ce nu petrecem și noi Crăciunul odată cu toată lumea?” O întrebare la care nu mă așteptam și care m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că băiatul meu are dreptate, Crăciunul înseamnă familie, bucurie, veselie, căldură. De-atunci, nu mai angajez nimic de Crăciun. Ne pregătim așa cum cere tradiția și stăm acasă. Dacă nu apare vreun eveniment important (râde).

Miracolele de Crăciun există cu adevărat

Și anul acesta a apărut vreun eveniment important?

Anul acesta a apărut un miracol (râde). Am fost învățat să cred în „miracole” și i-am învățat și pe copiii mei același lucru. Iar la acest Crăciun am trăit un miracol. În joia dinainte, Marga mi-a spus că ar vrea să înregistreze o piesă specială, fără să-mi ofere amănunte. Am ajuns în studioul de înregistrări la două noaptea, am auzit-o cântând și am fost uluit. Cânta un colind din repertoriul lui Sinatra, o piesă foarte grea, și nu m-aș fi așteptat ca ea să fie atât de convingătoare într-un gen muzical străin de ceea ce facem noi de obicei. Ce a urmat, a fost un miracol pentru Marga. Am vrut să-i fac și eu o surpriză și am pus la cale filmarea unui videoclip, pornind de la o idee foarte simplă, dar și foarte frumoasă. De Crăciun, prinț sau cerșetor, divă sau cenușăreasă, om bogat sau om sărac, suntem cu toții la fel. Trăim aceeași dorință de a împărtăși cu ceilalți bucuria acestei sărbători. Suntem o mare familie. Videoclipul a fost gata chiar în prima zi Crăciun și l-am postat pe site-ul nostru: www.clejani.ro. Da, miracolele de Crăciun există cu adevărat.

Familia lui Ioniță de la Clejani

Meseria de lăutar se transmite din generație în generație, iar visul unui tată este să aibă un băiat care să ducă tradiția mai departe

Cum i-ați convins pe copiii dumneavoastră să vă calce pe urme?

Asta e tradiția, de la tata, de la tata mare, de la tatăl lui tata mare. În familie, meseria de lăutar se transmite din generație în generație, de ani și ani, iar visul unui tată este să aibă un băiat și băiatul să ducă tradiția mai departe.

Visul unei mame este același? Margherita a pornit pe același drum ca și Viorica…

Nu, mai ales că un tată nu dorește ca fata lui să cânte. Fata trebuie să stea acasă, să își respecte familia și să aibă grijă de ea.

Visul meu a fost să am studii muzicale, dar n-a fost posibil. Am dat examen la Liceul Tudor Vladimirescu, am luat treapta cu 9,80 și m-am ales cu meseria de mecanic de combustie internă. Toate motoarele avioanelor companiei Tarom, eu le-am făcut. Fiul meu, acum în clasa a IX-a la Liceul de Arte Dinu Lipatti, are realizări extraordinare. Este olimpic, cu premii internaționale

Viorica face toate astea, dar cântă în același timp…

Suntem în 2014 și nu mai putem respecta concepția lui tata și a lui tata mare. Suntem obligați să ne adaptăm. Dacă copiii își doresc ceva și te pui contra lor, îi pierzi, așa e viața. Trebuie să fii aproape de ei, să îi înțelegi și, de foarte multe ori, nu prea mai ai nimic de spus. Marga cântă pentru că ea și-a dorit foarte mult asta. Nu și-a dorit să cânte muzica noastră, ca orice alt copil din generația ei, crescut cu MTV. Mi-am zis că e de înțeles și m-am întrebat ce trebuie să fac eu ca să o atrag spre noi. A fost o discuție lungă și a durat mult până am convins-o, dar nu împingând-o spre asta, ci demonstrându-i că aici este locul ei, că programul artistic al Tarafului din Clejani are mai multă valoare, dacă apar mai multe generații pe scenă. M-am gândit vreo șase luni care ar putea fi tema piesei în care ea să se regăsească și ideea mi-a venit într-o dimineață, când auzeam la noi în bucătărie discuții între mamă și fiică. De fapt, era o ceartă, un conflict între generații: mama tradițională și fiica modernă. Am știut că asta e soluția și așa a ieșit piesa Tirli dond ale, o combinație între autentic și RnB, cu un text modern pentru Margherita și tradițional pentru Viorica. Un succes imediat. Cu această piesă am ajuns direct în topurile de muzică modernă, exact ceea ce îmi doream, pentru a atrage tinerii către muzica autentică. Cu Fulgy a fost mai gândit. Ne-am mutat de la Clejani la București pentru ca acești copii să ajungă la o școală bună. Visul meu a fost să am studii muzicale, dar n-a fost posibil. M-am născut la Clejani și am făcut zece clase acolo. Pe vremea lui Ceaușescu, aveam două opțiuni, fie să merg la un liceu agricol, în Giurgiu, fie să ajung la București, la poliție sau la aviație. Polițist nu mergea, nu-mi place să fiu polițist, și așa mi-am ales aviația. Am dat examen la Liceul Tudor Vladimirescu, am luat treapta cu 9,80 și m-am ales cu meseria de mecanic de combustie internă. Toate motoarele avioanelor companiei Tarom, eu le-am făcut. Și le-am făcut bine. Mai târziu, când au început călătoriile în străinătate cu avionul, am fost liniștit, știam că nu se poate întâmpla nimic rău. Când ne-am mutat la București, pe Fulgy l-am dus direct la o școală pregătitoare de muzică. Fiul meu, acum în clasa a IX-a la Liceul de Arte Dinu Lipatti, are realizări extraordinare. Este olimpic, cu premii internaționale. A fost și la un concurs internațional, cu 100 de candidați și 26 de jurați din rândul pianiștilor renumiți în lume, și a obținut premiul întâi. O bucurie enormă. A susținut un recital și pentru prințesa Marocului.

În concertele Tarafului din Clejani cântă la bass…

Da, pentru că, pe unde mergem, nu putem să avem la dispoziție un pian, aici e o problemă. E un punct despre care poate că n-ar trebui să vorbim și, totuși, simt nevoia să povestesc despre asta. Mă întreabă băiatul meu: „Bine, eu studiez patru ore de zi la pian, dar unde pot să cânt eu, în afara serbărilor de Crăciun și a olimpiadelor?” Are dreptate, acestor copii super-talentați nimeni nu le oferă nimic, dar i-am răspuns că trebuie să se pregătească în continuare. Cu cât ai mai multă informație, cu atât ești mai bogat.

Lăutăria ne-a adus aprecierea unor oameni importanți din lumea asta, pe care nu mă gândeam că aș putea să-i întâlnesc vreodată

Vă deranjează eticheta de lăutar?

De ce să mă deranjeze? Lăutăria este o meserie care se transmite din generație în generație, o muzică care ne-a adus succesul și aprecierea unor oameni importanți din lumea asta, pe care nu mă gândeam că aș putea să-i întâlnesc vreodată. N-am mers în America să cântăm muzica lor, am mers acolo să le prezentăm muzica noastră. Ce-ar însemna să mă duc eu în America să cânt blues? N-ar fi interesant. Nu pentru asta ne-a căutat Francis Ford Coppola. M-a sunat și mi-a spus că vrea să vină să ne asculte o jumătate de oră, însoțit de compozitorul Osvaldo Golijov, care avea nevoie de noi pentru muzica filmului „Ținerețe fără tinerețe”, realizat după o nuvelă a lui Mircea Eliade. M-am întrebat unde am putea să ne întâlnim. La un restaurant de lux, un loc obișnuit pentru el? Nu, hai să facem altceva, să-i arătăm ceva ce el nu are. L-am așteptat pe Francis Ford Coppola la Clejani cu lăutari, ceapă, brânză, țuică și două oi la proțap, cumpărate de la nea Goage, ciobanul satului. A venit pe la șapte și jumătate seara, împreună cu Osvaldo Gojilov și alți zece, doisprezece oameni din echipa de filmare, ne-a spus că are la dispoziție o jumătate de oră, dar nu se îndura să mai plece. La cinci dimineața, stătea într-un colț și scria notele baladei „Cucu’ și corbu’”. Era încântat și tot repeta: „Beautiful country, beautiful people, beautiful party”. Lăutăria înseamnă pentru mine ceea ce înseamnă blues-ul pentru negrul de pe plantațiile sudiste: o muzică care se adresează sufletului. Publicul caută virtuozitatea instrumentistului și participarea la emoția celui care cântă. De ce credeți că cei de afară apreciază atât de mult lăutarii? Sunt instrumentiști valoroși, capabili să improvizeze în orice moment, iar muzica românească este cu adevărat frumoasă. Noi, românii, suntem cei mai bogați din punct de vedere muzical.

Ne-am început concertul cu o prelucrare după “Dansurile românești” ale lui Bela Bartok și l-am încheiat cu “Bolero”-ul lui Ravel

Știu că ați prelucrat muzică clasică pentru taraf…

În fiecare an suntem invitați la premiile muzicale românești și de fiecare dată am încercat să prezentăm un moment inedit cu Taraful din Clejani. Avem în repertoriu muzică tradițională, autentică, dar căutăm să ne și surprindem publicul de fiecare dată. Ne reinventăm și căutăm noi modalități de exprimare, pentru că există un potențial enorm. Instrumentiștii noștri cântă bine și pot să cânte orice. Acum câțiva ani, la Iași, ne-am început concertul cu o prelucrare după “Dansurile românești” ale lui Bela Bartok și l-am încheiat cu “Bolero”-ul lui Ravel, cu doisprezece percuționiști pe scenă. Programul nostru a mai cuprins o doină și o rugăciune către Dumnezeu în limba țigănească, “Adevla”, fiind acompaniați de un cor de călugări, care au intrat pe scenă cu o lumânare în mână. Super moment. 10 000 de oameni erau în extaz.

Presa scrie mai mult despre chiloții lui Viorica decât despre muzica noastră. Noi cântăm, frate

S-a scris destul de puțin despre asta…

Presa scrie mai mult despre chiloții lui Viorica decât despre muzica noastră. Anul ăsta, la Mamaia, am primit premiul pentru cel mai bun grup din România. Alături de noi au mai fost nominalizați Direcția 5 și Zdob și Zdub. Am pregătit din nou un program special. Mi-am zis: ok, e vară, Mazăre face tot felul de nebunii pe-acolo, hai să-l întrecem și pe Mazăre. Am făcut o piesă în care a fost pus în pagină conflictul dintre generații, episodul doi. Fata s-a făcut mai mare, după “Vreau să merg la discotecă/Vreau s-ajung mare vedetă”, acum vrea în Hawai, “să facă pluta și crawl-ul, pe plajă la Honolulu“. Mi s-a oferit premiul, iar eu i l-am oferit băiatului meu. În discursul de mulțumire, am spus că acest premiu i se datorează Vioricăi, ea merită toate premiile din lume. Trofeul a ajuns la ea, s-a emoționat, l-a scăpat din mână și l-a spart. Toate tabloidele au scris despre asta. Dacă trofeul nu se spărgea, nu scria nimeni nimic.

Vă deranjează presa tabloidă?

Nu ai cum să scapi de presa tabloidă, face parte din prețul celebrității. Când suntem invitați la televiziuni, ne adaptăm formatului emisiunii. Ce altceva am putea să facem? Important e că putem să ne prezentăm muzica. Există comentarii că viața noastră s-a tabloidizat prea mult, dar în privința muzicii noastre nu există niciun comentariu negativ, niciodată. De-asta mergem la televiziune, chiar și în emisiuni de tip tabloid, pentru că avem ceva de spus: noi cântăm, frate. Ce mă deranjează este că sunt alții care vor să apară la televizor cu orice preț. Urăsc asta.

Televiziunea a intrat cu bocancii în familia mea

Revenind la conflictul dintre generații episodul doi. Margherita n-a ajuns în Honolulu, dar a ajuns în Tunis. Ați fost de acord să participe la reality-show-ul “Mărul discordiei”?

Niciodată. Am avut mari discuții acasă. N-am fost de acord nici să-și pună silicoane, am avut un război lung cu PRO TV-ul, care a influențat-o pe Marga în direcția asta. Televiziunea a intrat cu bocancii în familia mea. Viorica a fost de partea ei, iar eu am rămas singur. Nu-mi rămâneau decât două soluții, ori să mă cert în continuare, ori să cedez. Aveam imprimări, nu mai știu ce piese înregistram atunci, iar reporterii mă așteptau în fața studioului de înregistrări, de dimineața până seara, ca să afle ce părere am eu despre silicoanele Margăi. Nimeni nu era interesat să afle ce înregistrăm. Am cedat pentru că, până la urmă, dacă Marga e fericită, sunt și eu fericit. Nici cu „Mărul discordiei” nu am fost de acord. Marga, la ce dracu’ îți trebuie ție „Mărul discordiei”? M-a convins spunându-mi că prin participarea la această emisiune nu mă va face de râs și s-a ținut de cuvânt.

După 15 ani de succese internaționale, în București nu ne cunoșteau nici vecinii

V-ați impus pe scena românească acum zece ani, cu hitul „Bordeiaș”, prelucrare după Anton Pann care îmbină elementele muzicii tradiționale cu cele moderne – bass-ul electric, percuția, platanele DJ-ilor – și ați continuat să fiți atras de ideea melanjului între genurile muzicale. Cel mai recent hit, „Perverserent” este o combinație între rap și taraf.

Experiența din străinătate m-a învățat că ce-i al tău are valoare și mi-am amintit vorbele lui Anton Pann: “Cântă, măi, frate române/Pe graiul și limba ta”. Sunt profund convins că nu trebuie să pierdem ce este al nostru, fără această muzică am fi mult mai săraci. Și-atunci scopul meu, declarat întotdeauna, a fost de a atrage tinerii către muzica autentic românească, apreciată mai mult afară decât aici. De ce? Pentru că tinerii noștri au pierdut această tradiție din cauza mondializării muzicii. M-am întrebat cum să fac și mi-am dat seama că, dacă vin cu ceva total diferit de ceea ce ascultă ei, s-ar putea să nu le atrag atenția. Dar, dacă aș combina cele două stiluri, n-aș ajunge mai ușor la inima lor? Așa a și fost. Remixul piesei autentice, de o rară frumusețe, “Bordeiaș, Bordei, Bordei”, prezentat cu taraf și 5 DJ internaționali a ridicat în picioare cei 5000 de oameni prezenți la concertul de la Sala Palatului. Era o nuntă între cele două muzici, cea modernă și muzica tradițională. Poate că acel moment nu a însemnat pentru mine atât de mult cât prezența pe scena Operei din Paris, dar sentimentul pe care l-am trăit atunci este greu de explicat. Eram recunoscuți și apreciați la noi acasă, iar acest vis se împlinise. “Bordeiaș” a însemnat adevărata noastră lansare în România. După 15 ani de succese internaționale, în București nu ne cunoșteau nici vecinii.

Johnny Deep, Bob Dylan sau Yehudi Menuhin m-au făcut să înțeleg că ceea ce facem noi este adevărat și prețios

Dar, în acest timp, vă cunoșteau câteva dintre marile celebrități ale lumii…

Ei au venit către noi, nu ne-am dus noi către ei. M-am întrebat de multe ori ce le place acestor oameni la noi și am înțeles că ei vibrează la ceva ce este frumos. Nu trebuie să înțelegi limba, urechea este singura parte anatomică care nu poate fi păcălită. E lege. Toate aceste celebrități ne-au dat mai multă încredere în ceea ce facem. Johnny Deep, Bob Dylan sau Yehudi Menuhin m-au făcut să înțeleg că ceea ce facem noi este adevărat și prețios. În toate producțiile muzicale pe care le-am făcut de-a lungul timpului, am încercat să păstrez ce am învățat de la acești oameni. După cincisprezece ani de turnee, am obosit, n-am vrut să mai aud de străinătate. Mi-am dorit să stau mai mult cu copiii, să mă ocup de educația lor. E greu ca cei doi părinți să fie mereu plecați de acasă. Ori succes internațional, ori familie…Și-atunci mi-am zis că trebuie să facem ceva încât să fim cunoscuți și pe plan național. Tot de la copiii mei venea întrebarea: ce artiști mari sunteți voi, că nu vă știe nimeni?

Un lucru construit așa cum trebuie, cărămidă peste cărămidă, nu se dărâmă ușor. Iar noi nu stăm pe loc, încercăm să atragem publicul cu lucruri noi

Există, într-adevăr, un preț al succesului. În anii de turnee în străinătate, el a fost plătit prin absența de lângă copii. Cum îl plătiți acum?

Un artist cunoscut plătește întotdeauna mai scump. Tot. De la o simplă notă de parcare, până la frizer (râde). E foarte greu să te ridici, trebuie să ai ceva special, iar acel ceva special, dat de Dumnezeu, trebuie să se completeze cu puțin noroc. E greu să te ridici, dar și mai greu să te menții. Mulți artiști reușesc să se ridice, dar nu reușesc să rămână prea mult timp în picioare. Noi rezistăm de aproape douăzeci și cinci de ani. Suntem soț și soție, cântăm împreună și trebuie să existe o foarte mare toleranță din partea amândurora pentru a putea continua. Trebuie să fii foarte bine motivat. La noi e mai greu pentru că toate discuțiile de după concert se întind acasă. Dacă totul a fost ok, toată lumea e fericită, dar nu toate lucrurile ies întotdeauna super. Iar cânt terminăm un concert cu probleme, nimeni din casa aia nu mai vorbește unul cu altul o bună bucată de vreme. E și ăsta un preț pe care îl plătești ca artist. Ești dedicat 100% lucrului pe care îl faci și ești „mâncat” 100% de meseria ta. Odată ajuns sus, trebuie să-ți dedici tot timpul, toată viața, pentru a te menține. Am și eu momentele mele în care nu mai știu ce să fac. Mă trezesc dimineața, îmi beau cafea singur în curte și încerc să refac în mintea mea tot filmul evenimentelor care nu s-au întâmplat cum mi-aș fi dorit. Unde am greșit? Au existat și momente în care am fost tentat să renunț, dar după două zile mi-am dat seama că mi-ar fi imposibil să fac asta, așa că o iau de la început. Pe de o parte, e greu să lucrezi aproape douăzeci și cinci de ani împreună, pe de altă parte e o forță. Un lucru construit așa cum trebuie, cărămidă peste cărămidă, nu se dărâmă ușor. Iar noi nu stăm pe loc, încercăm să atragem publicul cu lucruri noi.

Așa a apărut „Perverserent”?

La finalul reality-show-ului „Mărul discordiei”, unde Marga trebuia să fie cucerită de cineva, ea a rămas singură, niciunul dintre participanți nu a reușit să o convingă. Mi s-a părut un bun motiv pentru o nouă piesă. Marga îi cere băiatului să fie mai perseverent, dar până la urmă a ieșit „Perverserent” . Am ales această variantă pentru că dădea bine ca sonoritate. Și cine să fie acest tip, căruia i se adresează Marga? Dintre toate variantele pe care le aveam atunci, cea mai potrivită mi s-a părut Dan Capatos. Într-adevăr, el a jucat foarte bine rolul perverserentului. Viorica a fost „soacra”. Mă gândeam că rap-ul va fi mai greu pentru Capatos și mai ușor pentru Viorica. A fost invers. Viorica făcea un rap lăutăresc și nu era ce trebuie, dar până la urmă i-a ieșit. A fost o experiență veselă.

Mi-aș mai dori ca tinerele talente să găsească în Clejani Music Company un loc bun pentru ele. E legea vieții. Am ajuns la vârsta și nivelul artistic care mă determină să-mi doresc să fac ceva și pentru alții, nu numai pentru mine

După aproape 25 de ani de carieră, v-ați înființat propria companie. De ce?

Impresarii sunt toți o apă și-un pământ, chiar dacă cel de afară e mai serios. După cincisprezece ani în Occident, mi-am dat seama că m-am săturat să lucrez pentru alții. Aveam concerte, aveam succes, dar financiar era cam foaie verde. Aici, în țară, am trăit situații în care impresarii cu care semnam contractele nu-și respectau obligațiile și aruncau vina pe primăriile care i-au angajat. Nu pot să înțeleg asta, nu se face așa ceva, eu sunt foarte corect cu oamenii mei, sunt plătiți bine și la timp. Și-atunci mi-am zis că e mai bine să înființez propria mea agenție, Clejani Music Company, prin intermediul căreia vreau să oferim mai multă seriozitate, mai mult divertisment de bună calitate, mai multă bogăție artistică. Și mi-aș mai dori ca tinerele talente să găsească în Clejani Music Company un loc bun pentru ele. Copiii noștri sunt favorizați, dar sunt foarte mulți tineri talentați pe care nu-i bagă nimeni în seamă, deși cântă de rup scena. Mă gândesc să le oferim o șansă și lor. E legea vieții. Am ajuns la vârsta și nivelul artistic care mă determină să-mi doresc să fac ceva și pentru alții, nu numai pentru mine.

Viorica ar muri, dacă n-ar mai putea să cânte. Viața ei este muzică și show

Vă considerați un om norocos?

Sunt norocos pentru că am avut de la cine învăța. Să le fie țărâna ușoară bătrânilor de la Clejani, care s-au dus acum să cânte pe lumea cealaltă! Ne-au învățat să avem un stil propriu, numai al nostru. Am fost norocos pentru că am întâlnit-o pe Viorica, iar Dumnezeu a înzestrat-o cu o voce unicat. Este o femeie de show, știe să facă haz de necaz și să se scoată din orice situație, trece dincolo de sticlă fără să aibă cele mai înalte studii la Harvard. Nu-ți trebuie șapte mii de facultăți ca să te iubească oamenii. Ai har sau nu ai har, așa ceva nu se învață la școală. Talentul e de la Dumnezeu.

Vorbeam mai devreme despre prețul succesului. Care ar fi el pentru Viorica?

Pentru ea, nu e greu. Viorica ar muri, dacă n-ar mai putea să cânte. Viața ei este muzică și show. Știu că are încredere în mine și-atunci, pentru că nu vreau să o încarc cu griji și probleme, le iau asupra mea și încerc să le rezolv eu pe toate.

Un musical pentru Broadway este un alt vis de-al meu pe care sper să-l văd împlinit

Am aflat dintr-o știre difuzată de Observatorul Antenei 1 că lucrați la un musical pentru Broadway. Nu este un proiect prea ambițios?

Nu vă ascund că, dacă nu am nimic de făcut, mă plictisesc. Poate că sunt cam ambițios, dar îmi doresc să urc și mai sus. Cât mai pot. Un musical pentru Broadway este un alt vis de-al meu pe care sper să-l văd împlinit. În adolescență, am văzut un film pe care nu am cum să-l uit vreodată: „Fantoma de la Operă”. Mi-a plăcut atât de mult, încât am început să visez să ajung să văd și eu Opera din Paris. Nu numai că am văzut-o, dar am și cântat acolo, trei ani mai târziu, la prima mea apariție în străinătate. Un vis împlinit. De-atunci a rămas în capul meu ideea de musical. Nu-mi imaginez că musicalul meu va avea un succes la fel de mare, precum cel al „Fantomei de la Operă”, dar cred că a sosit momentul să lucrez la un asemenea proiect, chiar dacă este foarte greu. Vara aceasta m-au vizitat doi prieteni din Statele Unite și le-am vorbit despre această dorință a mea. M-au ascultat atent și apoi m-au întrebat nedumeriți: „Ai asemenea idei și încă eziți să le pui în practică?” Nu cred că e posibil, le-am răspuns. „Ba da, totul e posibil”. Dacă americanii văd viața așa, de ce n-am vedea-o și noi la fel? Mi-au dat curaj și s-au oferit să mă și ajute, numai să încep odată. Scenariul este gata și îmi dau seama că nu e un proiect care se face peste noapte, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi împlini și acest vis. Îmi doresc să-l produc aici, în România, să fie difuzat mai întâi aici și după aceea să ajungă la americani.

Uite, Ioniță, ieri la Holywood, azi la Clejani…

Vă iubiți țara?

Întotdeauna mi-am iubit țara. Am plecat în străinătate în 90, aș fi putut să rămân acolo – am primit o ofertă foarte tentantă chiar și de la capătul lumii, din Brazilia -, dar nu am vrut. M-am întors de fiecare dată acasă, dar trebuie să recunosc că, după fiecare întoarcere, m-am simțit puțin pierdut. După două săptămâni la Holywood, alături de Johnny Depp și prietenii lui, m-am întors la Clejani, unde urlau câinii pe stradă și-mi ziceam: uite, Ioniță, ieri la Holywood, azi la Clejani…

 Johnny Depp și Ioniță de la Clejani

Un om fără poveste, este un om sărac. Clejani este povestea noastră și o spunem cu drag

Satul Clejani, cu atâția lăutari vestiți, pare a fi un loc magic.

Da, așa este. Voi vorbi întotdeauna cu drag despre satul în care m-am născut. Lăutarii dinaintea mea nu au fost atât de cunoscuți, atât de mediatizați cum suntem noi acum, dar pentru Viorica și pentru mine ei au însemnat foarte mult. Un om fără poveste, este un om sărac. Clejani este povestea noastră și o spunem cu drag.

De cât timp se cântă “Bordeiaș” și lumea îl cere în continuare?

Muzica tradițională românească mai are viitor sau se stinge încetul cu încetul?

Nu se va stinge niciodată, nu are cum. Apar artiști peste noapte, ești turbat vreo două luni de câte un hit de-al lor și-apoi nu se mai aude nimic. De câți ani ani se cântă “Mărie și Mărioară”? De câți ani se cântă “Mai ții minte tu, dragă Mărie”? De câte generații se cântă “Cucu’ și Corbu’”? De cât timp se cântă “Bordeiaș” și lumea îl cere în continuare? Muzica tradițională românească este esență tare și va trăi dincolo de viața noastră.

Ce-și dorește Ioniță de la Clejani pentru 2014?

Îmi doresc ca Dumnezeu să-mi dea sănătate – am avut niște căderi din cauza oboselii și n-aș vrea să se mai repete -, și mi-aș dori ca musicalul la care lucrez acum să ajungă cât mai repede pe Broadway. E visul meu și am speranța și încrederea că se va împlini. Speranță și încredere trebuie să avem cu toții.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.