Ipocrizia „corectitudinii politice”

Politica poate fi și ea teren al corectitudinii. Și aici sunt reguli. De pildă, să-i recunoști rivalului drepturile pe care le ai tu, să te privești și pe tine când îi acuzi pe alții, să nu recurgi la mijloace care nu ai vrea să ți se aplice. Pentru politicianul demn, asemenea reguli nu sunt discutabile, unele fiind concretizări ale moralei.

„Corectitudinea politică (political correctness)“ – adică respectarea deciziilor luate de unul puternic, care vin dintr-un loc sus-pus – este evident altceva. Este, de fapt, un conformism al înregimentării, unul ipocrit, fiind indiferent la distrugerile și suferințele din jur, opac la realități și cu gândul la răsplată.

Această „corectitudine“ are istorie. Pentru a circumscrie „corectitudinea politică“ de astăzi, o comparație cu predecesoarea ei nemijlocită, cea cultivată de socialismul oriental, este lămuritoare.

Cum se știe, după Revoluția din Octombrie 1917, lumea a intrat, pe o parte a ei, sub regimuri conduse de partide comuniste. Acestea s-au revendicat din idealul unei societăți care ar lichida sursele de nedreptate socială și au impus, în numele idealului, la nevoie, cu forța, o anumită „corectitudine politică“. Ea constă din respectarea inflexibilă a liniei politice și a declarațiilor conducătorilor.

Acele regimuri au restrâns considerarea realității la repetarea concepției. Utopică, concepția a fost redusă la o sumară strategie, aceasta, la tactică măruntă și, în fond, la deciziile conducerii. În condițiile anihilării libertăților politice și ale excluderii pluralismului, prin așa-numitul „centralism democratic“, linia politică a fost subordonată intereselor de dominație ale celor care au pus mâna pe putere.

La începutul anilor ‘90, intervenind acordul dintre supraputerile timpului, SUA și URSS, țările central și est-europene au răsturnat această dominație și au reluat recunoașterea de libertăți și drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului. Viziunea politică care a condus demantelarea acelor regimuri a devenit însă repede, la rândul ei, o ideologie. Conform acesteia, istoria s-ar sfârși cu democrația liberală, așa cum se practică în zilele noastre, aceasta s-ar reduce la organizarea periodică de alegeri libere, libertățile politice și-ar fi găsit apogeul, iar cetățeanului îi rămâne să aplaude, sperând că va veni și ziua lui.

O nouă „corectitudine politică“ s-a instalat astfel pe nesimțite. Prima, cea a socialismului oriental, a însemnat supunerea la dominația unui partid și a conducătorilor săi și a sucombat. A doua, așa-numita „political correctness“ de astăzi, vine din neoliberalismul anilor ‘80 și este îmbrățișată de partide, de unii intelectuali și marchează dezbateri publice. Ea înseamnă supunerea la o altă dominație, una oarecum ascunsă, dar cu beneficiari vizibili. În spatele ei se ascund interese – de la interese economice, trecând prin interese de parvenire, la interese fățișe de putere. Prima „corectitudine politică“ a fost activistică, a doua, cel puțin în Carpați, este doar ciocoiască.

„Corectitudinea politică“ de azi își asumă, tot dogmatic, o linie politică și nu mai lasă loc întrebării dacă nu cumva libertatea ar putea fi mai mult decât cea existentă. Ea lasă nechestionată distribuirea puterii și răspândește iluzia că tripartiția puterilor în stat ar fi fără cusururi. Iar accesul cetățenilor la competiții nu-l mai discută, socotindu-l deja reglementat.

Nu întâmplător, în SUA, reamintind tradițiile demnității persoanei, a fost lansată o critică ascuțită la adresa „corectitudinii politice“. Vizat este curentul care întreține clișeul după care s-ar fi ajuns la „sfârșitul istoriei“, iar fidelitatea tenace față de o ideologie sau vederile cuiva ar duce dincolo de dificultăți. Promisiunile „corectitudinii politice“ s-au împlinit însă pentru prea puțini.

„Corectitudinea politică“ nu este o chestiune abstractă. Să luăm trei exemple din viața României actuale.
Sunt unii care își admonestează concetățenii cu formula „trebuie să ne comportăm ca europenii“, înțelegând prin aceasta supunerea la zicerile a tot felul de funcționari sus-puși. Ar fi „european“, așadar, acela care se conformează mașinal la ceea ce se cere. Este vorba de cineva care nu critică derapajele nedemocratice și felul cum se folosesc resursele, nu vede înmulțirea săracilor, nu pune în discuție funcționarea justiției, nu observă incoerența politicii externe și multe altele. Pentru asemenea „proeuropeni“ nu mai contează cum și ce vine dinspre Bruxelles, ci faptul că vine din capitala Europei unite.

Îmi permit să reacționez la această „corectitudine“ oportunistă, căci, între altele, în mai 2000 am condus închiderea primului capitol de negociere (Educația) al României pentru intrarea în UE, am publicat, după apelul lui Adrian Marino (Pentru Europa, 1995), prima carte de lămurire a proiectului european (Filosofia unificării europene, 1998) și am creat prima Facultate de Studii Europene în țară (1994). Pot să vorbesc, fiind unul care a promovat proiectul european pe când mulți „proeuropeni“ de astăzi se mișcau între tabere, așteptând să vadă cine câștigă! Peste orice, apartenența europeană include valori, dar acestea nu au de-a face cu o „corectitudine politică“ insensibilă la suferințele din jur, lipsită de gândire proprie și de receptivitate la soluții mai bune.

Unii invocă, mimetic, statul de drept, în speranța că, în sfârșit, pot să-și treacă în proprietate o temă cu trecere. Iar persoane cu titluri mari și cunoaștere mică intervin în discuția publică și o încâlcesc cu un semidoctism juridic demn de milă. Să fim clari: statul de drept este o cucerire istorică și orice cetățean matur al României actuale îl dorește. Nu este nimeni mai mare adept decât alții! Statul de drept include însă drepturile de neatins ale cetățenilor, înainte de pretențiile vreunui „organ“, și presupune o anumită cultură a dreptului, nu doar mecanică, aplicării unor prescripții discutabile.

Alții cer să se respecte rapoartele MCV, precum Evangheliile. Să rămânem cu capul pe umeri! Suntem parte a lumii civilizate și ne pliem, firește, la argumentele oricui. Dar, orice s-ar spune, nu mai sunt evaluări serioase la Bruxelles, cum erau cândva. Cu trecerea anilor, rapoartele MCV dau tot mai mult dreptate celor care spun că, atunci când România va vinde cui trebuie Portul Constanța sau alte unități, vor fi rapoarte pozitive. Pe de altă parte, rapoartele conțin texte făcute, perceptibil, în România, de persoane obișnuite cu mașinațiuni de culise pentru lovirea unora și menajarea altora. În sfârșit, autorii nu numai că nu iau în seamă realitatea pe care o examinează, dar cunosc prea puțin statul de drept și recurg la sofisme.

În contextul actual – cu o reideologizare primitivă contra celor pe care cetățenii i-au ales democratic să guverneze –, „corectitudinea politică“ își etalează nu numai ipocrizia, ci de-a dreptul cinismul.

Căci ce altceva decât cinism este atunci când se atacă politici sociale cu „argumentul“ că se depășește limita de deficit improvizată cândva, în vreme ce sărăcia este în România record european? Când se vrea împingerea de resurse mai mari spre controlarea cetățenilor români? Când se refuză stabilirea prin concurs deschis a vârfurilor justiției, dar se cere luarea deciziilor acestora ca picate din cer? Când, în locul respectării demnității umane, se caută împiedicarea în orice chip a contracandidaților? Când se continuă practica dezinformării Occidentului pentru obținerea de avantaje private, cu prețul îngenuncherii unei națiuni? Când, în orice țară, cetățenii luptă pentru drepturi și libertăți, dar pe aceste meleaguri oamenii sunt scoși pe străzi și manevrați să ceară nu recuperarea pagubelor corupției și administrării nepricepute, ci arestări și încarcerări? Când nici măcar creștinismul, invocat abundent la ocazii electorale, nu mai este stavilă lăuntrică?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.