Iubire şi ură, părinţi şi copii, sexualitate şi sentiment pur

Premiere de neratat la Teatrul Naţional bucureştean

„Băiatul din ultima bancă”

Unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi de azi, spaniolul Juan Mayorga propune un teatru al lumii actuale, făcând din opera sa un instrument al criticii sociale.

„Băiatul din ultima bancă” este o piesă despre un adolescent atent la comportamentul uman, din care îşi hrăneşte talentul scriitoricesc şi producţiile literare. O curiozitate ascuţită dimpreună cu o creativitate neobosită se transformă într-o căutare îndrăzneaţă ce bulversează rutina vieţii cotidiene şi ordinea prestabilită, prin intruziunea brutală în vieţile protagoniştilor din scrierile sale.

O piesă despre graniţa subţire care desparte realitatea de ficţiune şi despre cum ia naştere o operă literară.

Un spectacol susţinut de o trupă tânără, în montarea regizorului Theodor Cristian Popescu, care pune în scenă texte contemporane ale dramaturgiei române şi universale.

„Un profesor de liceu corectează lucrările pe care le-a dat elevilor săi, lucrări cu titlul «Cum mi-am petrecut ultimul weekend». Fiecare lucrare i se pare mai proastă decât precedenta. Până îi cade în mână lucrarea băiatului cel tăcut, care stă în ultima bancă. Profesorul o citeşte de câteva ori, ca să fie sigur că nu-l înşală ochii. Pornind de la această compunere surprinzătoare, între adult şi tânăr se creează o legătură deopotrivă profundă şi primejdioasă. Periculoasă pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

«Băiatul din ultima bancă» este o piesă despre maeştri şi discipoli; despre părinţi şi copii; despre oameni care au văzut prea mult şi oameni care învaţă să privească. O piesă despre plăcerea de a te amesteca în vieţile altora şi despre riscul de a confunda viaţa cu literatura. O piesă despre cei ce aleg ultima bancă: aceea de unde se văd toate celelalte”, scria Juan Mayorga.

Scenografia aparţine Lilianei Cenean şi lui Ştefan Caragiu, muzică: Vlaicu Golcea. Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ. Imagini şi montaje video: Daniel Gontz. Din distribuţie: Germán: Mihai Călin, Juana, soţia lui Germán: Brânduşa Mircea, Rafa, tatăl: Dan Tudor, Ester, soţia lui Rafa: Diana Dumbravă, Claudio, elevul lui Germán: Rareş Florin Stoica, Rafa, elevul lui Germán: Andrei Chiran

În 26 şi 29 februarie, 1 martie – ora 19.30 la Sala Amfiteatru.

„Omul cu mârţoaga”

Monica Davidescu în Omul cu mârţoaga

O comedie clasică românească, amestec de satiră, idealism şi melodramă de cea mai bună calitate, în care eroul, un modest arhivar, este mistuit de pasiunea pentru cai şi, dintre cai, de cea mai jalnică dintre mârţoage.

Dispreţuit de tribunele hipodromului, trădat de prieteni şi părăsit de nevastă, arhivarul crede cu fanatism în triumful calului său. Lucru neaşteptat pentru toţi ceilalţi, ridicolul Faraon al V-lea, „regele gloabelor”, va câştiga, într-un final, toate cursele.

La aproape un secol de la scrierea piesei, într-o lume care nu mai crede în miracole, dar are atâta nevoie de ele, eroul lui G. Ciprian devine un simbol al oamenilor neînsemnaţi, iar mârţoaga sa, cu încheieturile la fel de elastice ca la premiera din 1927, surprinde în continuare, ajungând mereu prima la potou.

„Eroul lui Ciprian mizează totul pe o mârţoagă nu din naivitate, ci pentru că înţelege mai mult decât semenii săi. Ştie că dragostea, tenacitatea, credinţa însufleţesc lumea. (…) O distribuţie valoroasă în care se disting prin naturaleţe şi un remarcabil devotament pentru acest text din adolescenţa teatrului românesc, Daniel Badale, Ioan Andrei Ionescu, Monica Davidescu, Marius Bodochi, Gavril Pătru şi Raluca Petra. Este mai ales meritul lor că au găsit resurse pentru a crea un spectacol de atmosferă, cu parfum retro, în dulcele, dar valorosul stil clasic”.

Regia este semnată de Anca Bradu, scenografia: Ştefania Cenean, muzică originală: Vlaicu Golcea.

Spectacolele au loc în 22 februarie şi 3 martie – ora 19.30 la Sala Amfiteatru.

Lucian Boia: Elita intelectuală a anilor ’30

Istoricul Lucian Boia vorbeşte despre viaţă şi credinţă

Duminică 26 februarie, ora 11.00, la Sala Atelier, va avea loc conferinţa cu tema „Elita intelectuală a anilor ’30. O nouă perspectivă”, susţinută de Lucian Boia.

„Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au, de altfel, fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil”, afirma istoricul Lucian Boia

Născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, Lucian Boia este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie („Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune”) şi la imaginar („Pentru o istorie a imaginarului”), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului şi la istoria Franţei. În 1997, lucrarea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească” a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Piese inedite la ArCuB

„O lume pe dos”

Tudor Chirilă vă va fermeca într-o lume pe dos

În acest spectacol, iubitorii de teatru şi fanii îndrăgitului actor şi cântăreţ se întâlnesc cu Tudor Chirilă în trei ipostaze diferite. Vă provocăm la un spectacol inedit, la care veţi râde şi veţi plânge în acelaşi timp şi unde vă veţi confrunta cu personaje surprinzătoare…

Trei texte scurte de Terrence McNally, A.R. Gurney şi Cristopher Durang, în regia Iarinei Demian. După „Biloxi Blues” (piesa celebrului Neil Simon, jucată cu mare succes la Teatrul de Comedie, în turnee prin ţară şi în prezent la Palatul Naţional al Copiilor), regizoarea Iarina Demian a revenit la dramaturgia americană contemporană, reunind într-o singură montare trei piese scurte ale unor autori consacraţi şi răsplătiţi cu prestigioasele premii americane „Obie”, „Tony”, „Emmy” etc.

Distribuţia îi cuprinde pe Tudor Chirilă, Iarina Demian, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea, Petre Moraru, Andrei Runcanu.

Sâmbătă, 25 februarie, ora 19.00, la ArCuB.

„Tribam Tribum”

Compania de Evenimente „Zurli” vă invită la cel mai vesel spectacol pentru copii şi adulţi. O poveste magică pe înţelesul copiilor şi pe gustul părinţilor: simpatică, veselă, educativă şi interactivă. Actorii transformă o oră din viaţa noastră în cea mai interesantă aventură. Zdrăngănel, Clopoţel, Truli, Fetiţa Zurli, Mirela şi Prezentatoarea sunt cele şapte personaje de care copiii se vor îndrăgosti pentru totdeauna! Duminică 26 februarie, ora 11.00.

Valeria Seciu în „SatisFUCKtion”, un spectacol captivant

Valeria Seciu. Foto Alois Chiriţă

Într-o societate mecanizată, cu valori şi păreri impuse, apariţia unei femei care priveşte către trecut şi către mare, desprinsă parcă de timp, este şocantă. Ritmul în care trăieşte este altul decât cel cu care suntem obişnuiţi, cel al străzii. Oglinda în care se priveşte nu-i arată lucruri frumoase, însă, spre deosebire de noi, ea are curajul să o privească.

Valeria Seciu a devenit o emblemă a Teatrului Mic, identificându-şi cariera cu existenţa acestei scene. Magnetică, ingenuă, capabilă să-şi centreze sensibilitatea spre abisurile ori culmile naturii umane, ca-ntr-un alint, totdeauna cu o puternică senzualitate catifelată în privire, în vocea cu inflexiuni de miere sau fiere, nu şi-a dezamăgit niciodată publicul.

În rolul Mamei din „SatisFUCKtion” trece cu uşurinţă de la frustrarea neîmplinirii în viaţa personală şi raportarea la trecut (întruchipat de Mihaela Popa) la dependenţa cu urme de afecţiune pe care o simte pentru fiica sa (Florina Gleznea), de la cochetăria pe care o trezeşte în ea apariţia unui tânăr scriitor (Cristian Popa) la surâsul amar pe care îl are când se priveşte în oglindă.

Teatrul Foarte Mic vă invită la premiera spectacolului „SatisFUCKtion” de Thomas Bernhard, regia Theodora Herghelegiu, având-o în rolul principal pe Valeria Seciu. Fiecare dintre aceste trei nume este o garanţie a unei seri reuşite, iar alăturarea lor, poate surprinzătoare, stârneşte curiozităţi.

Una dintre cele mai valoroase actriţe ale teatrului românesc de astăzi, Theodora Herghelegiu, dramaturg şi regizor identificat cel mai adesea cu scena independentă din România, revine pe scena de la Foarte Mic (după „Noaptea arabă”) cu un spectacol captivant. Alături de o echipă solidă, cu care a lucrat în numeroase alte producţii (scenograful Dan Titza şi coregrafa Andreea Duţă), Theodora Herghelegiu reuşeşte să ne ducă într-o călătorie introspectivă către un univers feeric şi înfricoşător totodată.

Scriitor de origine austriacă, Thomas Bernhard (1931 – 1989), deopotrivă venerat şi hulit de compatrioţii săi, a lansat, prin operele sale, adevărate dispute artistice. Grav, extrem de tranşant, necruţător cu cei din jur, plin de sarcasm, autorul dispunea totodată de multă sensibilitate şi de o mare doză de umor şi autoironie. Bernhard nu a menajat pe nimeni, însă nu s-a menajat nici pe el, întinzând mereu o oglindă societăţii în care trăia. Dintre piesele sale, amintim: „Creatorul de teatru”, „Puterea obişnuinţei”, „Piaţa eroilor”, „Îngheţul”, „Tăietorii de lemn” etc. „SatisFUCKtion” („Am ziel” în original; în traducere exactă, „La ţintă”) este textul considerat de critici ca fiind cel mai autobiografic, piesa în care descrie întrucâtva relaţia sa cu Hedwig Stavianicek, partenera sa de viaţă, cu 37 de ani mai mare decât el, piesa în care ne spune că fiecare dintre noi se redescoperă altfel odată cu o nouă experienţă.

Despre acest text, Bernhard scrie: „Este un fel de scriere dramatic-simfonică în două părţi, una lentă şi una şi mai lentă. Apare un scriitor dramatic – şi eu unul aş zice că ştiu câte ceva despre tema asta, nu-i aşa?, din mine însumi. (…) E un scriitor dramatic aflat la apogeu – să zicem, la apogeul succeselor sale, poate nu şi al artei lui. Prin asta, el se pare că şi-a atins ţelul. Doamnele care călătoresc la mare se îndreaptă şi ele spre ţelul lor, aşadar spre mare. Ambele au un ţel interior, fiica şi la fel şi mama, deci: toţi trei sunt la ţel. În fond, titlul e un pic ironic, pentru că, se ştie, niciodată nu ajungi la ţintă, aşadar nici aceste trei personaje nu ajung la sfârşitul piesei la ţintă. Eu mă aflu la ţintă la fel ca aceste trei personaje şi ca toţi ceilalţi. Că doar nu există nicio ţintă, nu? Aşadar, acolo unde ai atins ţinta, vezi că te poţi uita veşnic prin această ţintă spre o alta, altundeva, de cele mai multe ori foarte departe. În felul acesta te străduieşti să ajungi mai departe, la următoarea. O ţintă propriu-zisă nu există”.

Joi, 1 martie, ora 19.00, nu rataţi această triplă întâlnire artistică, la Teatrul Foarte Mic!

„Îngeri în America”, o simfonie dramatică la Metropolis

George Ivaşcu în Îngeri în America

Nu pierdeţi dipticul realizat de cuplul Ioan Frunză, director de scenă, şi Adriana Grand, scenograf, montat la Teatrul „Metropolis”, ce poate fi vizionat sâmbătă, 25 februarie, ora 19.00, prima parte, intitulată „Sfârşitul lumii e aproape”, iar duminică, 26 februarie, ora 19.00, partea a doua, „Perestroika”.

„Îngeri în America” este un basm postindustrial despre diferenţe, despre tabuuri, dar mai ales despre îngerii coborâţi din mistica urbană a intoleranţei. Ei descind din revolta Stonewall şi se regăsesc în tinerii violenţi, dar paradoxal atât de fragili, ai tendinţei Emo, ai mişcării Occupy sau New Age. Nişte băieţi şi nişte fete care nu pot plânge, deşi trăiesc cu lacrima în gât.

„Îngeri în America” este o felie cu îngeri şi îşi merită fără niciun dubiu calificativul „extaziant”, pus de critică. Politică, discriminare, iubire şi ură, sexualitate şi sentiment pur, adunate într-o radiografie a umanităţii euro-atlantice. Piesa lui Tony Kushner, formată, de fapt, din două scrieri distincte, este considerată de critica de peste Ocean printre primele 10 texte ale secolului XX care vorbesc despre toleranţă şi intoleranţă, despre ticăloşie, minciună, iubire, despre viaţă şi moarte. Textul are cu siguranţă şi o importantă dimensiune mistică. Dimensiunea religioasă este aspectul cel mai surprinzător al acestui text. Îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Îl găsesc acolo unde te aştepţi mai puţin. Alături de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, e o piesă în care cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar ex-comunicaţii sunt cei care cred în existenţa lor.

Reconcilierea religiei cu sexualitatea şi testul la care un cataclism de anvergură pandemică supune relaţiile interumane sunt cele două coloane pe care se sprijină această simfonie dramatică. Încap în ea, în acelaşi timp, teme politice, spirituale, personale şi estetice; SIDA, mormoni şi viaţa interioară a evreilor. Pune întrebări legate de tema răspunderii şi conştienţei vinovăţiei: suntem răspunzători de viaţa şi de faptele noastre şi dacă nu ne găsim locul, ne simţim vinovaţi. Un tânăr homosexual evreu vrea să vorbească cu un rabin despre problema lui şi i se spune pe scurt: „Băiete, dacă vrei să te spovedeşti, caută un popă, la noi nu există iertare, la noi totul e vinovăţie”.

Scenă din Îngeri în America

„Textul lui Kushner este extrem de ofertant pentru actori ca aceia să fie nu doar buni, ci de excepţie. Iar montarea lui Victor Ioan Frunză scoate la rampă nişte actori care fac o performanţă rarisimă. Scenografia Adrianei Grand reface o sală de aşteptare, care este când un hol de spital, când o staţie de metrou sau alte spaţii de trecere, un soi de Purgatoriu unde sufletele aşteaptă cu teamă şi înfrigurare să intre la marea întâlnire”. Din distribuiţie, Virginia Mirea, George Ivaşcu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Nicoleta Hâncu, Cristiana Răduţă Bobic.

Alături de partiturile interpretate impecabil de cunoscuţi actori de mare forţă, ca George Ivaşcu şi Virginia Mirea, se remarcă actorii tineri. Personajele lui Kushner trebuie să înveţe să trăiască în toate vieţile posibile cu propria vinovăţie care nu are de gând să plece vreodată de la ei.

„Copenhaga”, o superbă meditaţie asupra vieţii

Copenhaga s-a jucat de 326 de ori pe Broadway

„Copenhaga”, un thriller psihologic de excepţie, este mai mult decât un text despre istoria fizicii nucleare sau un eseu despre responsabilitatea omului de știinţă. „Copenhaga” este, în primul rând, o superbă meditaţie asupra incertitudinii ca esenţă a evoluţiei umanităţii şi, în egală măsură, o tandră provocare a logicii misterioase, de necuprins a universului pe care încercăm să îl descifrăm.

Născut în Londra (1933), Michael Frayn – dramaturg, romancier, traducător şi jurnalist – este un nume rezonant al culturii moderne britanice. După o carieră solidă ca editorialist la publicaţii ca „The Guardian” şi „The Observer”, completată de experienţa ca scenarist TV, Michael Frayn se impune ca dramaturg şi regizor. Textele lui teatrale şi literare atrag atenţia mai ales prin mijloacele aparent minore – farsa, comedia, exploatarea situaţiilor cotidiene -, de care se foloseşte pentru a explora concepte filosofice. Autor satiric de geniu, Frayn se foloseşte de experienţa sa jurnalistică pentru a compune o imagine complexă din situaţii aparent lipsite de importanţă. Nu o dată comparat cu Cehov, ale cărui piese scriitorul le-a tradus în limba engleză, lui Frayn i s-au acordat cele mai importante distincţii literare britanice. Dintre piesele lui Michael Frayn, în România au fost jucate „Linişte în culise!” (Noises Off) şi „Chinezii” (The Two of us). „Copenhaga” a fost distins cu Premiul „Tony”, Premiul „New York Drama Critics”, Premiul „Molière”, Premiul „Drama Desk”, Premiul „Evening Standard” ş.a.

Spiritele fizicienilor Niels Bohr şi Werner Heisenberg, savanţii care prin studiile lor în domeniul fizicii nucleare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au ţinut pentru o clipă viitorul lumii în palmă, încearcă să răspundă la întrebarea pusă de Margrethe, soţia lui Bohr (întrebare pe care istoria o mai pune şi astăzi): De ce a venit Heisenberg în 1941 la Copenhaga? Într-adevăr, fizicianul german i-a făcut lui Bohr o vizită misterioasă în Copenhaga ocupată de nazişti – subiectul fierbinte fiind construirea bombei atomice. Vrea să-l avertizeze sau să-l coopteze? Caută informaţii sau iertarea? Care e graniţa morală pe care trebuie să o forţeze ştiinţa şi în cel fel partea conţine întregul? Viaţa conţine ştiinţa sau invers? Cu mai multe variante de răspuns posibile.

O montare care-i aduce împreună pe actorii Ramona Dumitrean, Ion Rizea şi Ionuţ Caras, sub bagheta lui Adi Tamas. „Repliat” dinspre Politehnică spre teatru, Adrian Tamaş a absolvit secţia regie a UNATC în 2010, cu spectacolul de licenţă „Despre viaţa lui Zeze” şi „Adevărul despre moartea sa” (comedie SF) de Marius Damian, spectacol preluat ulterior de Teatrul Luni de la Green Hours, Bucureşti, şi urmat de comedia „Sora mea geamănă” de Cristina Tamaş, la Teatrul de Copii şi Tineret „Elpis” din Constanţa. Fascinat de semantica proprie teatrului, de convenţia scenică, Adrian Tamaş propune un gen de teatru complex, adresat nu doar minţii şi sufletului, ci şi simţurilor. Costumele Alina Lăţan, décor, Zsolt Fehervari, muzica Sebastian Hamburger.

Celebrul şi controversatul text al lui Michael Frayn este prezentat pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, în premieră marţi 28 februarie şi sâmbătă, 3 martie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.