Jocul savant al ambiguităţilor

Un decor imund, o operaţie suprarealistă „în direct” şi pe viu, la lumina lumânării, făcută de un medic fumător care flirtează cu asistenta.

Aşa începe spectacolul Teatrului „Metropolis” cu piesa „Spitalul comunal”, de Hristo Boicev, a cărei acţiune se derulează într-un salon de spital psihiatric murdar, înconjurat de ziduri. O bijuterie regizorală semnată de Felix Alexa.

Excelentul text al dramaturgului bulgar, cunoscut publicului român din piesa “Colonelul pasăre”, montată la Teatrul “Bulandra”, în traducerea, adaptarea şi regia lui Alexandru Dabija, cu distribuţia ei de clasă, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Caşcaval, Dana Dogaru, Mircea Rusu, Dorin Andone, Constantin Drăgănescu şi Silviu Geamănu, în scenografia lui Dragoş Buhagiar, este o provocare pentru orice regizor. Aparent simplu, textul conţine un umor subtil, cu tente de umor negru, dar şi aluzii intelectuale la celebre scrieri şi personalităţi ale lumii literare, ca “Micul Prinţ” sau William Shakespeare, pentru a le aminti numai pe cele mai transparente.

Hristo Boicev este cel mai cunoscut şi apreciat dramaturg bulgar al zilelor noastre. Şi-a început cariera artistică în 1984, când a publicat prima sa piesă de teatru, “Acel lucru”. În 1989 i se conferea titlul de „autor al anului”, pentru cele 40 de producţii jucate pe scenele de teatru din Bulgaria. Câteva dintre piesele sale au stat la baza unor scenarii de film, cum ar fi “Colonelul pasăre”, de altfel cel mai jucat şi cunoscut text al autorului. Cu peste 10 piese, jucate în 40 de ţări din Europa, America, Asia şi Australia, printre ultimele numărându-se “Orchestra Titanic” şi “Spitalul comunal”, Hristo Boicev a fost distins de “British Council International Playwriting Awards” pentru cea mai bună piesă – “Colonelul pasăre” şi cu Premiul „Enrico Maria Salerno” pentru dramaturgie europeană.

Dramaturgul, într-un text extrem de dificil, în pofida simplităţii sale, mizează pe ideea ambiguităţii şi alegoriei, atât la nivelul spaţiului, cât şi al personajelor.

Proaspătul Cerebris, înconjurat de colegii de salon, filmaţi de Fero

Spitalul comunal, cu toate aparenţele unuia provincial, modest, îşi extinde sensurile, treptat, către un spital de lagăr sau către unul concentraţionar, în care se fac experimente psihiatrice, extensie susţinută de zborul periodic al “avioanelor Alianţei”, sugerând o bază militară sau un bombardament, iar pătrunderea în spital a unui personaj traumatizat presupune existenţa unui război local, poate Kosovo, poate… El are, în acelaşi timp, toate datele unei staţii terminus, un fel de Purgatoriu, o anticameră fie a unei vieţi viitoare, fie a morţii. Ascendent pe treptele ambiguizării, apare şi sugestia că flotila aviatică ce survolează spitalul, perturbându-i instalaţiile electrice şi creând interes pacienţilor, ar putea fi o flotilă de entităţi care îi au în grijă pe cei aflaţi în staţia terminus, ceea ce justifică finalul, sugerând o ieşire ofertantă într-o moarte care înseamnă, de fapt, o altă viaţă.

Ambiguităţile funcţionează şi în personaje, care au cel puţin două identităţi fiecare, de la cea de simplu pacient, venit pentru o boală cronică sau penru o simplă operaţie de apendicită, la cei care îşi pierd memoria, sau poate că nu şi-o pierd, ci li se creează o nouă biografie, ca în cazul lui Kontuzov – Cerebris. Campionul multiplelor identităţi este inspectorul, interpretat de Marius Stănescu, care, în evoluţia acţiunii, devine bolnav psihic sau un supraveghetor-turnător care-şi joacă foarte bine rolul de bolnav, evoluând apoi, în cadrul unei presupuse paranoia, către Shakespeare, iar în final către Creator sau opusul acestuia, Diavolul.

Felix Alexa, maestrul spaţiului închis

Regizorul Felix Alexa, care a conceput şi light designul şi ilustraţia muzicală, reuşeşte performanţa de a exploata toate resursele spaţiului închis, de a grada ambiguităţile textului, făcându-l astfel logic. Spectacolul are energie şi ritm, dar nu inovează de dragul inovaţiei, nu e redundant nici faţă de text, nici faţă de scenografie. Aceasta din urmă, semnată de Nina Brumuşilă, cu un simţ al nuanţelor şi al adecvării la text nedezminţite, un salon de spital mizer, cu faianţă murdară, cu plăci desprinse din loc în loc, cu paturi meschine, cu geamuri urâte şi nespălate, ca şi demersul regizoral, nu obturează în niciun fel creaţia actoricească, de două ori dificilă. Dincolo de partitură, din cauza acestui spaţiu închis, care impune actorului o prestaţie cât mai aproape de perfecţiune, în lipsa unor schimbări de decor sau de perspectivă. Iar Felix Alexa a ştiut să ceară actorilor rolurile de compoziţie presupuse de un text foarte greu. Fiecare personaj este individualizat, performanţă cu atât mai remarcabilă cu cât, cu o singură excepţie, niciunul nu are o identitate clară. În plus, finalul gândit de el ar putea conduce către un alt spectacol, conferind montării caracterul de “opera aperta”.

Distribuţia spectacolului de la “Metropolis” este una pe care şi-ar dori-o orice regizor.

În jurul personajelor fabuloase, Kontuzov- Cerebris şi Bătrânul bolnav de Alzheimer (sau poate nu), fiecare actor reuşeşte eroi plini de carne, compuşi cu ştiinţa alternării histrionice în funcţie de momentul acţiuniii şi de relaţia cu cei din jur.

Tânărul hipermenzic prezentând Elveţia

Răzvan Vasilescu îi conferă lui Kontuzov o evoluţie fără cusur, de la amnezicul care dă în fiecare zi bere pentru că nu-şi aminteşte că tot el a plătit şi în ziua precedentă la personajul care-şi creează, din frânturi de vorbe aruncate de cei din jur, din cuvintele “Micului Prinţ”, o nouă biografie, una de erou, pe care o scrie cu frenezie, molipsit de Will. O mândrie paranoidă îl cuprinde atunci când zvonurile aduc în mizerul salon, curăţat în grabă pentru eveniment, o delegaţie NATO care-l decorează ca erou, îi aduce daruri şi laude. Se convinge şi îi convinge şi pe ceilalţi de noua lui existenţă, iar în momentul în care află cine este de fapt, din vizita soţiei lui care-l văzuse la televizor, ţăranca interpretată cu credibilitate de Maria Junghetu, refuză evidenţa, refuză externarea, în incapacitatea de a renunţa la iluzoriul moment de glorie pe care aproape a ajuns să-l creadă real. Efect al puterii asupra individualităţii, al alterării eului în faţa mirajului excelenţei. Actorul dozează perfect sinceritatea şi naivitatea, acceptarea şi răzvrătirea, fericirea şi frânturile de firavă recunoaştere a imposturii.

Excelent joacă Valentin Uritescu rolul bătrânului sclerozat, cel care participă la povestea fiecăruia dintre tovarăşii de salon, hoţul care-şi povesteşte cu o debordantă fantezie şi o cuceritoare sinceritate, pe care spectatorul este obligat s-o pună de multe ori sub semnul întrebării, aventurile culminând cu vizita la Biblioteca din Alexandria, ţăranul care conversează, mai de voie, mai de nevoie, cu soţia venită din când în când în vizită despre viaţa apropiaţilor, reiterând gelozii vechi, evocând momente mizere ale prezentului, primid, cu bonomie vizita “Micului Prinţ” (interpretat de Alexandru China), de fapt un copil bolnav dintr-un salon învecinat. Iar Adela Mărculesu, în rolul soţiei, face o demonstraţie de joc de compoziţie, într-un rol atât de diferit de repertoriul ei obişnuit.

Toate datele paranoiei par să se recunoască în personajul Inspectorului, cel al cărui nume, pe care în final acceptă să-l deconspire, Will, intră şi el sub semnul ambiguităţii. Marius Stănescu gradează cu brio febra personajului, mania scrisului, a întocmirii dosarelor, a consemnării fiecărui amănunt real sau numai auzit despre ceilalţi internaţi, convins că nu numai ceea ce este scris există. Dosare ale fiecăruia dintre ei construiesc o altă realitate, paralelă, credibilă sau nu, real sau jucat paranoică.

Femeia de serviciu, devenită Cenuşăreasa, ducând condurul lui Will

Singurul personaj cu evoluţie lineară şi aparent lipsit de ambiguitate este Bratoi, ţăranul operat de apendicită, în partea stângă, în scena care deschide spectacolul. Şi singurul care pare a nu avea scăpare. O ştie şi o acceptă. Lui îi revin consideraţiile cu conţinut social, lipsite, spre deosebire de ale celorlalţi, de ambiguitate. Singurul personaj “real” din toate punctele de vedere, cu o singură identitate, căruia actorul Marius Manole îi conferă demnitate şi inteligenţă nativă, capacitatea de a glosa aplicat pe marginea unei lumi a aparenţelor.

Nu poate fi uitat Paul Chiribuţ, medicul dezinteresat, incompetent şi cinic, care apare şi în rolul generalului NATO, adăugând, prin simpla prezenţă în cele două posturi, încă o glisare între planuri.

Şi nici Andrei Huţuleac, în rolul Fero, cel suferind de “hipermnezie”, sau Raluca Aprodu, în rolul femeii de serviciu-Cenuşereasa, cea care a făcut jurământ de tăcere până la sosirea prinţului din vis, alt citat literar din textul lui Hristo Boicev.

Spectacolul de la Teatrul “Metropolis” este cu adevărat o reuşită. Un text dens, greu, incomod, pus în scenă cu claritate şi ştiinţă a exploatării spaţiului unic şi a conducerii jocului actorilor de Felix Alexa, interpretat aproape magistral de o echipă de actori din generaţii diferite. De altfel, succesul la public pe care îl are este o confirmare, cu atât mai mult cu cât este un spectacol dificil, în care umorul se împleteşte cu cinismul, iar insulele de duioşie cu radiografia necruţătoare a unei lumi, balcanice sau nu, ce pare condamnată să-şi trăiască la nesfârşit iluziile paranoice, să-şi devoreze personajele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.