Joseph E. Stiglitz: Reformă sau divorț în Europa

”Să spui că zona euro nu a funcționat bine începând din 2008 este doar o jumătate de adevăr. Țările membre euro s-au comportat mai modest decât țările UE din afara zonei euro și mult mai modest decât SUA, care au fost epicentrul crizei”, scrie Joseph E. Stiglitz, laureat al Nobelului pentru Economie şi profesor la Columbia University, într-un articol pentru Project Syndicate.

”Cele mai puțin performante țări din zona euro sunt în depresiune economică sau într-o recesiune profundă; situația lor – gândiți-vă la Grecia – este mai proastă decât în multe economii care au suferit în urma Marii Crize din anii 1930. Cele mai performante state din zona euro, precum Germania, arată bine, însă doar prin comparație; iar modelul lor de creștere se bazează în parte pe punerea greutăților pe umerii altot state, iar succesul economic vine pe cheltuiala ”partenerilor” de altădată.

Pot fi propuse patru tipuri de explicații pentru această situație. Germaniei îi place să dea vina pe victime, arătând cu degetul către risipa făcută de Grecia și către datoriile si deficitele altor țări. Însă asta înseamnă să pui carul înaintea boilor: Spania și Irlanda aveau surplus și o datorie mică raportată la PIB înainte de criza euro. Deci criza a produs deficitul și datoria, nu invers.

Fetișul deficitului este, fără îndoială, o parte din problemele Europei. Și Finlanda a avut probleme cu ajustarea economiei la multiplele șocuri cu care s-a confrunat, cu un PIB în 2015 care era mai mic cu 5,5% decât cel din 2008.

Alți adepți ai politicii ”dă vina pe victimă” arată că statul bunăstării și măsurile protecționiste excesive de pe piața muncii ar fi cauza crizei. Însă unele dintre cele mai performante țări din Europa, precum Suedia și Norvegia, au cel mai puternic stat al bunăstării și cele mai bine protejate piețe ale muncii.

Multe dintre țările care astăzi nu se mai descurcă funcționau foarte bine – peste media europeană – înainte de introducerea euro. Declinul lor nu este rezultatul unei schimbări bruște în legislația muncii sau al unei epidemii de lene. Ce s-a schimbat au fost aranjamentele monetare.

Al doilea tip de explicație se îndreaptă către liderii Europei, care ar fi putut fi mai buni, bărbați și femei care ar fi putut pricepe economie mai bine și ar fi putut implementa politici mai bune. Politicile proaste – nu doar austeritatea, dar și asa-zisele (în mod greșit) reforme structurale, care sporesc inegalitatea și astfel slăbesc cererea per ansamblu și potențialul de creștere – au făcut ca lucrurile să fie și mai rele.

Însă zona euro a fost un acord politic, în care era limpede că vocea Germaniei avea să fie puternică. Toți cei care au avut de-a face cu politicienii germani în ultimele trei decenii ar fi trebuit să știe dinainte rezultatul. Mult mai important, având în vedere care erau pârghiile la îndemână, nici cel mai mare economist nu ar fi putut face ca zona euro să prospere.

Al treilea set de argumente pentru perfortmanța slabă a zonei euro este critica adresată de dreapta politică eurocraților care au impus reguli ce împiedică inovația. Și această critică este eronată. Eurocrații, ca și legislația muncii sau statul bunăstării, nu s-au schimbat brusc în 1999, odată cu ratele de schimb fixe, sau în 2008, odată cu începutul crizei. Ce contează cel mai mult este standardul de viață, calitatea vieții. Oricine spune că nu o ducem bine în Vest cu aerul nostru curat și apa noastră, ar trebui să meargă la Beijing.

Rămâne a patra explicație: de vină este mai degrabă euro, nu politicile și structurile din anumite state. Euro a fost defectuos de la naștere. Până și cei mai buni politicieni și economiști pe care i-a avut lumea nu l-ar fi putut face să funcționeze. Structura zonei euro a impus un soi de rigiditate asociată cu etalonul aur. Moneda unică a privat țările membre de cel mai important mecanism de ajustare – rata de schimb – și zona euro a circumscris politicile monetare și fiscale.

Ca răspuns la șocurile asimetrice și divergențele din productivitate ar fi trebuit să avem ajustări în rata de schimb reală, ceea ce înseamnă că prețurile de la periferia zonei euro ar fi scăzut față de cele din Germania și nordul Europei. Însă cu Germania de neclintit în privința inflației – prețurile din Germania au rămas la fel – ajustarea nu putea să aibă loc decât prin deflație în altă parte. Evident, aceasta a însemnat un șomaj ridicat și slăbirea sindicatelor; cele mai sărace țări din zona euro, și în special muncitorii din aceste țări, au dus cea mai mare povara a reajustării. Astfel, planul de a încuraja convergența dintre țările euro a eșuat în mod lamentabil, cu creșterea disparităților între țări și în interiorul lor.

Sistemul nu poate funcționa și nu va funcționa pe termen lung: politicile democratice îi asigură practic eșecul. Euro nu poate funcționa decât în urma schimbării regulilor zonei euro și a instituțiilor. Aceasta implică șapte modificări:

• abandonarea criteriului convergenței, care impune deficite bugetare mai mici de 3% din PIB;
• înlocuirea austerității cu o strategie de creștere, sprijinită de fonduri de solidaritate pentru stabilizare;
• renunțarea la un sistem predispus la criză în care țările trebuie să se împrumute într-o monedă care nu este sub controlul lor și introducerea obligațiunilor emise de zona euro sau un mecanism similar;
• modificarea mandatului Băncii Centrale Europene, care se axează numai pe inflație, spre deosebire de Federal Reserve din SUA, care ține cont de șomaj, de creștere și de stabilitate;
• crearea unor fonduri comune de asigurare care să oprească hemoragia de euro din țările sărace și crearea elementelor unei ”uniuni bancare”;
• încurajarea, mai degrabă decât interzicerea, politcilor industriale care să ofere codașilor zonei euro șansa de a-i ajunge din urmă pe lideri.

Din perspectivă economică, aceste modificări sunt minore; însă conducerea actuală a zonei euri nu are voința politică de a le aplica. Asta nu schimba faptul fundamental că situația de acum este nesustenabilă. Un sistem care și-a dorit să asigure prosperitatea și integrarea a avut efectul contrar. Un divorț amiabil ar fi mai bun decât actualul impas.

Desigur, orice divorț e costisitor; însă lâncezirea în actuala paradigmă este și mai costisitoare. Așa cum am văzut deja în vara aceasta în Marea Britanie, dacă liderii europeni nu pot sau nu doresc să ia deciziile grele, alegătorii europeni o vor face în locul lor – iar liderii ar putea să nu fie deloc fericiți când vor vedea rezultatele.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.