La 13 ani ducea mâncare partizanilor, pe ascuns, în munți

Dragoș Zămosteanu face film documentar. A fost inginer, profesor de filosofie, jurnalist de televiziune, traducător. După ce a făcut la modul foarte serios două facultăți, și nu în paralel, a făcut o postuniversitară la UNATC.

Acum visează să facă numai filme. În loc să-și facă împrumut în bancă să-și ia mașină, Dragoș a făcut unul pentru o cameră de filmat.

Nevastă-sa îl suportă și îl încurajează. Cea mai nouă producție este despre partizanii din munți, despre curaj și mai ales despre ce înseamnă să fii OM. De personajul principal te îndrăgostești și ai vrea să ai tăria ei de caracter. Pentru că filmul este despre o femeie.

Familia în perioada deportării în Bărăgan

L.G.: De ce film documentar?

D.Z.: Nu știu… Așa or fi fost aruncate zarurile, atunci când au fost aruncate… Povestea e un pic mai lungă, cu drumuri care aparent nu duc nicăieri. Am ajuns la film documentar târziu, deși pasiunea pentru imagine era veche. Mi-aduc aminte de copilărie, când developam împreună cu tatăl meu zeci de filme. De ce film documentar? Poate pentru că lucrând o perioadă în învățământ documentarul mi s-a părut o formă relativ facilă de culturalizare. Întâlnirile astrale pe care ți le oferă realizarea unui documentar, oamenii extraordinari pe care ai șansa să-i întâlnești. Forța sugestivă a imaginii care îți poate amprenta sufletul. Clipă, oprește-te! Toate astea la un loc. Documentar propriu-zis am început să fac plecând de la o stare de revoltă, când un „mare” om politic ieşean care bântuie de ani buni dintr-un partid în altul (am auzit că acum candidează în București în nu știu care sector), s-a hotărât să pună la pământ casa Culianu, monument de patrimoniu al Iașiului, pe care în cele din urmă l-a refăcut, așa cum s-a priceput mai bine. Oricum, nu mai vorbim de spiritul casei de odinioară… Așa am început lucrul la Salutări din Iași, încurajat de regretata Olga Rusu, dar și de mulți prieteni sau profesori de-ai mei.

Evident că te interesează istoria ca poveste. Dar… toată istoria?

Părinții mei au fost profesori de istorie și-apoi îmi și place istoria. E o încercare de a fi contemporan cu toate vârstele lumii, cu oamenii altor vremi… Mă interesează foarte tare tot ce ține de istoria noastră recentă, pentru că ceea ce s-a întâmplat la noi sub comunismul adus de armata roșie „eliberatoare” este de o monstruozitate fără seamăn. Și nu trebuie uitat sau repetat!

Participările la festivaluri sunt importante pentru un film documentar?

Pentru mine, am mai spus-o și cu altă ocazie, un festival de film, dincolo de partea veselă și de aparentă vacanță, este un workshop. Te pui la curent cu preocupările altor regizori sau realizatori, se analizează filmele, temele etc. Un festival de film nu este altceva decât un curs intensiv de cinema… Apoi, mai ai și șansa să te întâlnești cu o mulțime de oameni faini. Pe de altă parte, poți să vezi și cum te situezi în acest context. Inutil să spun, de exemplu, cât de bucuros am fost anul acesta la Festivalul de Film Astra de la Sibiu, când am văzut că, la ambele proiecții ale filmului meu, sălile au fost pline, iar la sfârșit spectatorii nu mai pridideau cu întrebările.

Achim Pop, fratele Aristinei

Cum ai ajuns la subiectul acestui din urmă film?

Pornind de la o fotografie a Aristinei Pop-Săileanu, pe care am văzut-o la Sighet, la intrarea în celula 82 a Memorialului, pe cartonul de prezentare a grupului de rezistență anticomunistă Pop-Oniga, sau „Țibleșul”, alături de tatăl ei, Nicolae, și de fratele ei, Achim. De la regretatul Vasile Tivadar, partizan și el în anii ’50 în munții Țibleșului, cu care filmam un alt documentar, aveam să aflu că Aristina trăiește și poate fi găsită în București. Așa s-a născut Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii!, film dedicat familiei pădurarului Nicolae Pop din Lăpușul Românesc. Dacă în 1944 au făcut parte din categoria celor puțini care au salvat evrei de la deportare (nu întâmplător Maria, Nicolae și Aristina Pop figurează la Memorialul „Yad Vashem” din Ierusalim ca „drepți între popoare”!), în 1949 au intrat în colimatorul Securității pentru că au ascuns alți oameni persecutați politic. Pentru a evita temnița comunistă Nicolae Pop ia drumul codrului împreună cu doi dintre copiii săi, Aristina și Achim. Sperând în venirea americanilor salvatori, înființează împreună cu preotul greco-catolic Atanasie Oniga un grup solid de rezistență anticomunistă. După patru ani, grupul a fost trădat, iar membrii lui fie au fost uciși, fie au făcut ani de temniță grea. Accentul filmului cade pe Aristina Pop, cea care mai era numită și Marioara Partizanca și care la 18 ani a ales să lupte împotriva comuniștilor.

Cum a fost? Telefoane, nenumărate drumuri la București și în Maramureș și mai bine de trei ani de muncă. Mi-aduc aminte oarecum amuzat că la prima întâlnire doamna Aristina Pop-Săileanu m-a întrebat dacă lucrez la Securitate! Vă imaginați oare ce s-a întâmplat aici în anii ’50? În fine… L-am cunoscut apoi și pe Nicolae Săileanu, soțul Aristinei Pop, și el fost deținut politic, un personaj cu amintiri și povești extraordinare. Privilegiul de a fi întâlnit astfel de oameni, cu ADN-ul etic intact, mă face să sper că încă nu e totul pierdut!

Nicolae şi Maria Pop, părinţii Aristinei

Personajul filmului tău e fascinant prin tăria de caracter și modestia pe care și-a păstrat-o. Îmi place și că și-a păstrat accentul deși a trăit la București mult timp.

Nu știu cum aș putea-o descrie pe doamna Aristina Pop-Săileanu. Un om cu ceva ce le lipsește azi multor semeni, și anume coloană vertebrală. Povestea Aristinei este fascinantă, iar cine dorește o poate afla și din cartea „Să trăiască, partizanii, până vin americanii“, apărută în anul 2008 la Fundația Academia Civică. O biografie senzațională. La 13 ani duce evreilor mâncare pe ascuns în munți, la 18 ani fuge în munți de frica Securității, la 22 de ani este prinsă și condamnată la 20 de ani de închisoare, la 33 este eliberată, la 35 se căsătorește cu Nicolae Săileanu. Din 1966 Aristina locuiește în București și într-adevăr nu și-a pierdut accentul, așa cum nici sufletul nu și l-a pierdut.

Unde îl putem vedea?

Filmul a avut două proiecții în octombrie, la Astra Film Festival Sibiu, după care TVR2 s-a arătat interesată de difuzarea lui. Nu știu, însă, când va intra în grila lor de programe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.