La Editura „Trei”, cărţi de care vă veţi îndrăgosti

Cele 50 de vicii ale Domnului Grey

10 milioane de exemplare vândute în doar 6 săptămâni în SUA. Povestea unei relaţii sofisticate între studenta la filologie Anastasia Steele şi tânărul întreprinzător de succes Christian Grey.

E.L. James, fost producător TV, a început să scrie ceea ce avea să devină “Cele 50 de vicii ale Domnului Grey” pe un site al fanilor seriei “Amurg”. În scurt timp, fanii lui Stephenie Meyer au devenit şi fanii lui E.L. James.

“Cele 50 de vicii ale Domnului Grey” marchează o nouă eră în industria cărţii: după ce a devenit un hit mondial ca e-book, acest roman a fost publicat în SUA şi Marea Britanie în format de carte tipărită. Cartea în versiune e-book s-a vândut, în mai puţin de un an, în 250.000 de exemplare.

Drepturile de publicare a trilogiei au fost vândute deja în peste 37 de ţări, dintre care amintim Germania, Franţa, Finlanda, Norvegia, Italia, Spania sau Suedia.

“Cele 50 de vicii ale Domnului Grey”, primul volum al trilogiei, a beneficiat de articole pe prima pagină în celebrele publicaţii “New York Times” şi “Wall Street Journal”. După doar şase săptămâni de la lansare, cartea s-a vândut numai în SUA în 10.000.000 de copii, după cum a anunţat “New York Times”.

Mai multe case de producţie, printre care “Warner Bros”, “Sony”, “Paramount” şi “Universal Pictures”, au înaintat ofertele pentru achiziţionarea drepturilor de ecranizare a trilogiei scrise de E.L. James. Pe 26 martie anul acesta, drepturile au fost obţinute de “Universal Pictures”, pentru suma de 5 milioane de dolari. E.L. James a solicitat să păstreze un anumit control asupra ecranizării celor trei volume scrise de ea. Actori precum Ian Somerhalder (“The Vampire Diaries”, “Lost”) şi Alexander Skarsgard (“True Blood”, “Battleship”, “Straw Dogs”, “Melancholia”) şi-au exprimat interesul de a juca rolul lui Christian Grey.

Romantic, eliberator şi captivant, acest roman te cucereşte, te captivează şi te domină.

Anastasia Steele, studenta la filologie, îi ia un interviu pentru revista facultăţii lui Christian Grey, un tânăr om de afaceri de succes, pe care îl găseşte foarte atrăgător şi de-a dreptul intimidant. Retrasă şi interiorizată, Ana consideră că interviul s-a desfăşurat îngrozitor de prost şi încearcă să şi-l scoată din minte pe bărbatul extraordinar de bogat şi de sexy. Dar omul de afaceri Christian Grey vine în magazinul de bricolaj în care ea lucrează şi o invită în oraş.

Inocenta Ana este şocată să constate că îl doreşte pe acest bărbat. Iar când Christian o avertizează că trebuie să stea departe de el, ea nu face decât să-l dorească cu ardoare. Dar când descoperă gusturile erotice speciale ale lui Grey, începe să ezite: dincolo de şarmul şi succesul de care se bucură, Christian Grey este un bărbat tulburat de demoni ascunşi şi ghidat de o excesivă nevoie de a-i controla pe ceilalţi.

Cei doi încep o relaţie pasională, atât fizic, cât şi emoţional. Va rezista oare o astfel de relaţie îndrăzneaţă? Va putea oare Ana să accepte sclavia sentimentală impusă de Christian? Şi dacă da, va mai putea oare iubi ceea ce descoperă?

Autoarea britanică a precizat că a scris trilogia în plină “criză a vârstei mijlocii”. “Cartea cuprinde toate fanteziile mele”, a spus E.L. James.

În timp ce cărţile sale au devenit un fenomen mondial, James încearcă să rămână cât mai retrasă. Autoarea a publicat trilogia sub pseudonim – numele ei real fiind Erika – şi încearcă să păstreze, pentru soţul şi cei doi fii adolescenţi ai săi, normalitatea de dinainte de publicarea excentricului roman erotic, “Cele 50 de vicii ale Domnului Grey”.

E.L. James spune că băieţii săi nu au citit cele trei cărţi. “Eu m-aş simţi umilită şi cred că şi ei s-ar simţi la fel. Ar fi mult prea jenant”, a adăugat autoarea.

E.L. James trăieşte la Londra şi a visat întreaga viaţă să scrie cărţi pentru publicul larg. Autorii preferaţi? Jane Austen, Stephenie Meyer, Nora Roberts… numai femei, pentru că femeile – spune E.L. James – ştiu să scrie poveşti frumoase de dragoste.

În curând, şi celelalte volume ale trilogiei: “Viciile cele mai întunecate ale Domnului Grey” şi “Viciile descătuşate ale Domnului Grey”.

Ierusalim. Biografia unui oraş

„Suntem cu o oră înaintea zorilor, într-o zi la Ierusalim. Domul Stâncii este deschis. Musulmanii se roagă. Zidul este întotdeauna deschis: evreii se roagă. Biserica Sfântului Mormânt este deschisă: creştinii se roagă în mai multe limbi. Soarele răsare deasupra Ierusalimului, razele lui făcând ca pietrele irodiene ale Zidului, deschise la culoare, să pară aproape ca neaua, exact aşa cum le-a deschis Iosif Flavius cu două mii de ani în urmă, pentru ca apoi să surprindă aurul splendid al Domului Stâncii care scânteiază în soare. Esplanada divină unde se întâlnesc Cerul şi Pământul, unde Dumnezeu îl întâlneşte pe om se află încă într-un tărâm situat dincolo de cartografia umană. Doar razele soarelui pot să facă acest lucru şi în sfârşit lumina cade pe cel mai desăvârşit şi mai misterios edificiu din Ierusalim. Scăldându-se şi răsfăţându-se în lumina soarelui el îşi merită numele aurit. Dar Poarta de Aur rămâne încuiată, până la venirea Zilei de Apoi”.

“Absolut spectaculoasă. O carte minunată”, afirma Bill Clinton despre acest volum, de Simon Sebag Montefiore. „Un portret amplu şi uluitor al Ierusalimului. O lectură irezistibilă de la prima la ultima pagină”, nota cronicarul de la “The Sunday Times”. „Istoria Ierusalimului, alcătuită de Montefiore, este rodul îmbinării dintre pasiune şi erudiţie. O realizare impresionantă”, scria în “The Independent”.

„Probabil că există un Ierusalim ceresc; însă cu singuranţă există unul terestru. Meritul cel mai de seamă al acestei cărţi este faptul că reuşeşte să le adune pe amândouă într-o biografie monumentală”, consemna “The Daily Telegraph”.

Ierusalimul este oraşul universal, capitala a două popoare, sanctuarul a trei religii; este trofeul râvnit de trei imperii, locul Judecăţii de Apoi şi câmpul de bătălie al ciocnirii de astăzi dintre civilizaţii. De la regele David la Barack Obama, de la naşterea iudaismului, creştinismului şi islamismului la conflictul palestiniano-israelian s-au scurs 3.000 de ani de credinţă, masacre, fanatism şi coexistenţă a mai multor religii. Cum a devenit oraşul acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfânt, “centrul lumii” şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu? Citiţi povestea celui mai fascinant oraş din lume: o istorie construită din date şi anecdote picante, relatată de unul dintre cei mai importanţi istorici ai prezentului.

Istoria Ierusalimului este istoria lumii. „Personalităţile care şi-au lăsat amprenta asupra oraşului sunt numeroase: de la Solomon, Saladin şi Suleiman Magnificul la Cleopatra, Caligula şi Churchill; de la Abraham la Iisus şi Mahomed; de la figurile lumii antice – regina Isabela, Nabucodonosor, Irod şi Nero la numele cu rezonanţă ale timpurilor moderne – Kaiser, Disraeli, Mark Twain, Rasputin şi Prinţul Lawrence al Arabiei. Regi, împăraţi, profeţi, poeţi, sfinţi, cuceritori şi femei uşoare…”

Biografia Ierusalimului se scrie prin războaie, lupte sângeroase pentru putere, atrocităţi comise în numele credinţei sau idile fulgerătoare… Cercetând asiduu arhivele şi bazându-se pe descoperiri recente, pe documentele propriei familii şi pe munca sa de o viaţă, Montefiore revelează esenţa sacrului şi a misticismului, a identităţii şi a puterii într-o cronică unică a oraşului despre care mulţi cred că va fi locul unde va veni Apocalipsa. Aşa s-a născut singurul oraş care există de două ori – în cer şi pe pământ.

Simon Sebag Montefiore este istoric şi scriitor, iar lucrările lui au fost traduse în 35 de limbi. S-a născut şi a studiat istoria la Cambridge. A scris pentru “The Sunday Times”, “The Spectator”, “The Daily Telegraph”, “The Daily Mail” din Marea Britanie şi “The New York Review of Books”, “The New Republic”, “The New York Times” din USA. A publicat mai multe cărţi: “Catherine the Great and Potemkin”, “Stalin: The Court of the Red Tsar” (recompensată cu “History Book of the Year Prize”, decernat de “British Book Awards”), “Young Stalin” (“Costa Biography Award” în UK, precum şi “Le Grand Prix de la Biographie Politique”, în Franța, sau “Kreisky Prize for Political Literature”, în Austria).

Amos Oz, scriitorul ierusalimit, care trăieşte acum în Negev, propune o soluţie amuzantă vorbind despre conflictul arabo-israelian: „Ar trebui să luăm toate pietrele din Locurile Sfinte şi să le transportăm în Scandinavia, să le lăsăm acolo timp de 100 de ani şi să nu le mai aducem înapoi până când toată lumea va fi învăţat să trăiască laolaltă în Ierusalim”. Timp de 1.000 de ani Ierusalimul a fost exclusiv evreiesc, 400 a fost creştin, iar 1.300 de ani, islamic. Şi niciuna dintre aceste trei credinţe n-a câştigat vreodată Ierusalimul fără sabie, catapultă sau obuzier. „Nimeni nu poate monopoliza sfinţenia”, spunea Perez. „Ierusalimul este mai mult o flacără decât un oraş şi nimeni nu poate diviza o flacără”.

Pe-aici au trecut Cuţitarii

O nouă colecţie la Editura “Pandora M” – “Literary Fiction”. Astăzi se scrie, se publică şi se traduce mai multă literatură decât oricând altcândva. Este uneori foarte greu pentru un cititor să-şi aleagă din mulţimea cărţilor aranjate pe rafturile librăriilor un roman care să-i meargă la suflet. Şi nici „sufletul” cititorului nu este mereu acelaşi. Uneori avem nevoie de cărţi relaxante, uşoare, alteori de cărţi mai sofisticate, scrise cu rafinament. “Literary Fiction” este o formulă care promovează romane singulare, lecturi pe care nu le uiţi o viaţă. Este şi numele noii colecţii de la “Pandora M”. Literatura de calitate presupune nu doar poveşti bune, ci şi scriitori de valoare.

Volumul “Pe-aici au trecut cuţitarii” de Jennifer Egan este o carte cu adevărat miraculoasă. Este noul roman-cult al prozei americane contemporane, eecompensat cu Premiul “Pulitzer pentru Ficţiune”, în 2011, cu “National Book Critics Circle Award” şi “LA Times Book Prize”.

Din Africa până în Napoli, New York şi San Francisco, de la producători muzicali la generali vinovaţi de genocid, Jennifer Egan reuşeşte să ţeasă cu vervă şi rafinament vieţile personajelor sale. Urmărim viaţa lui Bennie Salazar, un mogul bătrân al showbiz-ului, şi a Sashei, mult mai tânăra lui asistentă: un road-movie prin muzica punk a tumultuoşilor ani ’70, prin suburbiile de azi ale New York-ului, prin vieţi încercate de eşecuri trecute şi dezamăgiri viitoare.

“Pe aici au trecut Cuţitarii” este o poveste despre timp şi muzică, despre supravieţuire, despre mecanismele ce se pun în mişcare atunci când destinele noastre se intersectează.

Într-o varietate de stiluri şi pendulând între tragedie şi satiră, Jennifer Egan vorbeşte despre iminenţa autodistrugerii căreia îi facem faţă sau în faţa căreia cedăm, precum şi despre nevoia umană fundamentală de izbăvire.

„Un roman-mozaic de o frumuseţe izbitoare”, scria în “Booklist”. „Un regal de îndrăzneală tehnică şi de sensibilitate umană”, comenta “Washington Post”.

„O povestitoare teribil de inteligentă. Un roman de o extremă virtuozitate”, considera “New York Times”. A fost declarată “Best Books of 2010”.

„Un roman inteligent. Tăios. Cutremurător. Aduce în scenă câteva personaje de care ajungi să te ataşezi văzându-le făcând lucruri pe care n-ar trebui să le facă, jucându-şi rolurile glorioase, dar şi înnebunitor de omeneşti”, afirma “New York Times Book Review”. „Incredibil de ambiţios… un tur de forţă”, comenta “Q, The Oprah Magazine”.

Muntele de la miezul nopţii

Toate drumurile duc spre Shambala. Doar că unele sunt mai periculoase decât altele. Dacă veţi studia cât de puţin Tibetul, veţi afla că nu există coincidenţe, ci doar întâlniri necesare… Undeva la Lyon, un straniu paznic de liceu îşi caută drumul spre Shambala.

O tânără femeie îl va ajuta să-şi împlinească visul. Poveştile lor personale, încărcate de secrete şi remuşcări, fac parte dintr-o istorie amplă, în care curajul şi laşitatea, suferinţa şi compasiunea, complotul şi manipularea, adevărul şi minciuna au ajuns să convieţuiească atât de strâns încât nimeni nu le mai poate separa.

Bastien Hermina este un personaj ieşit din comun: paznic al unui liceu iezuit, el este pasionat în mod secret de tot ceea ce se referă la Tibet şi la doctrina lamaistă. Duce o viaţă modestă şi solitară, asemenea călugărilor budişti, iar interiorul cămăruţei pe care o locuieşte este dominat de o imensă mandala de nisip, pe care a construit-o de-a lungul vieţii.

Povestea închipuită de Jean-Marie Blas de Robles începe la Lyon, în momentul în care bătrânul înţelept îi întâlneşte pe Rose şi pe micuţul Paul, fiul acesteia. Sedusă de stranietatea personajului, Rose se ataşează în aşa măsură de acesta încât îi oferă posibilitatea de a face o călătorie în Tibet. Ultima treaptă a unei vieţi subminate de remuşcări, această călătorie îl ajută pe Bastien să împlinească mandala de nisip care, conform tradiţiei, după ce a fost desăvârşită, trebuie adunată în săculeţe şi aruncată, fir cu fir, în apă, de pe podul din Lhasa. Pentru că „o mandala nu este cu adevărat terminată decât atunci când este adusă ofrandă mării”.

Forţa acestui roman de o fineţe nemăsurată, din colecţia coordonată de Magdalena Mărculescu, ţine de faptul că este construit asemenea unei mandale, fiecare detaliu ocupând un loc precis în aparentul haos de ansamblu.

„Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putinţă la îndemână. Bastien (…) mi-a acceptat invitaţia aşa cum ar trebui cu toţii să primim un dar, simplu, fără vreo emoţie vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu eşti cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeţii recomandă să nu deschizi cadoul de faţă cu persoana care ţi l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulţumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.”

Jean-Marie Blas de Roblès s-a născut în Algeria, în 1954. S-a mutat în Franţa, după ce ţara sa de origine şi-a câştigat independenţa, şi a studiat filosofia la Sorbona. A predat limba franceză în Brazilia, China, la Parlermo şi în Taiwan. A călătorit mult, iar în 1986 a devenit membru al Misiunii Arheologice franceze din Libia. A scris: „La mémoire du riz”, „L’impudeur des choses” şi „Rituel des dunes”. A devenit foarte cunoscut publicului din lumea întreagă în anul 2008, după ce a publicat romanul „Acolo unde tigrii sunt

la ei acasă”, carte la care a lucrat timp de zece ani şi pentru care a primit Premiul “Médicis” şi “Premiul Romanului FNAC”.

“Nevroza balcanică”

O bună parte dintre eseurile volumului de faţă, semnat de Vasile Dem. Zamfirescu, îşi propun să abordeze o temă pe cât de importantă, pe atât de controversată: nevroza colectivă sau etnică. „În calitate de psihanalist, ader la poziţia unui Geza Róheim sau Georges Devereux care susţin modelarea culturală a inconştientului. Conform reprezentanţilor teoriilor biologice, însă, românii, ca popor latin, ar fi predispuşi la isterie. Din materialele pe care le-am avut la dispoziţie reiese o altă ipoteză: specifică pentru români este prelucrarea defectuoasă a conflictelor narcisice, generată de deficite narcisice timpurii. Astfel de tulburări ale sentimentului valorii proprii se exprimă mai ales prin depresie, lipsa bucuriei de a trăi, hipersensibilitate faţă de lezările narcisice, ruşine, toate suficient de împovărătoare pentru a merita întreaga atenţie teoretică şi practică, la fel ca problemele «clasice», prezente şi ele ca la orice european, şi cărora li se acordă atenţia cuvenită în carte. Atât de importantă mi s-a părut rezolvarea acestor «simptome» încât în mai multe rânduri m-am gândit că am avea nevoie de un Minister al Stimei de Sine…

«Cum se nasc hotărârea şi gestul eroice, prin deliberare sau spontan?», s-ar putea întreba cititorul de azi. Şi multe altele. Ca psihanalist, mi-am pus şi altă întrebare: cât de departe poate merge exerciţiul de sinceritate al unei persoane care a făcut două tranşe de psihanaliză personală în Elveţia (una freudiană şi alta jungiană însumând patru ani) şi care se numără printre primii practicanţi ai psihanalizei în România comunistă? Cu alte cuvinte, reuşeşte Ion Vianu să nu lase nimic deoparte, să nu se cruţe, aşa cum îşi propune, datorită faptului că a deschis uşa care separă conştientul de inconştient?”

„Andrei Pleşu a aranjat lucrurile în aşa fel încât ursul-Jung să poată fi sacrificat. Motivul sacrificiului ar putea fi tatăl, alături de care visătorul se află mai tot timpul. Din context reiese că ar fi vorba despre tatăl natural, dar în vis o persoană este utilizată adesea pentru a simboliza altă persoană, pe care cenzura nu o vrea dezvăluită. Pentru fiu, tatăl este întotdeauna paznic al legii, dar pentru Andrei Pleşu ar putea fi şi tatăl spiritual – Constantin Noica – deţinătorul şi păzitorul programului de acces la cultura mare.

Alegerea dificilă, şi de aceea inconştientă, din vis ar fi putut fi cea între doi părinţi spirituali: Noica sau Jung?”

“Haralamba”

„Ca să fiu sincer, mă dau în vânt şi după cărţile ceva mai filosofice, care conţin elemente moralizatoare. De exemplu, dintr-o carte despre destin, am aflat că acesta (destinul!) îţi joacă feste şi că nu trebuie să te încrezi în el. Pe de altă parte, se spune că destinul e forma supremă a libertăţii răpite! Tu vrei să devii morcov sau foaie de varză, iar destinul te împinge să fii cu totul altceva, împotriva voinţei tale, de exemplu să fii Beethoven sau Einstein. Te zbaţi, dai din picioare ca un copil răzgâiat, ţipi că nu vrei, dar destinul te împinge să fii Napoleon, Platon sau Gheorghe din Vale. Ai vrea să mori prost, dar să fii condamnat să ajungi genial este la fel de dureros cu a dori să ajungi genial, dar să fii condamnat să rămîi pentru o vecie prostul-proştilor”, scrie autorul, Ion Mărculescu.

Într-o formulă narativă insolită care combină povestea cu parodia şi cu reflecţia asupra lucrurilor grave ale zilelor noastre, “Haralamba” este un roman sub formă de jurnal. Vocea autorului se împleteşte cu voci ale unor personaje imaginare, născocite de o fantezie ce abandonează de bună voie tabuul delicateţei: măturisiri incomode, consideraţii cinice, dure, critice, scenarii care, în mod evident, provin din cadre de viaţă mult prea diferite pentru a aparţine unui singur om. Savoarea acestui roman este dată de îndrăzneala jocului imaginativ şi de umorul copleşitor al abordării.

Ion Mărculescu s-a născut pe 12 noiembrie 1944 şi a absolvit Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului ,,Nicolae Grigorescu’’ (Bucureşti). Scrie pentru revista ,,Litere” şi colaborează la ,,Fotografia’’ cu texte de teorie, critică şi istorie a fotografiei. Participă la expoziţii personale şi colective de pictură. În materie de artă fotografică, a obţinut numeroase distincţii dintre care, cele mai importante, două medalii de aur (1986) la Salonul ,,Fotosport’’ – Reus din Spania şi, în 2010, la acelaşi salon mondial, Medalia Salonului şi Trofeul Comitetului Olimpic Internaţional. A scris şi a publicat şi alte romane, precum “Cioara şchioapă”, “Nastasia, un amor de aproape un an”, “Meşterul de oglinzi”, “Jurnalul de la Marcona”, “O iubesc enorm, Domnule Judecător”.

Pământul oamenilor liberi

“Această tânără scriitoare Liliana Lazăr, de origine română, a reuşit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani”, scria J.M. Le Clezio, deţinător al Premiului Nobel pentru Literatură. „Fascinant şi seducător, acoperind anii ‘70-’89 ai regimului comunist din România, «Pământul oamenilor liberi» este un roman politic despre insuportabila uşurătate a fiinţei”, nota cronicarul de la “Télérama”. Iar cel de la „Nouvel Observateur” comenta: “Pământul oamenilor liberi reînvie atmosfera din basmele Fraţilor Grimm”.

Dacă lacul din pădurea ce înconjoară Slobozia este malefic, aşa cum crede toată lumea, de ce îl protejează pe Victor, copilul oropsit, adolescentul criminal? Şi de ce îl ajută pe acest om căutat de poliţie, care se ascunde în casa mamei sale?

În această regiune a României, unde legendele populare coexistă cu riturile ortodoxe, preoţii sunt supravegheaţi îndeaproape de regimul comunist, iar cărţile sfinte sunt arse. Pentru a-şi spăla păcatele şi pentru a fi absolvit de vină, Victor acceptă misiunea pe care i-o încredinţează părintele Ilie: devine copist de texte sacre. Absorbit de munca sa secretă şi chinuit de pulsiunile sale, Victor speră că, în cele din urmă, îşi va găsi mântuirea.

„Liliana Lazar ştie să scrie simplu şi expresiv, evitând capcana unui stil greoi, arhaic”, aprecia “Livres Hebdo”.

“Groapa cu lei se trezea. Sclipiri colorate îi luminau adâncurile, de parcă întreg locul s-ar fi încărcat de electricitate. Ca şi cum din afund ar fi urcat nişte fulgere, scânteieri apăreau pe oglinda apei, făcând-o să clocotească. Victor admiră pentru o clipă scena, fermecat de spectacol. Chiar dacă barca se clătina sub greutatea lui, nu-i era frică. Ştia că Groapa nu avea să-i facă niciun rău, căci avea nevoie de el, după cum şi el putea avea încredere că ea îi va şterge greşelile.”

Romanul se construieşte în jurul destinului lui Victor Luca, din satul moldovenesc Slobozia, un personaj straniu, greu de plasat pe axa bine-rău şi aflat într-o relaţie specială cu un loc magic al satului, „Groapa cu lei”, lacul situat în apropierea pădurii care înconjoară Slobozia. Destinul neobişnuit al personajului – criminal în serie – se desfăşoară pe fundalul sumbru şi opresiv al regimului comunist, dar şi al degringoladei primilor ani postrevoluţionari. O carte cu accente de roman fantastic şi de thriller psihologic deopotrivă.

Liliana Lazar s-a născut în 1972, în România, iar în prezent locuieşte în Franţa. A debutat cu romanul “Terre des affranchis” (Pământul oamenilor liberi), în 2009, la “Gaïa Éditions” (Actes Sud), carte recompensată cu mai multe distincţii, printre care „Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizaţia Internaţională a Francofoniei, care premiază, din 2001, scriitori francofoni.

Şi porumbeii vorbesc englezeşte

Un Tom Sawyer londonez, imaginat de Stephen Kelman. Harrison Opoku este un puşti de unsprezece ani, de origine ghaneză, care trăieşte cu mama şi sora sa într-un ghetou londonez. Cel mai bun alergător din anul său, Harri străbate noua viaţă în adidaşii săi desenaţi cu markerul, fără să conştientizeze pericolele care îl înconjoară. Fascinat deopotrivă de gaşca “băieţilor răi” – Dell Farm Crew – şi de porumbelul care îi vizitează balconul şi cu care vorbeşte, Harri absoarbe toate elementele ciudate ale noii sale vieţi londoneze: observând, ascultând, şi învăţând trucurile supravieţuirii urbane. “Îmi vedeam de viaţa mea, ciugulind nişte seminţe de susan pe care le împrăştiase femeia din scaunul auto. Îi place să se uite la noi cum mâncăm, de la fereastrra bucătăriei, visează să se scalde goală în ape calde, visează căluţi de mare care o ciupesc uşor de degetele delicate de la picioare, înfăşurându-şi cozile micuţe, prehensebile în jurul reliefului moale al sfârcurilor ei. Fiecare cu ce-l doare, cum ar fi, viaţa e prea scurtă ca să nu-ţi iei visele drept ceva nevinovat şi sincer”.

Harri este bun, inteligent şi dulce, calităţi pe care rar le vezi în circumstanţe sordide, în mijlocul sărăciei, drogurilor şi violenţei. Atunci când un băiat este înjunghiat şi moare pe stradă, iar încercările poliţiei de a găsi martori ai evenimentului se lovesc de tăcerea oamenilor, Harri decide să înceapă o investigaţie proprie. El se pune astfel, fără să-şi dea seama, în mare pericol.

O poveste despre inocenţă şi experienţă, despre speranţă şi realitatea dură, “Şi porumbeii vorbesc englezeşte” este portretul hipnotizant al unui băiat care încearcă să-şi găsească echilibrul pe muchia fragilă dintre copilărie şi maturitate, precum şi pe cel al forţelor din jurul său ce îi trasează căderea.

„Precisă şi fantastică în acelaşi timp, scrisoarea de dragoste către întreaga lume a acestui băiat m-a făcut să râd şi să tremur pe tot parcursul cărţii. «Şi porumbeii vorbesc englezeşte» este un triumf”, comenta scriitoarea Emma Donoghue.

„Un roman puternic şi impresionant… Kelman cunoaşte lumea adolescenţilor – limbajul lor, umorul lor, gândurile lor – iar vocea lui Harri este tulburător de autentică. Extrem de convingătoare şi profund emoţionantă, aceasta este o carte pe care ar trebui să o citim cu toţi”, scria Morrall Clare, autoarea cărţii “The Man Who Disappeared”.

„«Şi porumbeii vorbesc englezeşte» este o carte de care te îndrăgosteşti: o carte amuzantă, o carte adevărată, o carte zguduitoare …” – The Times.

„Unul dintre cele mai dificile lucruri în ficţiune este să scrii din punctul de vedere al unui copil. Stephen Kelman o face magnific”, apreciază “The Guardian”.

Stephen Kelman s-a născut în 1976, la Luton. A avut meserii dintre cele mai diverse, iar din 2005 s-a dedicat scrisului. “Şi porumbeii vorbesc englezeşte”, primul său roman, a fost nominalizat la “Man Booker Prize” pe 2011, “Desmond Elliot Prize” şi “Guardian First Book Award”. Stephen Kelman a fost de asemenea nominalizat la “New Writer of the Year Award” în cadrul “Galaxy National Book Awards” pe 2011. În prezent lucrează la cel de-al doilea roman al său.

Floarea vârstei

Jane Fonda, actriţă, autoare cu record de vânzări şi deschizătoare de drumuri în domeniul gimnasticii de întreţinere, îţi oferă o formulă pentru o viaţă bună şi cât mai împlinită, mai ales după ce ai trecut de prima tinereţe, declarând “oricând poţi fi în Prime Time”. Pe de o parte, Fonda abordează subiecte legate de viaţa sexuală, dragoste, alimentaţie, gimnastică de întreţinere, autocunoaştere şi minte.

Dar, pe de altă parte, explorează şi analizează etapele vieţii unei femei, procesul de îmbătrânire şi maturizare. În “Floarea vârstei”, ea ne oferă perspectiva completă a unui destin de succes, învăţându-ne cum să profităm din plin de a doua parte a vieţii.

Autoarea îşi asezonează povestea cu întâmplări din propria viaţă, precum şi cu istorioare din viaţa altora, demonstrând, de fapt, că aşa-numitele vârste critice dintre 45 şi 50 de ani şi, mai ales, de după 60 de ani, pot fi perioade plenare. Cu puţin efort, putem conştientiza că în aceste etape am devenit de fapt oamenii energici, iubitori şi împliniţi care doream să fim.

Există 11 elemente de bază ale unei vieţi pline de vitalitate. Cu ajutorul lor putem afla calea spre o viaţă echilibrată şi plină de sens, sănătoasă, deplin ancorată în realitate, o viaţă în care suntem conştienţi de propriile nevoi, de trupul, mintea şi spiritualitatea noastră, de talentele pe care le avem, de prieteni şi de comunitatea în care trăim.

Jane Fonda formulează două metafore, arcada şi scara, care pentru ea generează o adevărată viziune asupra vieţii. Trebuie să ne privim viaţa ca pe o „scară”, o ascensiune continuă. Analizând sensul unor etape de viaţă anterioare, ea însăşi a reuşit să spargă nişte tipare vechi pentru a înţelege ce era mai important pentru ea şi, apoi, cum să îşi cultive noile obiective şi visuri pentru a valorifica la maximum anii de maturitate.

În prezent, lumea a cunoscut o „revoluţie a longevităţii”, speranţa medie de viaţă crescând semnificativ. Oare cum ar trebui să folosim acest dar preţios de timp? Şi cum să facem să traversăm „vidurile de fertilitate” pe care viaţa ni le scoate cu regularitate în cale? “Cu câţiva ani în urmă, eram pe cale să împlinesc 70 de ani, mă apropiam de începutul celui de al doilea deceniu al perioadei pe care o consider Al Treilea Act al vieţii mele. Actul III, care începe, după părerea mea, la vârsta de 60 de ani. Mă îngrijora acest lucru. Să ai 60 de ani mai e cum mai e. Dacă suntem sănătoşi trecem cu uşurinţă peste această vârstă. Dar să ai 70 e deja altceva. Pe vremea bunicilor mei, oamenii de 70 de ani erau consideraţi tare bătrâni… cu un picior în groapă. Scara lui Arnheim m-a făcut să înţeleg cât este de important să privim viaţa ca pe o interacţiune între începutul, mijlocul şi sfârşitul ei… «Ce vârstă simţi că ai?», m-a întrebat cineva nu de mult. Chiar m-am gândit ce să răspund la această întrebare, ca să nu fie ceva superficial de genul mă simt ca la 40 de ani. Am răspuns, 70, amintindu-mi de o replică a lui Pablo Picasso, «durează mult să devii tânăr». Singurul lucru care nu ni se poate lua, nici chiar prin moarte, este dragostea pe care o dăruim în viaţă”.

Jane Fonda ne prezintă câteva sugestii de exerciţii fizice (inclusiv trei mişcări de bază pentru o stare bună de sănătate), de alimentaţie, de meditaţie şi arată că învăţarea permanentă şi activarea unor zone noi ale creierului ne pot îmbunătăţi calitatea vieţii. De asemenea, ne îndeamnă să adoptăm o atitudine pozitivă, cu atât mai mult cu cât – spune ea -majoritatea oamenilor ajung să se simtă mai bine în propria lor piele în a doua parte a vieţii decât în cea dintâi.

Prima carte de memorii a lui Jane Fonda, “My Life So Far”, s-a poziţionat luni de zile pe primul loc în topul “New York Times” al celor mai bine vândute cărţi. Autoarea se concentra atunci pe prima jumătate a vieţii ei – pe care a numit-o Actul I şi al II-lea – şi anunţa actualul volum, Actul al III-lea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.