La mulţi ani, Radu Penciulescu!

Casa de producţie TVR propune spre difuzare, la TVR2, cu ocazia sărbătoririi regizorului Radu Penciulescu, care împlineşte 85 de ani pe 25 mai, o piesă, la acea vreme inedită în România, „Vicarul” de Rolf Hochhuth, pusă în scenă la Teatrul Bulandra, cu Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Fory Etterle, George Oancea.

Jucată pentru prima oară în 20 decembrie 1963, la Berlin, în regia lui Erwin Piscator, piesa lui Rolf Hochhuth, „Vicarul”, a stârnit imense controverse şi a avut un impact major asupra lumii post-belice. Textul se bazează pe cercetările lui Hochhuth în arhivele Vaticanului privind activităţile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi ia în discuţie felul în care Papa Pius XII, reprezentantul lui Hristos pe pământ, şi Biserica Catolică s-au abţinut de la condamnarea publică a persecuţiilor naziste asupra evreilor. „Rolf Hochhuth a vrut să tulbure liniştea preaîmpăcatului cu sine secol XX, punându-ne sub ochi una dintre cele mai hidoase răni pricinuite civilizaţiei: genocidul nazist impotriva evreilor.”

Faţă în faţă cu tăcerea Papei Pius XII, martori şi actori implicaţi în masacru, sunt Gerstein (Victor Rebengiuc), care aduce vestea, şi părintele Ricardo Fontana (Ion Caramitru), care se internează de bunăvoie în lagăr, luând locul altui deţinut.

Ion Caramitru în rolul lui Ricardo Fontana

„Văd în fiecare zi sosind din toate colţurile Europei, în aceste fabrici ale morţii, transporturi după transporturi. Cei mai mulţi tac. 25 de minute. Atât ţine gazarea. Acuma este vorba să se accelereze procesul. În acest scop am şi fost trimis acolo, sunt inginer şi medic”, spune Gerstein la începutul piesei, încercând să obţină o audienţă papală. Fontana îl întreabă direct: „Dle Gerstein, de ce aţi admis să lucraţi cu asasini?”. „Nu poţi trage de hăţuri decât stând în căruţă. Dictaturile trebuie zdrobite dinăuntru”, vine răspunsul.

Cu o carieră internaţională de regizor de teatru şi profesor, Radu Penciulescu i-a avut ca studenţi pe Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Alexa Visarion. A fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai cerebrali ai generaţiei sale. În 1973 a plecat din ţară pentru un doctorat la Paris, stabilindu-se în final în Suedia, unde a ocupat postul de profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö până la pensionare. A lucrat mult în străinătate, în SUA, Canada, Franţa, Suedia, Belgia şi Scoţia. „Vicarul”, pe care i l-a sugerat colegul său de generaţie, Liviu Ciulei, a fost unul din ultimele spectacole puse în scenă înaintea emigrării, pe scena Teatrului Bulandra. Radu Penciulescu semnează şi scenografia acestei montări.

Regia artistică şi scenografia – Radu Penciulescu.

În distribuţie: Gheorghe Ionescu-Gion, Victor Rebengiuc, Emmerich Schaffer, Ion Caramitru, Fory Etterle, George Oancea, Nicolae Mavrodin, Jean Reder, Geta Marutza, Corneliu Coman, N. Luchian-Botez, Vasile Florescu, Mariella Petrescu, Gheorghe Ghitulescu, Catalina Pintilie, Dorin Dron, Emil Reisenauer, Virginia Alexandru, Adrian Georgescu, George Andreescu, Dinu Dumitrescu, Stefan Velniciuc, Dumitru Damian, Nicolae Popa, Mihai Vasile Boghita, Alexandru Martinescu, George Petreanu, Gheorghe Novac.

Echipa TV

Operator şef: Edwiga Adelman; Regia TV: Letiţia Popescu.

Ionescu-Gion în rolul Vicarului

Regizorul a acceptat să acorde, în exclusivitate, Casei de Producţie TVR o scurtă mărturie privind punerea în scenă a piesei „Vicarul” în 1972.

Radu Penciulescu: Una dintre marile mele bucurii la montarea spectacolului „Vicarul” a fost să lucrez cu echipa, cu trupa. A fost prima întâlnire esenţială cu Ion Caramitru. Dar în distribuţie mai erau şi alţi mari actori: Victor Rebengiuc, Fory Etterle, Ionescu-Gion, care era Papa. Retrăiesc plăcerea mare a producerii acestei piese. Era o perioadă glorioasă a vieţii mele. Şi „Vicarul”, şi piesa pe care am ales-o pentru televiziune imediat după aceea, „Cei din urmă” (de Maxim Gorki), au fost impulsuri dragi inimii mele, fără constrângeri profesionale. Numai dragoste. „Vicarul” a avut un mare succes. Angajamentul lui Hochhuth faţă de piesă era esenţial în timpul acela.

Rep.: Hochhuth s-a temut să permită ca textul să fie jucat în Europa de Est. Socotea că ar putea fi considerat un text împotriva religiei catolice, împotriva religiei în general. Cum aţi evitat această piedică?

R.P.: Nu e o piesă anti-catolică. Este o piesă împotriva unui anume Papă care a fost laş şi nu a făcut publică crima nemţilor, deşi avea informaţii despre ea. Textul era enorm, 600 de pagini, am tăiat jumătate. A fost nevoie să îl esenţializez. Munca mea cea mare a fost prelucrarea textului şi scenografia.

Rep.: … care era pe scena dificilă, en ronde, de la sala Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra?

R.P.: Acţiunea era concomitent pe mai multe planuri şi spectatorul îşi alegea singur planul de urmărit. De exemplu, tot timpul spectacolului era un personaj, un actor sau figurant, slăbuţ, care, timp de trei ore, în planul întâi, sorta un maldăr imens de haine, pantofi, ciorapi. Iar acţiunea se petrecea în planul doi.

Rep.: Aceasta e mai puţin vizibilă în preluarea TVR, care urmăreşte personajele centrale.

R.P.: Nu ştiu. Eu nu am văzut preluarea. Plecasem din ţară. Când madam Ceauşescu l-a interzis pe Pintilie (N.rep. din cauza montării spectacolului „Revizorul” de N. Gogol, la Teatrul Bulandra, premiera 23 septembrie 1972), am căzut o grămadă de regizori cu el: Esrig, Ciulei, eu. Am fost trecut pe lista neagră şi nu mai aveam voie să montez. Atunci am plecat. Cum activitatea mea primordială era profesor la Institutul de teatru şi fusesem admis la doctorat la Sorbona, am obţinut de la Ministerul Învăţământului aprobarea să plec să îmi termin teza. Aşa că am plecat legal. Şi am stat legal primii zece ani.

Jean Reder

Actorul Ion Caramitru rememorează acel început de carieră:

Rep.: Ce a însemnat acest rol pentru dumneavoastră?

Ion Caramitru: A fost al doilea mare rol pe care l-am primit, ca tânăr angajat al Teatrului Bulandra. Mai jucasem în „Candida” de George Bernard Shaw, dar acest rol – într-o piesă de atitudine politică şi cu combustie istorică şi cu trasee apropiate de destinul lumii noastre moderne – nu primisem şi nu speram să primesc. Marea bucurie a fost întâlnirea cu Radu Penciulescu, regizorul pe care îl admirăm, pedagog extraordinar care mi-a încredinţat partitura lui Riccardo Fontana. Profesorul Penciulescu mă cunoştea din Institut, unde eram student şi jucam Hamlet. Mă ştia, nu m-a luat ca din oală. Pentru mine a contat enorm acest spectacol excepţional, plin de energie şi atitudine, atât estetică, cât şi programatică. Spectacolul a fost primit cu un imens entuziasm în epocă. Era o dezbatere teatrală despre ceea ce s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial. Erau lucruri de care lumea ştia, dar nu atât de intens şi artistic pus în valoare că în spectacolul respectiv.

Rep.: Ce va amintiţi din acea montare? Cum era scena, cum era scenografia, cum era atmosfera?

I.C.: Practic podiumul sălii de la Grădina Icoanei era scenă pentru toate momentele, pentru toate scenele piesei, astfel încât era un spectacol deschis, fără ascunzişurile de culise ale teatrului clasic, un spectacol-manifest, spectacol-dezbatere, folosind numai destine umane în conjunctura istorică reală din care se născuse piesa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.