Să fii pacient în România de azi se dovedeşte o mare provocare. Cei bolnavi trăiesc tot timpul cu sabia lui Damocles deasupra capului pentru că legile sunt făcute prost, iar guvernanţii pun pacientul pe ultimul loc. Spitalele se zbat să supravieţuiască de la o zi la alta, specialiştii pleacă pe capete, cei care rămân sunt epuizaţi. Atât timp cât salariile medicilor români vor fi de zece ori mai mici decât cele ale colegilor lor occidentali, iar condiţiile de exercitare a meseriei şi de perfecţionare în specialitate sunt insuficiente, exodul personalului medical va continua.

Sistemul de Sănătate românesc, al cărui Proiect de Reformă a declanşat o mişcare de contestare vastă, are nevoie de terapie de urgenţă din cauza bugetului insuficient şi, uneori, a lipsei de empatie faţă de bolnavi. Trebuiesc luate măsuri pentru reducerea arieratelor spitalelor, pentru ameliorarea accesului la îngrijiri medicale şi a calităţii serviciilor. Numeroşi români denunţă un Sistem de Sănătate inuman, lipsa de fonduri face să scadă şi calitatea actului medical.

Despre toate aceste probleme stringente am discutat cu Preşedintele Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă, medicul primar Şerban Bubenek. Şi-a câştigat o adevărată autoritate, susţinută de intuiţia sigură a valorii, de francheţea judecăţii şi, nu în ultimul rând, de pasiunea sa medicală. În opinia sa, Sistemul de Sănătate este subfinanţat, este insuficient reglementat, este condus cu mare nehotărâre, iar corpul medical este timorat şi profund demotivat. Dăruirea, profesionalismul şi succesele îi sunt recunoscute pe plan internaţional, fiind distins cu nenumărate premii şi titluri, precum "Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler". Cu supraspecializări la Universitatea P.& M. Curie Paris VI – Spitalul "Pitié-Salpêtrière", la Universita degli Studi di Milano - Spitalul „San-Donato Milanese", la Budapesta, Berlin şi Bruxelles, cu 22 ani de experienţă în îngrijirea pacienţilor de terapie intensivă din care 18 ani post-chirurgie cardio-vasculară, s-a remarcat în premiere medicale româneşti şi europene. Are la activ peste 7.500 de anestezii, din care peste 4.000 în chirurgia cardiacă şi vasculară.

Este o personalitate carismatică. Reuşeşte să-şi păstreze calmul şi zâmbetul, în pofida întâlnirii continue cu suferinţa. Este nevoie de o tărie psihică şi de o structură specială pentru a conduce pacienţii pe drumul îngust, pe muchie de cuţit, la limita dintre moarte şi viaţă.

"Am avut o pleiadă de mari medici"

În biroul său, înconjurat de cărţi

Când v-aţi hotărât să îmbrăţişaţi profesiunea de medic?

M-am născut într-o familie de intelectuali. Pe linie paternă, străbunicul meu a fost medicul şef al Armatei Austro-Ungare din Bucovina, cantonată la Cernăuţi. În albumele de familie am găsit, când eram mic, diverse poze care m-au fasacinat. Am întrebat şi am aflat că fusese un medic foarte iubit şi respectat de comunitate. În zilele când se stingea, comunitatea pavase Strada Mare din Suceava cu paie pentru ca zgomotul să nu-i tulbure drumul spre odihna bine meritată. Povestea lui m-a făcut să-mi îndrept atenţia către această profesie. La vremea aceea tentaţiile erau mari şi dacă n-aş fi făcut Medicină aş fi vrut să studiez istoria pentru că tata îmi vorbea mult despre istorie şi-mi povestea lucruri pe care nu le găseam în cărţile de şcoală, trezindu-mi dorinţa de a şti din ce în ce mai mult.

Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi acestă ramură de Anestezie şi Terapie Intensivă, în care v-aţi specializat?

În facultate am fost apropiat mai mult de partea medicală şi mai puţin de cea chirurgicală, poate şi datorită norocului de a avea încă din anul III nişte dascăli excepţionali, oameni cu formaţie enciclopedică, cum erau profesorul Mihai Anton, profesorul Leonida Gherasim, conf. dr. Marina Costandache, oameni care ştiau să facă din medicina internă, din semiologie, din ramurile de bază ale medicinii o poveste frumoasă, care pleca de la simptom, judecată ulterior împreună cu semnele bolii, cu fiziopatologia posibilă a acestor dereglări şi care te duceau pe un drum logic şi, în acelaşi timp, oarecum labirintic, spre un diagnostic clar şi către posibilităţi terapeutice care, la vremea respectivă, cel puţin pentru un student de 20 de ani, erau probabil mai simplu de îmbrăţişat la nivel medical. Probabil că acest lucru mi-a servit în formaţia ulterioară. Informaţia medicală se dobândeşte foarte temeinic studiind medicină internă. Toate celelalte sunt specialităţi care s-au desprins în ultimii 40-50 de ani din ea. Mi-aduc aminte că, în primii ani de facultate, în cadrul unui curs de chirurgie exista o singură prelegere despre anestezie şi reanimare, care, în mod evident, nu putea să dezlege toate întrebările pe care, eventual, şi le puneau studenţii. Când am terminat facultatea, mă pasiona cardiologia. Am terminat Facultatea de Medicină Militară din Bucureşti şi am fost repartizat la Spitalul Militar Central.

Unde, în domeniul chirurgiei cardio-vasculare, erau chirurgi de primă mână, care primiseră elogii şi din partea eminentului chirurg Christiaan Barnard, autorul primului transplant mondial de inimă, care, împreună cu fratele său, Marius Barnard, operaseră în această clinică. Care v-au fost maeştrii?

Când am ajuns eu la Spitalul Militar, în 1984, secţia de chirurgie cardiacă era condusă de profesorul Cândea. Erau la început. Profesorul Ion Ţintoiu mi-aduc aminte că era un tânăr asistent universitar foarte entuziast. Acolo mi-am făcut o parte din ucenicie şi am încercat să mă apropii de cardiologie pe cât se putea. Din păcate, stagiul meu la Spitalul Militar s-a terminat brusc, odată cu scoaterea mea din armată, şi am lucrat apoi, doi ani, la Staţia de Salvare, unde mi-am terminat stagiul obligatoriu. În acel timp m-am familiarizat cu realităţile de pe vremea respectivă. Sigur că nu putea fi vorba de maşini atât de dotate şi de o coordonare atât de bună cum este astăzi în sistemul de urgenţă care funcţionează în România, dar, dincolo de dorinţa de a ajuta oamenii, de a te familiariza cu tot ce înseamnă intervenţie în urgenţă, am cunoscut viaţa reală a unor oameni pe care nu-i cunoşti pe stradă, care locuiau în case insalubre, în apartamente neîncălzite, fără lumină... Am avut posibilitatea în aceşti doi ani să văd cât de jos ajunsese societatea românească şi cât de puţin valora viaţa oamenilor. Mi-am dat seama că am făcut bine că am ales această profesie, pentru că mă simţeam bine printre pacienţii mei, care mă chemau şi recunosc că mă duceam cu mare plăcere să-i văd şi în timpul liber. Chiar îmi formasem, ca să zic aşa, o baterie de suporteri, de pacienţi pe care îi vizitam cu regularitate. Aşa l-am cunoscut şi pe Petre Ţuţea, fără să ştiu iniţial pe cine aveam onoarea să tratez. Am aflat ulterior cine era pacientul meu cu pneumonie dintr-un bloc de lângă Cişmigiu, dintr-o garsonieră care nu spunea mare lucru, şi sigur că am fost impresionat de modul în care o valoare naţională era obligată să-şi trăiască ultimii ani din viaţă în condiţii abominabile. Maeştrii mei în ale anesteziei au fost pe rând profesorul Florin Costandache, omul care mi-a pus laringoscopul în mână şi de la care ştiu tot ABC-ul şi mai mult decât atât despre anestezie, reanimare şi viaţă, apoi profesorii Litarczek şi Tulbure, care au avut generozitatea de a mă trimite la o specializare la Paris, imediat după revoluţie. Între 1991 şi 1993 am plecat cu o bursă, oferită de statul francez, de fapt un contract de muncă, între Universitatea Bucureşti şi Universitatea "Marie Curie" din Paris, şi am avut oportunitatea de a lucra doi ani într-unul din cele mai mari spitale ale Europei, la "Pitié-Salpêtrière", unde am făcut ceea ce mă interesa cel mai mult, şi anume anestezie şi reanimare în chirurgia cardio-vasculară. Cred că stagiului de doi ani la Paris cu Profesorul Pierre Viars, care era patronul anesteziei şi reanimării franceze moderne, îi datorez cel puţin la fel de mult ca şi celorlalţi dascăli care mi-au călăuzit paşii. Trebuie să recunosc că am fost uimit de generozitatea unei lumi de care mă temeam. Era prima dată când ieşeam din România într-o ţară capitalistă, nu ştiam cum funcţionează această lume şi mi-am dat seama, după primele două-trei salarii primite şi punerea lor pe cardul de credit, că prima mare confruntare nu a fost cu pacienţii, ci cu modul de a folosi un card de credit. Veneam dintr-o lume care nu era tehnologizată, progresele tehnicii nu ajunseseră în practica medicală curentă din România. Plecasem dintr-o ţară în care seringile nu erau de unică folosinţă şi se transmiteau pe bandă rulantă infecţia cu virusul HIV, hepatitele B şi C şi alte boli infecţioase prin dispozitivele medicale, acele, cateterele resterilizate. Toate instrumentele noastre de anestezie şi reanimare se resterilizau. Ajunsesem într-o lume supertehnologizată, a computerelor. Acolo, de altfel, m-am familiarizat şi cu operarea celor mai simple sisteme ale unui PC. Şocul cel mai mare a fost atunci când am descoperit că acea tehnologie despre care profesorii noştri ne vorbiseră la cursuri şi pe care o văzusem în cărţi, pe care o bănuiam existând doar în câteva centre ale iluminaţilor în medicină, erau absolut accesibile tuturor medicilor din spital şi erau folosite pentru salvarea vieţii pacienţilor.

"Unul din trei pacienţi operaţi vine în urgenţă"

În timpul unei operaţii

Să lucrezi la Institutul de Boli Cardio-Vasculare "C.C. Iliescu", de la Spitalul Fundeni, înseamnă o perpetuă urgenţă. Cu ce vă confruntaţi şi care este unicitatea acestei secţii?

Dacă mă gândesc la ultimii 20 şi ceva de ani, sunt convins că am făcut bine că m-am întors în România în 1993, deşi devenisem între timp "assistant à titre etranger" al Universităţii la care lucram la Paris şi aş spune că, cel puţin în domeniul chirurgiei cardio-vasculare, progresele care s-au făcut şi în România în ultimii 20 de ani sunt uimitoare. Astăzi, în ceea ce priveşte urgenţa, cred că instituţia în care lucrez poate fi comparată, totuşi, cu oricare instituţie serioasă de dincolo de graniţa de Vest a României. Spre exemplu, trebuie să vă spun că unul din trei pacienţi operaţi aici vine în urgenţă, fie că e vorba despre o operaţie cardiacă sau despre una vasculară. În ceea ce priveşte chirurgia cardiacă, şi aici cred că trebuie subliniat acest lucru, cele mai grele intervenţii sunt cele efectute în urgenţă, ale disecţiilor acute de aortă şi ale anevrismelor de aortă. În acest domeniu, în ultimii 6-7 ani, Institutul nostru are o statistică impresionantă. Operăm în fiecare an între 50 şi 80 de pacienţi cu disecţie. Lucrul acesta ne situează în apropierea unor centre prestigioase, cum ar fi "Texas Heart Institut", şi nu numai la nivelul incidenţei acestor boli, dar şi la nivelul rezultatelor. Şi dincolo de graniţa de Vest a României, mortalitatea în aceste mari urgenţe este undeva între 22 şi 25%. Prag în care ne încadrăm şi noi perfect. Acesta este corolarul unei instituţii care vorbeşte despre chirurgie cardiacă de urgenţă. Celelalte operaţii pe cord, mai puţin transplantul cardiac, sunt mult mai puţin spectaculoase. Este adevărat că operăm toate urgenţele cardio-vasculare şi că statistica din ultimii cinci ani arată că în institutul nostru se operează peste 60-70% din urgenţele reale de pe teritoriul României. Dincolo de prestigiu, de dorinţa de autodepăşire a colegilor mei chirurgi şi anestezişti, există şi latura umană, care nu trebuie ocultată în niciun fel. Din păcate, în ultimii câţiva ani ne confruntăm cu probleme mari de personal, în sensul că aceste operaţii durează foarte mult, urgenţele vin de obicei după ora 14.00, cel mai adesea seara pe la ora 20.00. Colegii mei care operează o dată la două zile o mare urgenţă, echipa de chirurgi, anestezişti, cardiologi, tehnicieni, asistente, vin de acasă şi operează toate aceste cazuri absolut pe gratis. Vin pe banii lor de acasă, cu taxiul sau cu maşina personală, nu sunt plătiţi pentru acest efort, mai mult, nu-şi pot lua nici zile libere pentru că a doua zi avem un program reglat de pacienţi care sunt în spital şi care trebuie şi ei, la rândul lor, operaţi. Cred că acest lucru poate constitui unicitatea serviciului nostru în peisajul chirurgiei cardio-vasculare de urgenţă, pentru că pe aceşti oameni, în afară de dorinţa de a face bine, de dorinţa de afirmare, dragostea de profesie, nu îi ţine altceva aproape de bolnav. Nu există niciun fel de beneficiu ascuns, pentru că nu poţi avea cu pacienţii care vin aduşi de elicoptere în stare de inconştienţă, aduşi de SMURD, intubaţi, ventilaţi de multe ori, altfel de relaţie decât aceea de a le dărui viaţa. Probabil că acest lucru nu se întâmplă numai în instituţia noastră, dar aici este un obicei. Veţi vedea tabele de gărzi la domiciliu ale acestor colegi, oficializate, care nu există din punctul de vedere al Ministerului Sănătăţii şi al Casei de Asigurări. Efortul acestor oameni nu se regăseşte în balanţele de plăţi ale Casei de Asigurări.

Înţeleg că în chirurgia de urgenţă se poate vorbi despre apostolat, dar şi despre eroism...

Colegii mei, care sunt zi de zi la dispoziţia instituţiei şi a pacienţilor, fac parte din această ultimă cohortă de medici care sunt absolut dedicaţi profesiei. Sigur că statul ar avea obligaţii nenumărate faţă de corpul medical, acest lucru nu se întâmplă numai în instituţia noastră, care fiind o instituţie ultratehnologizată şi în care se petrec acte medicale de mare complexitate, numărul celor care vin benevol la spital sâmbete, duminici, sărbători legale şi nopţi la rând în cursul săptămânii este mai mare decât într-un spital municipal, să spunem. Sunt convins că la ora actuală corpul medical face servicii neştiute poporului român şi acest lucru trebuie luat în consideraţie atunci când vorbim despre sistemul de sănătate.

"Este o profesie care se joacă pe muchie de cuţit, între viaţă şi moarte"

La patul bolnavului

Anestezia este o profesie care se practică numai în echipă.

Specialităţile au devenit transfrontaliere, se întrepătrund, bolile au întotdeauna complicaţii care depăşesc organul de la care s-a plecat în explorare şi în tratament, astfel încât fără echipă nu se poate face nimic. În chirurgia cardio-vasculară echipa este formată întotdeauna din chirurg, anestezist, perfuzionist şi asistentă medicală, la care se adaugă personal auxiliar de îngrijire şi, din păcate, tocmai acest lucru nu este înţeles de multe ori de către cei care diriguesc destinele Sănătăţii. Nu e suficient să ai chirurgi eminenţi, anestezişti superinformaţi şi nici măcar asistente devotate, dacă unui pacient care a suferit o intervenţie foarte mare nu eşti capabil să-i asiguri în timp util recuperarea la patul bolnavului, la Terapie Intensivă, cu ajutorul unui fizio-kinetoterapeut sau al unui profesor de recuperare. În tot acest lanţ este implicată până la urmă şi administraţia spitalului, care trebuie să aibă la timp toate materialele şi medicamentele disponibile pentru un anume pacient. Echipa este mult mai mare decât ceea ce vedem de obicei la televizor în sala de operaţii. Ea este reprezentată astăzi nu numai de echipa medicală, dar şi de echipa paramedicală care susţine procesul de vindecare.

De câţi ani durează problema blocării posturilor, la 7 oameni plecaţi putând fi angajat numai unul?

Din păcate sunt deja aproape 3 ani de când funcţionează această ordonanţă. Sigur că trăim pe această planetă, ne uităm la stânga şi la dreapta şi vedem că nu numai România trece prin constrângeri financiare, nu numai România trece printr-o perioadă de recesiune, însă cred că aceste măsuri ar fi fost justificate în Sănătate dacă în acest domeniu s-ar fi plecat de la o situaţie normală. Dar în România s-a plecat de la o situaţie absolut anormală, care era permanentizată de 30-40-50 de ani... În aceste condiţii, nivelul de suportabilitate devine din ce în ce mai mic.

Profesia dumneavoastră este foarte solicitantă. Puţini pacienţi ştiu că un anestezist are un rol la fel de important ca şi chirurgul într-o operaţie şi lucrează la limita dintre viaţă şi moarte. Ce înseamnă să ai în grijă un pacient ore îndelungate, mai ales dacă mai intervin şi complicaţii?

Este o profesie care se joacă pe muchie de cuţit, între viaţă şi moarte. Anestezia a evoluat în ultimii 40-50 de ani de la simpla manevră la început, care să faciliteze actul operator, la cu totul altceva, şi anume la terapia intensivă intra, peri şi post operatorie pentru că de fapt anestezia modernă este terapie intensivă în sala de operaţie şi după sala de operaţie. E foarte simplu de înţeles. Acum 40 de ani se spunea "operaţia a reuşit, pacientul a murit". Era adevărat şi se întâmpla din cauza limitării noastre în a înţelege că nu este suficient ca un pacient să nu simtă durerea, să doarmă pentru a nu fi conştient de ce se întâmplă şi că, de fapt, agresiunea chirurgicală reprezintă în sine o agresiune cel puţin la fel de mare ca boala însăşi. În clipa în care am înţeles că toate funcţiile vitale, respiraţie, circulaţie, digestie, excreţie, trebuie prezervate şi optimizate în cursul intervenţiei chirurgicale şi în perioada post-operatorie, anestezia a trecut de la o manevră administrată pe o durată limitată de timp la o combinaţie şi la o serie de tehnici şi strategii pentru a păstra funcţiile vitale nealterate, indiferent de cât de amplă şi cât de lungă este intervenţia chirurgicală. Odată cu înţelegerea acestui fenomen, rolul anestezistului este mult mai mare decât în urmă cu 20, chiar cu 10 ani, pentru că el este responsabil de tot ce se petrece în afara câmpului chirurgical. Chirurgul nu trebuie să aibă altă grijă decât să lucreze într-un câmp operator care să sângereze cât mai puţin, să fie imobil, tehnica sa să fie ireproşabilă, dar la sfârşitul operaţiei toate funcţiile vitale ale pacientului să fie conservate. Acesta din urmă este rolul medicului anestezist, iar răspunderea a crescut, astfel încât astăzi e greu de spus cine are o răspundere mai mare. Iată de ce există consimţământ informat absolut obligatoriu al pacientului atât pentru intervenţia chirurgicală, cât şi pentru actul de anestezie şi recuperare post-operatorie. În marea majoritate a ţărilor europene şi în America există o lipsă mare de medici anestezişti. Dincolo de răspundere, este vorba şi despre un grad de uzură morală şi fizică foarte mare pentru că sunt gărzi nenumărate în terapie intensivă, în care te întâlneşti cu lucrurile cele mai neaşteptate şi dintre cele mai dureroase, pentru că o bună parte dintre pacienţii care nu pot fi salvaţi de medicina modernă se sting în secţiile de terapie intensivă. Există suficient de multe studii care au arătat că trauma psihologică a medicilor care îngrijesc pacienţi terminali este mult mai mare decât în specialităţi să le numim optimiste. Probabil că specialitatea cea mai optimistă ar fi obstetrica. E singurul spital în care poate intra un om sănătos şi pot ieşi doi oameni sănătoşi.

"Anestezistul trebuie să se simtă aproape de actul de creaţie"

Să înţeleg că, deşi este o specialitate extrem de dificilă, oferă nenumărate satisfacţii?

Păstrarea vieţii în condiţiile pe care Creatorul însuşi le-a imaginat şi pe care ţi le deleagă ţie temporar în timpul anesteziei trebuie să facă din medicul anestezist o persoană care trebuie să iubească viaţa, să empatizeze profund cu pacienţii pe care-i are şi să se simtă cumva aproape de actul de creaţie, aproape de prezervarea vieţii cu orice preţ. Probabil că acest lucru face parte din arsenalul de bucurii pe care le oferă această specialitate, care, cu siguranţă, dacă ştii să-ţi iubeşti, să-ţi respecţi profesia, să nu abdici de la principii şi să reuşeşti să-ţi păstrezi cumpătul, e mai mare, per total, decât constrângerile profesiei.

Ce se întâmplă, de exemplu, dacă, în urgenţă, vine un pacient în stare de inconştienţă sau unul care nu ştie că poate face şoc anafilactic? Există vreo metodă de a testa sensibilitatea pacientului?

Şocul anafilactic este un accident medical extrem de grav, cu mortalitate foarte mare. O reacţie anafilactică sau anafilactoidă (diferenţa este de mecanism declanşator, nu şi de tablou clinic sau de tratament) poate apărea în anume circumstanţe medicale, cum ar fi simpla administrare a unei injecţii intramusculare sau a unei substanţe de contrast iodate pentru o explorare radiologică. De câteva ori în viaţă, fiecare medic este antrenat să trateze şocul anafilactic. Din păcate, gravitatea şocului anafilactic este inegală. Există persoane care fac reacţii pasagere şi există altele care au reacţii extrem de grave. Este o formă de şoc, care, spre deosebire de toate celelalte, omoară în primele trei-cinci minute pentru că în faţa lui organismul nu are niciun mecanism de apărare. În faţa celorlalte forme de şoc: hipovolemic, cardiogen sau septic, organismul are mecanisme temporare de apărare care îi lasă medicului un interval de minute, ore, uneori chiar zile pentru a interveni. Şocul anafilactic este o prăbuşire a fluxului sangvin către toate organele vitale, în special creier şi inimă, şi dacă pacientul nu este într-o instituţie în care să existe medici antrenaţi să resusciteze şocul anafilactic, mortalitatea este foarte mare, în pofida faptul că medicamentul de elecţie care antagonizează acest şoc este unul absolut banal: adrenalina. El este medicamentul de primă linie. Toate celelalte: administrarea de lichide, cortizonul, anti-histaminicele, sunt de rangul doi. Nu există în clipa de faţă niciun fel de metodă pentru a testa sensibilitatea unui pacient la toate substanţele care i se pot administra în cursul unui sejur în spital.

Aţi întâlnit vreodată în profesia dumneavoastră acest fenomen de viaţă după moarte? I s-a întâmplat unui pacient să revină?

Nu am cunoscut astfel de experienţe. N-am văzut niciodată un pacient care întruneşte toate semnele morţii şi care să se trezească la viaţă. Fiind creştin, mă gândesc că noi nu putem transfera suflet, ci numai Creatorul o poate face. Cred că nu mă voi întâlni cu un astfel de fenomen. Sigur că se teoretizează foarte mult pe seama prezervării îndelungate a organelor umane, de la bio-prezervare la metode chimice. În schimb, m-am întâlnit cu pacienţi care, după toate evaluările noastre de scoruri (pentru că există scoruri în evaluarea gravităţii unei boli, a unei stări de comă, pe toate scalele de risc, confirmate de studii internaţionale), aveau o prognoză de mortalitate de 90%, şi care în mod miraculos s-au salvat. Mi-e greu să spun ce a influenţat această însănătoşire, mi-e greu să spun dacă a existat o intervenţie specifică din partea medicilor, nu cred. Există protocoale, e greu să improvizezi astăzi în medicină fără să ai la bază nişte dovezi...

Aveţi vreun tabiet înainte de a intra în sala de operaţie?

Tabietul cel mai important este să-ţi vezi pacientul, să-i faci un examen pre-anestezic cât mai cuprinzător, în care să ştii care este istoricul bolilor de la naştere până în momentul intrării în sala de operaţie, să ştii toate analizele, toate explorările...

Şi dacă nu aveţi această posibilitate?

Atunci eşti în urgenţă maximă şi acolo nu mai există niciun tabiet. Trebuie să ştii numai numele, prenumele şi grupa de sânge în cinci minute de la sosirea în spital.

"Subfinanţarea va duce la destructurarea sistemului de sănătate"

Monitorizarea unui pacient

Cum vă descurcaţi, ca general manager de spital în 2012?

Am privilegiul de a fi în fruntea unei instituţii care a fost condusă bine şi înainte de mine. Nu am preluat nicio grea moştenire. Profesorul Cezar Macarie, care a fost directorul instituţiei, a fost un extrem de bun manager, un om absolut ireproşabil. A reuşit să pună această instituţie în topul celor în care resursele nu se irosesc. Sigur că e greu să păstrezi o conduită de asemenea clasă într-un sistem care este pluridisfuncţional. Sistemul de Sănătate în clipa de faţă seamănă cu un bolnav cu o disfuncţie multiplă de organe. Nu există niciun organ care să nu fie confruntat cu probleme.. Aş spune că sistemul în totalitate este alienat în sarcini. În ceea ce priveşte subfinanţarea, cred că aici este cheia ieşirii din criză. Nu neg că pot exista şi alte cauze, care sunt tot timpul clamate şi arătate cu degetul, dar nu cred că o ţară care în ultimii 20 de ani nu cheltuie pentru sănătate mai mult de 3%, maximum 3,5% din PIB, în condiţiile în care toate ţările Uniunii Europene, inclusiv ţările vecine nouă, care au trecut prin aceeaşi experienţă comunistă, investesc între 8 şi 12% pentru sănătate, poate susţine că acest sistem nu este profund subfinanţat. Aş compara Sistemul de Sănătate din România cu un deţinut care, în anii '48-'50, intra la închisoare, era dus să facă munci din cele mai grele la Canal, era ulterior dus să spargă piatră, să taie trestie, însă raţia lui de mâncare era diminuată continuu. Ei bine, şi Sistemul de Sănătate din România, ca şi bieţii deţinuţi ai Gulagului comunist, nu puteau să supravieţuiască peste un anume timp în aceste condiţii, pentru că ceea ce făceau era de fapt un autocanibalism. Rezervele cu care au intrat în această experienţă îi ajutau să supravieţuiască o zi, o lună, un an. Subfinanţarea, până la urmă, va duce la destructurarea sistemului de sănătate. Este o problemă care trebuie foarte serios tratată de către clasa politică. Este inadmisibil ca cetăţenii României care sunt plătitori de taxe şi impozite să nu ştie unde se duc banii. Noi ştim că la ora actuală că în Sănătate se duc între 3 şi 3,5% din PIB, că în Educaţie merg 3%, deşi, conform legii, ar trebui să meargă 6%. Şi ne uităm la Sistemul de Sănătate profund nemulţumiţi şi acuzăm în dreapta şi-n stânga, dar nu ştim ce se întâmplă cu ceilalţi 90% din PIB. Nu există decât o singură soluţie: creşterea finanţării sistemului de sănătate.

Cum s-ar putea ajunge la o cifră minimală de 5% din PIB, în aşa fel încât să ne gândim şi la dezvoltare, nu numai la supravieţuire.

Cel care este responsabil de aducerea banilor este Statul. El trebuie să-şi ia în serios rolul şi până la urmă să vină cu mai mulţi bani, în calitate de contributor la Sistemul de Sănătate. Nu se poate deroba de la această obligaţie constituţională. Nu este demagogie, nu sunt vorbe fără acoperire. Exact cu aceeaşi situaţie s-au confruntat ţări din fostul lagăr comunist imediat după anii '90. Rezolvarea a fost ca diferenţa de bani necesari funcţionării sistemului să vină de la Stat care este garantul, până la urmă, şi entitatea căreia noi i-am delegat o parte din libertatea noastră personală pentru a avea siguranţă medicală, alimentară, fizică... Aşa s-a depăşit criza în toate ţările în care venitul mediu pe cap de locuitor pe an, este mic, sub 600 de dolari. Există statistici ale Băncii Mondiale care spun că, în ţările în care venitul mediu pe cap de locuitor este sub 500-600 de dolari, un Sistem de Sănătate finanţat exclusiv de către contribuabili nu poate funcţiona. Soluţia nu este să lăsăm doctorii să plece din ţară, să obligăm pacienţii să vină de-acasă cu medicamente şi materiale sanitare...

"Este nevoie de calcularea unor costuri reale"

Alături de renumitul chirurg cardio-vascular, Generalul Vasile Cândea

Cum vedeţi prevederea din actualul Proiect de Lege de a transforma spitalele în societăţi comerciale sau fundaţii? Care va fi reforma? În ce fel?

Nu cred că aici se află marea problemă a legii care a produs atâta vâlvă în sistem şi nu numai. Spitalele pot funcţiona şi ca societăţi comerciale, sunt spitale private care funcţionează aşa. Cu siguranţă că pot funcţiona şi ca fundaţii dacă dorim să atragem fonduri mai multe şi să nu mai fim supuşi grilei de salarizare din sistemul public. Dar transformarea spitalelor în clipa de faţă în orice altceva decât instituţii de utilitate publică nu serveşte scopului declarat, decât dacă urmează şi pasul al doilea, care, în această reformă, ar fi fost suprataxarea cetăţenilor şi un pachet de servicii minimale de bază, care nu a fost definit. Cred că legea poate fi amendată, îmbunătăţită, dar, cu siguranţă, primii paşi care trebuie făcuţi constau în evaluarea pachetului de servicii minimale. Aceasta trebuie făcută pe baza unor costuri reale de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii. În clipa de faţă, spitalele sunt plătite pe baza unei scheme de bugetare falsă, în care costurile reale ale unui act medical nu sunt acoperite, în care, în marea majoritate a cazurilor, lipsesc între 30 şi 50% din banii care ar acoperi un act medical de calitate. În aceste condiţii ar trebui să luăm o pauză de trei până la şase luni, în care Casa Naţională, Şcoala Naţională de Management Sanitar şi Ministerul Sănătăţii să umple acele căsuţe din modul nostru de raportare a actelor medicale care se cheamă DRG, cu cifre. În clipa în care am şti aceste costuri am putea trece la construcţia pachetului de servicii, care ar trebui să acopere necesităţile Asigurărilor Medicale de Sănătate pentru toţi cetăţenii de pe teritoriul României. Dacă am avea acest pachet de servicii minimale, obţinând costuri reale, ar putea fi declanşată o discuţie la nivel de societate românească, de actori în Sistemul de Sănătate, care să decidă în ce direcţie mergem. În caz contrar, dacă nu facem aceste calcule şi vor veni nişte asigurători privaţi care vor lua banii de la Casa Naţională de Sănătate, ei îşi vor calcula propriul lor pachet de servicii medicale de bază şi vor veni către Casa Naţională cu el, pentru contractare. Atâta vreme cât Casa Naţională nu ştie cât costă pachetul de servicii medicale, nimeni nu garantează că aceste preţuri vor fi oneste, că vor izvorî dintr-o concurenţă adevărată şi că nu vor fi supra umflate, pentru că asigurătorul privat trebuie, în primul rând, să producă bani pentru el, pentru că asta este regula economiei de piaţă. În cazul în care avem aceste costuri reale, dacă vreodată vom decide că trebuie să vină asigurători privaţi, vom putea să le punem nişte condiţii. Poţi să vii să faci asigurări private în România, costurile noastre reale sunt astea... Nu poţi să-mi ceri pe o apendicită de două ori cât costă ea de fapt. Dacă managementul privat este mai bun decât cel din spitalele publice, teoretic aşa ar trebui să fie, dânşii, cu aceiaşi bani, ar trebui să fie mai eficienţi decât sistemul public. De aceea cred că pentru a discuta serios despre reformă în Sănătate este nevoie de calcularea unor costuri reale.

"Cetăţeanul român, la ora actuală, nu poate suferi o suprataxare aleatorie"

Introducerea unor operatori privaţi de Asigurări de Sănătate va conduce la o mai bună gestionare a banilor asiguraţilor?

În primul rând, cred că niciun asigurător privat, oricât de bine intenţionat ar fi, nu va putea să ofere la nivelul finanţării de 3% servicii mai bune decât în clipa de faţă, fără să scoată din buzunarele românilor mulţi bani suplimentari. Sistemul de Sănătate din România funcţionează în clipa de faţă ca o familie, adică, mama, tata şi doi copii, care au lefuri mici, pentru că lefurile sunt mici în România, nu pentru că ei muncesc puţin, cărora nu le ajunge venitul de familie pentru a-şi acoperi toate cheltuielile. Luna asta familia plăteşte telefonul şi nu plăteşte întreţinerea şi lumina. Luna următoare plăteşte întreţinerea şi nu plăteşte telefonul, a treia lună plăteşte lumina şi nu plăteşte alte angarale. Şi toate acestea în condiţiile în care în familie se discută de dimineaţa până seara cum să se stingă lumina la baie, cum să se facă cele mai drastice economii. Dacă o familie nu poate rezolva această problemă este ca şi cum i-ar spune administratorului de scară (în cazul nostru un asigurător privat): noi nu suntem în stare să ne gestionăm aceşti bani şi este vina noastră, nu a faptului că sunt puţini bani. Şi îi dau banii administratorului pentru ca în ziua următoare să le cumpere de mâncare şi să aibă grijă de copii. Cine procedează aşa în viaţa reală? Desigur că asigurătorii privaţi pot avea rolul lor într-un alt desen al societăţii româneşti. Nu cred că este momentul pentru acest lucru şi e clar că fără un pachet de servicii definite până la costul real al fiecărei manevre nu putem intra în discuţie pentru că nu ştim ce negociem cu asigurătorul privat. Dacă însă am face acest pas, după aceea se va descoperi că asigurătorul privat oferă un pachet minim şi, pentru o sumedenie de servicii medicale, cetăţeanul trebuie să scoată bani suplimentari din buzunar. Poate că pentru 10 sau 20% din populaţia României acest lucru nu este imposibil şi chiar este dorit. Dar suntem într-o ţară în care peste un milion de cetăţeni trăiesc din pensia socială de 350 de roni pe lună, în care 50% din populaţie trăieşte încă în mediul rural, unde venitul mediu este sub 600 de roni pe lună. În aceste condiţii, după ce asigurătorul privat intră pe piaţă şi stabileşte acel pachet minim, peste 5-6 milioane de oameni ar trebui să aducă bani în sistem. Aceste câteva milioane de oameni astăzi nu pot contribui la sistemul de sănătate şi ar rămâne neasiguraţi pentru o gamă largă de servicii de sănătate. Or, acest lucru nu este acceptabil, chiar dacă eşti un om cu profunde convingeri de dreapta, cum sunt eu. Dreapta care conduce ţări în Uniunea Europeană este o dreaptă solidară, responsabilă, care nu se derobează de rolul de a arăta statului care sunt greşelile pe care le face atunci când ia măsuri insuficient fundamentate şi insuficient gândite. Nu cred că cetăţeanul român la ora actuală poate suferi o suprataxare aleatorie, mai ales că impactul acestei idei este că banul merge la cineva privat, care nu poate fi controlat nici măcar de către Stat.

"O primă măsură ar fi transparentizarea circuitului banilor"

Dacă se va menţine prevederea actuală ca ANAF să colecteze banii şi să-i dea Casei Naţionale de Sănătate şi aceasta mai departe la asigurătorii privaţi, nu vi se pare că este un traseu lung care va conduce la scurgerea unor sume pe drum?

Cu siguranţă. Am fost printre Preşedinţii Casei care au „beneficiat" de absenţa acestui organism intermediar în colectare şi mi-aduc aminte că, cel puţin până la mijlocul anului 2001, colectarea la fond a fost întotdeauna excedentară. În clipa în care între Casa de Asigurări de Sănătate şi contul ei din trezorerie au apărut pe traseu suficient de mulţi intermediari, ANAF, Ministerul de Finanţe cu alte organisme descentralizate care controlează aceşti bani, fondurile din Sănătate au început să fie nu neapărat mai mici, dar, cu siguranţă, din ce în ce mai puţin transparente. În primul rând, banii sunt ai asiguraţilor: ai angajatului şi ai angajatorului, sunt bani privaţi. Sigur că i se deleagă Statului această autoritate de a supraveghea cum sunt cheltuiţi aceşti bani. Dar nu mi se pare normal ca banii să stea în conturile ANAF-ului, ale Ministerului de Finanţe şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să fie pusă în situaţia de a nu şti niciodată câţi bani are în cont. O primă măsură de reformă ar fi transparentizarea acestor circuite. O altă măsură, despre care multă lume vorbeşte, este întărirea controlului. Dacă am stabilit că la ora actuală Casa de Sănătate nu poate exercita eficient actul de control, nu văd ce împiedică Parlamentul României să selecteze printr-o procedură transparentă o mare companie de audit, care să facă auditul acestor bani. Cum sunt luaţi şi cum sunt cheltuiţi. Există firme internaţionale mari de audit care, pe deasupra oricărei implicări politice, oricărei suspiciuni de manipulare, care ar putea să ne dea o imagine foarte clară a felului în care sunt cheltuiţi banul asiguraţilor, dar şi banul public, pentru că şi Statul vine cam cu 0,5% din PIB în cheltuielile din Sănătate.

Am înţeles că de nişte ani de zile taxa pe viciu pentru ţigări, care este 350-400 de milioane de euro pe an, destinată sistemului de Sănătate, nu se ştie unde s-a dus...

Aici chiar sunt profund necăjit, pentru că eu sunt, de fapt, cel care a inventat taxa pe viciu în 18 august 2005. La vremea respectivă eram oarecum implicat şi în politică. Am făcut o conferinţă de presă şi am dat tuturor ziarelor şi operatorilor de media un calcul în care spuneam că, dacă România ar respecta toate documentele semnate cu Comunitatea Europeană, ar avea obligaţia ca din accizele la ţigări şi la băuturile alcoolice să întoarcă la Sănătate cea mai mare parte. Propuneam ca Parlamentul să introducă suprataxa pe sănătate, cum o numeam atunci, adică aceste taxe. Estimam că este vorba de peste 300 de milioane de euro pe an. În luna octombrie a aceluiaşi an, după ce vorbisem de câteva ori cu ministrul din acea vreme, dl. Nicolaescu, domnia sa a preluat ideea şi a transformat-o în taxa pe viciu, cu toate calculele pe care le făcusem, chiar dacă şi-a asumat şi paternitatea ideii. Dar, din păcate, după o perioadă de entuziasm, în care s-a anunţat că într-adevăr în primul an s-au strâns aproximativ 300 de milioane de euro, în al doilea an peste 300, în ultimii doi-trei ani nu se mai vorbeşte nimic transparent despre cuantumul contribuţiei taxei pe viciu la bugetul Casei de Sănătate. Cu siguranţă, în afara contrabandei, în care n-are cine să plătească această taxă, nu ştiu în ce măsură Casa Naţională de Sănătate sau măcar Ministerul Sănătăţii ştiu exact care este suma pe care Ministerul de Finanţe şi ANAF-ul au colectat-o din această taxă şi ce se întâmplă cu aceşti bani. În condiţiile României, orice pas trebuie făcut după o analiză profundă a situaţiei actuale şi un dialog transparent cu cei care sunt implicaţi în sistemul de sănătate, cu persoanele de bună credinţă care sunt interesate de acest lucru, de la patronate, sindicate, importatori, distribuitori la corpul medical şi abia după aceea se pot lua decizii. Nu putem tăia înainte de a măsura de 20 de ori.

Cum apreciaţi modul de salarizare a medicilor, care este ruşinos la ora actuală, această demotivare ducând la marea emigrare?

Salariile, condiţiile de lucru, deprecierea continuă a statutului social au demotivat corpul medical şi determină migraţia masivă către ţări care oferă nu numai salarii mai bune, ci şi condiţii de muncă mai bune şi condiţii de a-ţi creşte copiii fără să faci 20 de gărzi pe lună, fără să fii neinformat de ceeea ce se petrece în viaţa medicală. Este profund ruşinos şi nedrept ca un intelectual care, după şase ani de facultate şi cinci ani se specializare şi, probabil, parcursul de pregătire profesională cel mai lung, cel mai laborios, să fie tratat acum în România după vechea directivă stalinistă, în care stâlpii societăţii trebuiau demonizaţi, ţinuţi cu salarii mici, pentru a fi tot timpul sub statutul lor social. Cred că răsplata pentru efortul acestor oameni care se pregătesc în medie 11 ani după terminarea liceului pentru a deveni specialişti, timp în care între 4 şi 6 nopţi pe lună nu le petrec cu familiile lor, lucrând şi în zile de sărbătoate, în zile de weekend, este mizerabilă. Consider că, în clipa de faţă, clasa politică este profund dezinteresată de situaţia din sistemul de Sănătate, care este tratat ca şi salubritatea. Acest lucru se întâmplă şi pentru că nu ne-am vindecat de toate metehnele celor 40 de ani de orânduire totalitară, de colectivism, de ucidere sau minimalizare cu zâmbetul pe buze a tot ceea ce a însemnat elită în societatea românească.

Împreună cu Gheorghe Ciuhandu pe colinele Romei

Ce vă mai dezamăgeşte în societatea noastră?

Polarizarea societăţii româneşti. Dacă la sfârşitul anilor '90 în România nu existau foarte mulţi politicieni bogaţi sau care să-şi poată afişa bogăţia fără niciun fel de grijă, la ora actuală marea majoritate a celor care decid ceva în mod efectiv prin votul lor au devenit oameni bogaţi, care, cu siguranţă, se pot urca în orice clipă într-un avion şi pot pleca oriunde pentru a-şi îngriji sănătatea. Dincolo de riscul pe care şi-l asumă, pentru că o urgenţă majoră nu-ţi lasă timp nici să-ţi iei avionul privat, cu atât mai puţin să te programezi la un consult în străinătate, cred că este vorba şi de o lipsă de empatie cu cetăţenii, care aşteaptă de la ei o soluţie pentru sistemul de sănătate. Ar trebui, mai ales că este un an electoral, ca sindicatele cadrelor medicale, ale corpului medical să încerce să producă un pact în care să anunţe în mod ritos că nu vor susţine la viitoarele alegeri niciun fel de forţă politică care nu va fi capabilă să aducă în Sănătate 5% din PIB, de îndată ce ajunge la putere, şi ca în următorii 10 ani să prezinte un plan pentru a ajunge către 8%. Nu există modele diferite de dezvoltare şi de trai în comunitatea europeană. Modelele sunt aceleaşi. Nu ni se poate spune la infinit că Sănătatea în România poate supravieţui cu 3% din PIB. Pentru că cetăţeanul României are nevoie de exact aceleaşi îngrijiri medicale ca oricare altul din Spania, din Slovenia sau din Finlanda. În aceste condiţii nu se pune neapărat problema sumei. Nu vom avea niciodată o sumă brută egală cu cea care intră în Franţa, după cum PIB-ul României este de 10 ori mai mic decât PIB-ul Franţei. Dar proporţia este aceeaşi peste tot în comunitatea europeană, or, acest lucru trebuie să-l înţeleagă în sfârşit clasa politică.

"Un deşert al nesfârşitei tranziţii"

Aveţi în birou fotografia lui Corneliu Coposu, cu autograf. Ce v-a legat de el?

Singura activitate politică din viaţa mea. Am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat din 1990. Am ocupat diverse funcţii în acest partid şi recunosc că personalitatea Seniorului a fost determinantă nu atât pentru implicarea mea politică, pentru că am înţeles că lumea trebuia să se schimbe, ci pentru că am văzut în Corneliu Coposu un om care putea să schimbe România, care nu avea nimic de ascuns, era transparent şi limpede ca apa, avea convingeri de neclintit şi, cu siguranţă, ştia ce ar fi fost bine să se facă în anii '90 pentru ca tranziţia aceasta să nu se prelungescă la nesfârşit. L-am ascultat de multe ori şi de câte ori mă uit la această poză îmi dau seama că, dacă în aceşti 20 de ani de după revoluţie, România ar fi avut norocul să-l urmeze, sau ar fi avut norocul să aibă încă trei sau patru oameni de stat precum Corneliu Coposu, am fi traversat mult mai uşor acest deşert al nesfârşitei tranziţii.

Am impresia că şi la noi, dar şi în alte ţări din lume se simte la ora actuală o criză de oameni politici de anvergură.

Fără a avea cunoştinţe profunde în politologie, am fost implicat în viaţa cetăţii, mai puţin în ultimii cinci-şase ani. M-am retras în condiţia profesionistului care încearcă să supravieţuiască în vremuri tulburi şi încearcă să-şi apere ceea ce are cel mai scump pe lume, familia, viaţa profesională, pacienţii, onoarea, lucruri la care nu se face rabat. Constat că probabil globalizarea, democratizarea şi răspândirea accelerată a informaţiei, ca şi utilizarea, transformarea ei din ceva necesar într-o obligaţie de a trece prin filtrul tău chiar ceea ce nu vrei, aplecarea către părţile mai tabloide ale informaţiei decât spre părţile formatoare de idei, pot fi cauza acestei alunecări a clasei politice în general către senzaţional, către eveniment, care nu mai lasă loc evoluţiei substanţei oamenilor. Poate că şi viteza evenimentelor este un factor care împiedică cristalizarea şi consolidarea unor personaje politice de anvergură, nu pe durata unui mandat, ci pe aceea a unui ciclu politic sau a unuia social sau istoric. Sigur că nu mă aştept să mai fiu contemporan cu oameni de anvergura lui Churchill sau Roosevelt, dar, pe de altă parte, nu-mi doresc să fiu contemporan nici cu oameni de factura opozanţilor acestora, cum ar fi Stalin sau Hitler. Poate că lipsa de carismă susţinută de consistenţă şi de voinţă a unor astfel de oameni politici nu este neapărat un factor care surprinde descompunerea sau decrepitudinea democraţiei. Poate că este doar rezultatul participării la viaţa activă a societăţii a unui procent din ce în ce mai mare de oameni.

Ca profesor, aveţi studenţi pasionaţi să urmeze această profesie?

Pasionaţi sunt cu siguranţă. Din păcate, la sfârşitul pregătirii lor, nu există în clipa de faţă multe oportunităţi de a rămâne în ţară, de a-şi găsi un loc de muncă pe măsura performanţei lor şi fluxul migrator este atât de mare încât jumătate dintre cei care termină în fiecare an părăsesc România în următoarele trei-şase luni. Anestezia este singura specialitate din România în care examenul scris se dă în acelaşi timp şi la aceeaşi oră peste tot în Europa şi a cărui promovare îţi oferă diplomă europeană de anestezist. De aceea mulţi sunt "de export" în Franţa, Germania, Anglia, Israel...

O casă populată cu amintiri fabuloase

În vacanţă

Soţia dumneavoastră, Diana Turconi, este o apreciată jurnalistă, scriitoare şi textieră, dar şi un reputat Ministru Plenipotenţiar la Vatican. Cum convieţuiesc un medic la Bucureşti şi un diplomat la Roma?

Până la urmă, glumind cumva, medicul trebuie întotdeauna să fie un pic diplomat, pentru că nu-ţi poţi permite ca în faţa suferinţei oamenilor să te pierzi cu firea, să nu fii în stare să împărtăşeşti din suferinţa celorlalţi, să-i faci eventual să depăşească cu mai mare uşurinţă momentele grele. Ca să fii un medic bun, trebuie să fii şi un comunicator bun. Iar de partea cealaltă, cred că diplomaţia e un fel de medicină socială pentru că încearcă în primul rând să prevină bolile: războaiele... Iar când acestea se declanşează, să găsească nişte remedii: armistiţii, acorduri de pace, încetarea unilaterală a focului... Şi, nu în ultimul rând, după ce boala trece, să cicatrizeze rănile. Să încheie tratate de pace, alianţe. Cred că sunt profesii care se completează fericit. Pasiune şi inocenţă, dragoste şi naivitate, elan şi timiditate.

Unde vă retrageţi, unde fugiţi de acasă?

Nu prea îmi place să fug de acasă. Dar cel mai mult îmi place să mă retrag pe malul Snagovului, unde avem o casă moştenire de familie, care pe vremuri era populată cu oameni fabuloşi, printre care Radu Tudoran şi Geo Bogza, Victor Anagnoste şi Gina Patrichi şi multe alte persoane care ne erau prieteni, unii dintre ei topiţi în siluete de fum. Deşi erau mult mai în vârstă decât noi, colorau şi dădeau un farmec extraordinar prin simpla lor prezenţă şi prin ceea ce povesteau. Au dispărut, dar Snagovul şi astăzi este o oază de linişte, de bucurie şi de rememorare a unor momente extrem de fericite. Îmi place să negociez cu amintirile mele. Poate că este felul în care mi-a fost sortit să joc. E un ritual viaţa la Snagov, iar când se înserează miroase a regina nopţii în toată grădina plină de margarete. Îmi face plăcere să mă plimb cu părinţii mei. Herăstrăul îţi oferă o imagine destul de completă a frumuseţilor şi a contradicţiilor ce reprezintă această metropolă.

Una dintre pasiunile dumneavoastră este lectura. Care sunt scriitorii preferaţi?

Dintre clasici, i-am citit cu mare plăcere pe Tolstoi, pe Dostoievski, Hugo, iar mai nou am descoperit scriitori englezi şi americani, printre care preferatul meu este John Fowles, de asemenea Gabriel Garcia Marquez mi-a deschis căi nebănuite către înţelegerea fenomenului existenţei şi, în afara acestor autori, sunt împătimit de cărţile de istorie.

"Sunt convins că bătălia nu este pierdută"

Cu părinţii, pe care îi adoră

Care vă este profesiunea de credinţă?

Mă gândesc în orice zi că nu pot să-mi trădez niciodată pacienţii, că sunt un om care trebuie să respecte toate dogmele religiei creştine privitoare mai ales la relaţia cu semenii mei, că trebuie să-mi apăr familia şi convingerile şi să rămân un om de onoare.

Nu credeţi că v-aţi fi putut realiza mai mult în Occident?

Până în '89 am dorit permanent să încerc să văd cum e şi dincolo. După aceea, şi cred că aici destinul meu a fost influenţat de ceea ce se petrecea în ţară, de ceea ce îmi povestise tatăl meu despre perioada interbelică şi despre cum ar trebui să fie fie lumea în care trăim, mi-am dat seama că aş dori să schimb ceva. Şi nu vă ascund că m-am întors în93 ferm convins că se va schimba ceva. N-am de ce să regret. În străinătate trebuia să mă adaptez ca o plantă la alt pământ, la alt aer, la altă apă, la alte sunete. La Paris, fiinţa mea părea clădită pe sunete. Trebuie să-mi acordez fiecare celulă la sunetele altei limbi, altei lumi care nu mă aştepta pe mine. O lume care înainta sigură pe ea. M-a pasionat faptul că România era o lume în reconstrucţie. Cred că am făcut suficient de multe lucruri importante atât pentru devenirea mea umană, profesională, cât şi pentru ceilalţi. Deşi mulţi prieteni îmi spun că îţi trebuie foarte multă răbdare ca să iubeşti într-adevăr această ţară, fără să declar lucrul acesta de foarte multe ori, îmi iubesc ţara, într-un mod care mă face să doresc să trăiesc şi să slujesc aici. Şi, dacă am fi drepţi, uitându-ne în jur, trebuie să recunoaştem, depăşind un pic pesimismul nostru naţional, că România anului 2012 nu mai seamănă deloc cu România anului 1990. Cu siguranţă s-a făcut mult mai puţin decât am dorit marea majoritate dintre noi. Dar îmi place să cred că o picătură din schimbarea în bine a României în ultimii 22 de ani se datorează şi deciziei mele de a mă întoarce, aşa cum s-au întors nenumăraţi colegi şi prieteni care au sperat în şansa de a se realiza în ţara lor. Sunt convins că bătălia nu este pierdută şi că aceia care nu s-au născut în comunism, generaţia celor care n-au traversat deşertul, cei care sunt tineri astăzi, care n-au cunocut niciodată nici teama, nici umilinţa excesivă, nici frica de a fi aneantizat într-un sistem pe care ei nu-l cunosc, vor fi capabili să înfăptuiască ceea ce n-am înfăptuit noi. Ei n-au foarte multe regrete, n-au nici memorie colectivă, din păcate, dar poate că acest lucru va fi în beneficiul lor. România trebuie schimbată. Am pierdut foarte mult timp în aceşti 20 de ani. Şi cred că numai o astfel de generaţie, motivată şi care doreşte să schimbe ceva, ar putea s-o facă.

La ce visaţi?

Mă gândesc cu speranţă, dar şi cu oarecare nelinişte, la ziua în care fiica mea îmi va prezenta diploma ei de medic. Ea nu va mai fi pentru mine "copilul". Va trebui să predau iremediabil ştafeta.