„Cosi…” este o operă comică ce dispune de toate atributele geniului mozartian, în primul rând de o muzică sublimă care depăşeşte aici – dacă se poate spune astfel – chiar şi simţul dramatic propriu compozitorului.
Este o dramă comică, cea a dublei seducţii orientate în sens invers. Cei doi îndrăgostiţi se înţeleg a cuceri farmecul iubitei celuilalt. Pentru a verifica fidelitatea celor două surori. Mozart însuşi s-a descurcat anevoie în labirintul universului feminin. În consecinţă se lasă sedus de libretul lui Lorenzo da Ponte; …şi de propriul geniu melodic.
Aşadar, o montare actuală ar trebui să beneficieze de câteva puncte forte, de o regie de inspiraţie de-a dreptul fabuloasă; …care să-ţi taie răsuflarea; ar trebui să dispună de voci absolut minunate care să susţină bogăţia tezaurului melodic mozartian.
Or… spectacolul bucureştean a dispus de o regie bazată pe idei în bună parte utile, cu destule „cârlige” care fac, în răstimpuri, deliciul marelui public; dispune de voci valabile, mai puţin orientate spre ceea ce putem numi cultura teatrului muzical mozartian. În câteva cuvinte, regia, pe de-o parte, şi vocile cultivate stilistic, pe de alta, pot asigura succesul absolut al unei montări actuale.
În cazul nostru… nu a fost cazul!
Regia concepută de englezul John Fulljames a plasat subiectul – cum se procedează acum în multe case – într-o quasi-actualitate; a extins spectacolul pe spaţii imense de timp de aproape 200 de minute; mult peste limitele libretului lui Lorenzo da Ponte. În plus, a făcut-o folosind scenele mute, prelungite, lipsite de sonor, înaintea fiecăruia dintre acte. În aceste condiţii, ca să ţii în mână un asemenea spectacol, trebuie sa ai o inspiraţie genială!
Desigur, este cu totul nostim, chiar amuzant, să observi că staff-ul armatei, cei care anunţă mobilizarea, sosesc într-o maşină de lux, că cei doi amanţi revin pe bicicletă, în postură de hipsteri, pentru a seduce iubita celuilalt; …că scenele de sex se petrec pe sub mese, agitând clinchetul paharelor, că revenirea din „misiunea” închipuită îi aduce pe cei doi amanţi în costume de campanie asemănătoare combatanţilor din Afganistan. Măruntele „găselniţe” regizorale, oricât ar fi de nostime, de imaginative, nu asigură totuşi propulsia scenic-muzicală şi dramatică. Dar ajută în acest sens…
Există în actualul spectacol, multe, foarte multe scene trenante, prelungite spre limitele suportabilităţii în plan scenic! Mozart însuşi a cedat aici geniului său melodic. Opera dispune de numeroase numere muzicale închise; …care ar trebui a fi împlinite regizoral, scenic. Evident, fără a deranja climatul liric al momentului. Aria lui Fiordiligi Come scoglio, şi aria Un’aura amorosam destinată îndrăgostitului Ferrando, rămân momente de referinţă în patrimoniul mozartian. Rolul Alfonso, gândit de Lorenzo da Ponte drept un raisonneur inspirat, un farseur elegant, un bonhomme util… a dispus de o prezenţă tranşată. Este drept, Alfonso nu este shakespearianul Prospero; dar se presupune că este „în joc” chiar şi atunci când nu se află în scenă.
De această dată a fost altfel.
Realmente dinamic, de această dată bine inspirat în plan regizoral, finalul induce, de o manieră alertă, confuzia relaţiilor sentimentale în cazul celor două perechi ale îndrăgostiţilor; dezorientaţi precum o bună parte a tinerilor din zilele noastre!
Misoginismul mozartian pare să fi fost depăşit!
Distribuţia a doua – cea pe care am urmărit-o – nu a fost deloc de mâna a doua. În rolul filosofului sfătuitor, bas-baritonul Iustinian Zetea a construit un personaj util din punct de vedere dramatic, atunci când i s-a permis să o facă. O sporită proeminenţă în plan musical, dar şi scenic ar fi servit întregului spectacol. Cu totul convingător, în rolul Guglielmo, s-a dovedit a fi baritonul Daniel Filipescu, bine acomodat rolurilor ce impun situaţii „de gen”; aici aspectul vocal se conjugă bine cu cel scenic. În rolul celor două surori îndrăgostite, soprana Simona Neagu şi mezzo-soprana Maria Jinga au în continuare de câştigat valenţe ale stilului mozartian. Soprana Florina Ilie, în rolul Despinettei, personajul omniprezent, atoateştiutor, fata în casă devenită maestru de ceremonii, s-a achitat bine atât în plan vocal, cât şi scenic.
Suprasolicitat două seri la rând, tenorul Andrei Lazăr a făcut greu faţă exigenţelor acestui rol liric; …ce exclude crispările vocale ale registrului acut.
În primul spectacol, în rolurile celor două surori îndrăgostite au evoluat soprana Andreea Soare şi mezzo-soprana Oana Andra, iar în rolul Guglielmo, baritonul Catălin Ţoropoc. În rolul Alfonso a evoluat baritonul Vicenţiu Ţăranu, iar în rolul Despina a putut fi urmărită soprana Cristina Eremia.
Ansamblurile protagoniştilor, inclusiv grupul coral coordonat de Daniel Jinga, au fost bine puse la punct. Totuşi, celebrul trio Soave il vento a trecut aproape neobservat. Onorabilă, atent îngrijită – mă refer la cel de al doilea spectacol – a fost prestaţia colectivului orchestral condus de Adrian Morar; am în vedere în mod special partidele corzilor.
Spectacolul este o realizare în co-producţie cu Opera Garsington din Marea Britanie, din apropiere de Londra.
Pe ansamblu, così, così! Dar… spectacolul merită a fi văzut, a fi auzit! De ne vom plictisi pe parcursul momentelor trenante din punct de vedere scenic, să închidem ochii; să reascultăm muzica. Este sublimă!
Arareori Cel de Sus coboară pe pământ. Poate ne aducem aminte, a descins o dată în plus atunci când a pus umărul, cu aproape două decenii în urmă, la realizarea spectacolului Così fan tutte în regia lui Giorgio Strehler, la Milano, la Piccolo Teatro. Era în decembrie 1997. Pregătise spectacolul timp îndelungat. Nu a ajuns să-i vadă premiera. S-a stins din viaţa terestră în ziua de Crăciun. Colaborase cu o echipă de tineri muzicieni instrumentişti şi cântăreţi; …conduşi atunci de tânărul şef de orchestră Ion Marin. Rememorând distribuţia nu poţi să nu-l observi pe foarte tânărul Jonas Kaufmann în rolul Ferrando; în calitate, pe atunci, de tenor liric. În afara realizării muzicale – absolut sublimă, greu de exprimat în cuvinte – este de amintit frenezia absolut uluitoare a mişcării scenice, imaginaţia fabuloasă care nu depăşeşte limitele bunei simţiri, coloritul stupefiant al costumelor ce concureză cu cromatica decorurilor…
Spectacolul a fost reluat pe parcursul a numeroase turnee, în Europa şi nu numai.
Reluarea, de această dată, a titlului pe prima scenă lirică a ţării este binevenită. În cazul în care o percepem drept o şcoală în arta cântului mozartian. În casele cele mari – iar Opera bucureşteană se pretinde a fi una dintre acestea – există practica invitării maeştrilor de cânt, cei care asamblează vocile, coordonează aspectul stilistic. Sunt cel puţin la fel de importanţi ca şi regizorii invitaţi.
De această dată… din Anglia!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.