Un montagne russe politic este doar un eufemism palid pentru a descrie evoluţia Uniunii Europene din ultimele luni. Summituri peste summituri, unul mai crucial decât altul, fonduri de stabilitate de trilioane de euro care sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, schimbarea peste noapte a unor proeminenţi lideri politici, nu neapărat într-un mod democratic, şi, desigur, ameninţările enervantelor agenţii de rating, aceste oracole consultate cu sfinţenie de bursele din lumea întreagă.

Liderii europeni par să se concentreze exclusiv pe aducerea indicilor macroeconomici între anumite limite care să le permită finanţarea ieftină. Sacrificându-şi propriii cetăţeni, lăsaţi să se descurce pe cont propriu în această junglă a noii ordini sociale, la mâna oligopolurilor utilităţilor publice, care dictează în aproape toate aspectele vieţii, de la sănătate la transporturi sau de la alimentaţie la servicii sociale. Este, de fapt, implementarea doctrinei neoliberale, copilul de suflet al celebrei cuplete Thatcher-Reagan, care presupune, în linii mari, un stat minimal fără protecţie socială, privatizare totală şi deregularizarea pieţelor.

Adică un darwinism economic, din care vor supravieţui doar cei mai adaptaţi. Departe de mine să îmbrăţişez o astfel de teorie, însă o privire non-maniheistă îmi permite, totuşi, să îi găsesc unele virtuţi. În primul rând, principiul conform căruia fiecare este responsabil de propria sa viaţă şi bunăstare, fără să aştepte de la o entitate superioară să i se dea sau să i se rezolve. Indolenţa socială creează monştri politici şi, iată, tocmai aceste creaturi sunt azi în poziţia de a lua decizii care să afecteze fundamental viaţa a 500 de milioane de europeni. Această brutală trezire la realitate ne va costa mult, pe fiecare dintre noi.

O mai mare integrare economică şi implicit fiscală înseamnă cedarea controlului propriilor finanţe unor organisme suprastatale, care nu au fost alese în mod democratic. Suntem îndemnaţi să vedem în asta o variantă mai bună decât controlul lor de către politicienii naţionali, aleşi, ce-i drept, democratic, dar care ne-au adus în această fundătură.

Ce mai înseamnă, oare, democraţia în ziua de azi, dacă nu un populism greţos? Au demonstrat oare cetăţenii chemţi la vot că sunt capabili să îşi exercite drepturile elctorale pe baza unor principii sănătoase, fără să se lase influenţaţi de mita electorală, indiferent de forma în care ea se oferă? Dacă răspunsul pe care îl daţi acestei întrebări este "nu", atunci democraţia poate că nu mai este relevantă în timpurile noastre.

Ceea ce oferă şi un răspuns nedumeririi unora conform căreia preşedintele român şi-a permis să-şi angajeze ţara în acest proces care presupune pierderea suveranităţii, fără să fim măcar nevoiţi să alegem această situaţie ca membri ai zonei euro. Era timp să analizăm avantajele şi dezavantajele acestei asumări. Însă un singur om a decis pentru o naţiune întreagă, fără măcar să aibă un mandat din partea Parlamentului, fără să cunoaştem la ce ne angajează generaţii de acum înainte. O atitudine jenantă de yesman necondiţionat. Şi, din păcate, o naţiune întreagă care îşi va accepta acest destin, aşa cum le-a acceptat şi pe cele dinaintea lui, prin aceeaşi atitudine jenantă de yesmen necondiţionaţi.