Atunci când a examinat ceea ce s-a petrecut în jurul anului 2008, unul dintre cei mai buni istorici ai zilelor noastre nu a ezitat să vorbească de „marea degenerare” (vezi Niall Ferguson, The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, Allan Lane, London, 2012). La noi, nu a avut loc aşa ceva, căci ce să mai „degenereze”?
Să revenim însă la datele atestate documentar. În 2004, România era după privatizări de mari unităţi făcute fără exigenţe economice, după retrocedări ce au speculat lacunele legislaţiei, cu o democraţie în care se credea că distribuirea pungilor ţine locul dezbaterii şi cu corupţie în progres. Prin guvernele Isărescu şi Năstase, ţara încheiase capitolele de negociere a aderării la Uniunea Europeană, deschisă în 1999, şi avea, din 1996, promisiunea preşedintelui american şi susţinerea franceză pentru a intra în NATO. Climatul creat de atacul teroriştilor islamici asupra New York-ului şi Washington-ului a grăbit intrarea, ca şi pentru multe alte ţări.
Nu este cazul să evocăm ceea ce s-a petrecut în decada următoare. Mai important este ceea ce rămâne în urma ei. Dacă facem comparaţie cu paşii altora şi luăm în seamă oportunităţile, au fost, se poate spune, ani irosiţi. România a atins cel mai jos procent de lucrători, probabil din epoca ei modernă. Salvarea, în multe privinţe, a venit oarecum indirect, de la cea mai întinsă emigraţie înregistrată vreodată. Investiţiile externe, vitale în raport cu firavul potenţial indigen de capitalizare, au rămas modeste. Proiectele de infrastructură s-au târât, iar rezultatele sunt cele ale unei administraţii neputincioase. Veniturile au stagnat în mediocritate. Educaţia şi sănătatea s-au prăbuşit în dezorientare. Nici un proiect major nu a fost lansat. După câţiva ani de la recensământ, nu se ştie nici măcar câţi cetăţeni are statul. Proliferarea celor mai slab pregătiţi în roluri de decizie a înflorit. Nici o dezbatere crucială nu a avut loc. Corupţia s-a extins spre vârf şi în lărgime, chiar sub deviza „luptei contra corupţiei”. Învrăjbirea din societate s-a adâncit – bugetari contra privaţi, tineri contra mai puţin tineri, activi contra pensionari etc. –, fiind încurajată de o administrare stearpă. Prezenţa externă – dincolo de autoflatări mediatizate – a fost mimetică şi propriu-zis nu avea cum să conteze.
Din această situaţie se pleacă în aceste zile. Pentru un nou început, pe care formula „stop, şi de la capăt!” îl anunţă, se pot trage învăţăminte din tranziţia românească, din reformele altor ţări, din istorie. Dar dacă este ca România să izbutească acum, atunci va trebui asumată lecţia decadei ce se încheie. Despre ce este vorba?
În definitiv, situaţia în care suntem s-a creat mergându-se pe o rută pavată de anumite fapte: decidenţi slab pregătiţi; politică înţeleasă rudimentar; desconsiderarea moralei şi a culturii; îmbrăţişarea unei „drepte” pe care nimeni nu o mai practică; amăgirea cu poze în politica externă.
Nu este vorba de a căuta acum nod în papură. Nu este vorba nici de vitejii la urmă, căci astfel de evaluări am exprimat, la rândul meu, pe parcurs (detaliat în Andrei Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Nu este vorba de a imputa rateurile dinadins doar unei părţi, căci, aşa cum s-a putut vedea în ultimii ani, regimul şi-a împrumutat trăsăturile până şi unor oponenţi afişaţi. Este vorba doar de luciditate şi de privirea cu răspundere în ceea ce este.
Ocolit cu neîncredere de oameni de valoare, regimul ce se încheie a apelat la cine a putut. Au devenit decidenţi, de care depindeau domenii întregi, unii care fuseseră marginalizaţi în 1997, căci nu ştiau să facă reforma, alţii pentru că puseseră osul la victoria formală, alţii pentru că nu concep să nu apuce ceva, alţii pentru a nu se mai lăsa loc liber – aproape toţi conduşi de ideea că în viaţa publică vorbele şi driblingurile sunt de ajuns. Regimul s-a dotat în faţă cu inşi de mâna a doua, a treia sau mai rău. Când se va face, precum în alte ţări, analiza pregătirii efective a celor care au luat decizii (căci, la noi, diplomele au ajuns să nu mai spună mare lucru!), va fi o surpriză să se vadă cum s-au croit mersul lucrurilor şi, de fapt, soarta oamenilor.
Dar chiar regimul a adus o optică proprie. Pentru a înlătura rivali ceva mai valoroşi din propriile rânduri, s-au pus în joc devize şi mai costisitoare: „să nu mai fie persoane din vechile guvernări”, „să fie tineri”, „să fie de ai noştri, dacă se poate copii, soţiile, nepoatele etc.”. În vreme ce alte ţări îşi foloseau cu grijă competenţele şi energiile, regimul opera o segregare. Aceasta o relua în fapt pe cea de după 1948 şi nu avea cum să ducă la alte rezultate decât propagandistice.
Oriunde întâlneai reflecţia asupra situaţiei, se puneau întrebări. „De ce ţara voastră, care are atâţia oameni pricepuţi, preferă demnitari atât de nepregătiţi?”. „Cum se explică amploarea amatorismului?”. Nu va fi un nou început dacă nu se restabileşte importanţa valorii persoanelor. La un inventar, toate sunt importante – şi opţiunea politică şi militantismul, desigur. Dar atunci când este vorba nu de funcţionarea partidelor, ci de organizarea unei societăţi şi, mai ales, de performanţele ei pe pieţele globalizate, nu contează nici afinitatea politică, nici vârsta, nici biografia, nici proptelele, ci pur şi simplu priceperea şi devoţiunea. Altfel spus, va fi de făcut o vastă corectură de direcţie – anume, deschiderea spre cetăţeni şi cetăţenii efectiv pregătiţi, ca parte a normalizării stărilor de lucruri. România nu are cum să iasă din marasmul ultimei decade fără a normaliza, de la început, selectarea decidenţilor.
În anii ’90, angajarea în politica naţională mai presupunea ceva de genul unui program scris, a cărui realizare să fie verificabilă. Nu contau doar abilitatea de a trage sforile în spatele scenei şi trucurile campaniilor electorale. Proiectele scrise nu numai că au fost părăsite sub pretextul acţiunilor „concrete”, dar s-a îmbrăţişat înţelegerea politicii ca bătălie oarbă a persoanelor. În plus, s-a dezvoltat convingerea că „aşa este politica”, pe care până şi unii oponenţi au ajuns să o împărtăşească. În vreme ce alte ţări s-au îngrijit de propăşire prin politici chibzuite şi concepute cu asistenţă specializată şi cu răspundere, România a apucat direcţia unei „politici de vorbe” şi de nesfârşite ciondăneli, în detrimentul muncii serioase.
Această politică va trebui curmată fără întârziere. Va trebui acceptat că forţa priceperii precedă puterea reală şi că mai importantă decât ocuparea de funcţii este competenţa funcţiilor. În faţa a orice altceva, trebuie puse regândirea problemelor şi soluţiile noi, care au şansa aducerii de rezultate. Politica vizează, prin definiţie, accesul la decizii, dar, în mod normal, acesta se câştigă durabil şi cu rezultate certe de capetele care văd mai larg şi mai adânc. S-a văzut, confuzionarea valorilor paralizează uşor corpul politic şi face ca apatia să nu fie departe.
Sunt de pus în valoare, în orice caz, persoane care au analize proprii verificate (la distanţă de oralitatea veleitară ce abundă în jur) şi cunosc ţara, persoane care nu au cauţionat politici eronate şi ştiu ce înseamnă un ideal. Calibrul profesional şi civic al persoanelor condiţionează mai mult decât orice transformările democratice.
S-a ajuns să se creadă că schimbarea opiniei de pe o zi pe alta, instrumentarea instituţiilor statului, promovarea în roluri a rudelor şi acoliţilor etc. sunt politică. Sau că sintagmele „eu decid că…”, „eu îmi doresc…” ţin de democraţie. Cine aminteşte că „statul modern este organizat pe baze morale” riscă să fie taxat. În vreme ce, în alte societăţi, s-a înaintat spre aducerea sub control civic a acţiunii decidenţilor, România a luat-o pe calea desconsiderării a ceea ce nu slujeşte darwiniana luptă pentru căpătuire. „Aranjamentul a bătut, într-adevăr, regulamentul”.
Regimul şi-a atras de la început o mână de titraţi, care au devenit ochiul curţii. Fiecare din această alianţă s-a folosit de cealaltă parte. S-a creat titratul finanţat să elaboreze rapoarte şi articole convenabile şi, la nevoie, să lovească oponenţii, înăuntru şi în afara ţării, prin reţele obscure. Lovirea lui Adrian Marino rămâne emblematică. Dincoace de toate, însă, nici regimul nu s-a infestat de scrupule culturale în urma acestei alianţe, nici opere veritabile ieşite din noul mecenat nu se văd. În schimb, a proliferat categoria intelectualilor fără operă, care dau sentinţe de şuetă într-o parte sau alta, mărind confuzia deja endemică şi subminând orice pas înainte.
Regimul a invocat cultura, dar dispreţul gramaticii spune aproape totul. Cultura nu este ceva doar de etalat la ocazii, ca ornament. În mod normal, cultura este felul de a gândi, evalua şi acţiona. S-a văzut iarăşi, prin efecte, că sectarismul nu duce departe şi că interesul public este servit abia de deschiderea fără reţineri a culturii spre societate, înăuntrul unui pluralism al viziunilor.
Se confirmă din nou, pe de altă parte, că mijloacele folosite la demantelarea socialismului oriental nu dau rezultate (cum au observat perspicace O’Donnell şi Schmitter) atunci când este vorba de articularea unei democraţii. Un astfel de scop nu scuză nicidecum orice mijloc.
Regimul se laudă cât de „la dreapta” a fost. În fapt, însă, nimeni în ţările comparabile nu revendică o astfel de „dreaptă” – dreapta trecerii peste noapte de la „socialişti”, la „populari”, ce ia legile ca instrumente îndreptate contra oponenţilor, confecţionează partide în culise şi desconsideră valoarea, o dreaptă care, la drept vorbind, nu are de partea ei multe exemple, în afara, orice s-ar spune, celor din funeştii ani treizeci.
România are nevoie, în fapt, de o matură politică de centru. Etichetele „stânga”-„dreapta” se pot folosi dacă li se dă conotaţie precisă. Altfel, îndepărtează discuţia de ceea ce este nemijlocit de făcut în România – o cuprinzătoare punere în mişcare a energiilor şi resurselor prin democratizare. Desfigurata democraţie a ultimului deceniu nu se vindecă decât prin democraţie pur şi simplu, o democraţie curată.
Au început să devină publice memoriile ultimilor ani (vezi, doar ca un exemplu, Hillary Clinton, Hard Choices, Simon and Schuster, New Yok, 2014), în care, pe sute de pagini, nu este vreun cuvânt despre gonflaţii jucători internaţionali de la noi. În fapt, România nu s-a valorificat în deceniul ce se încheie, nici măcar atât cât permite ponderea ei geopolitică. Iar când se vor deschide înregistrările se va vedea faţa care abia se bănuie a pretinsei manifestări externe. Alianţele benefice în care a intrat România în anii nouăzeci ar fi avut nevoie şi la noi de minţi luminate care să le pună în lucru în beneficiul românilor.
„Politica de vorbe” dinăuntrul ţării a avut însă corespondentul în „politica externă de poze”. Nu numai că şi în exterior priceperea a fost înlocuită cu descurcarea şi conceperea cu găselniţa, dar regimul nu a avut nici măcar gândul de a face din politica externă ceea ce ar trebui să fie: o acţiune care sprijină eforturile unei ţări ce are nevoie ca de aer de dezvoltare, modernizare şi înfruntare cu succes a globalizării. Este timpul ca veleitarul „eu ştiu deja mai bine decât…” să fie înlocuit cu efortul de analiză competentă şi de profilare creativă a ţării în societatea globală a timpului nostru.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.