Lecţii cu şi despre teatru şi film, cu Alexa Visarion

Regizorul Alexa Visarion a primit titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC „I.L. Caragiale“ din Bucureşti.

Senatul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior în domeniile teatrului şi filmului din România, a decis acordarea titlului de “Doctor Honoris Causa” regizorului şi profesorului Alexa Visarion.

Alexa Visarion a absolvit în anul 1971 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorului Radu Penciulescu. În cei aproape 45 de ani de carieră artistică a semnat regia unor spectacole antologice nu doar pe scenele româneşti, ci şi în teatre din Europa şi America, iar filmele sale au fost recompensate cu importante premii naţionale şi internaţionale. În acelaşi timp, generaţii de tineri regizori stau mărturie pentru activitatea de pedagog a domniei sale. Dăruirea şi competenţa cu care a ştiut să le şlefuiască talentul au îndreptăţit întreaga comunitate academică să îl considere drept unul dintre profesorii de excelenţă în domeniu.

Titlul de “Doctor Honoris Causa” pe care Alexa Visarion l-a primit din partea UNATC este un gest prin care conducerea Universităţii a dorit să semnaleze şi să omagize valoarea excepţională, profesională şi umană, a celor ce îşi pun viaţa în slujba creaţiei şi pedagogiei artistice.

Alexa Visarion povesteşte rolurile ca pe nişte biografii personale

În Laudatio, Prof. Dr. Laurenţiu Damian, Preşedintele Senatului UNATC Bucureşti, afirma: “După lecţiile de teatru şi de cinema şi mai ales după mărturisiri în spatele cărora se află teama, suferinţa, incertitudinea, dar şi victoria, adică acel moment în care atingi teatrul mare şi – adaug eu, cinema-ul mare, după şirul nesfârşit de cuvinte de pe crol, însemnând montări de spectacole, lucrări, filme, turnee, conferinţe, după multitudinea de imagini lăsate scenei şi ecranului, după truda întru cuvânt în căutarea spectacolului ascuns – poate ascuns în suflet sau poate ascuns în lungi tăceri, poţi, sigur, să spui precum poetul: „vine o vreme când tragem linie şi facem socoteala. Uneori nu ne iese. Adunăm clipele. Alteori mai uităm din ele. Câteva clipe când era să fim frumoşi… câteva clipe când era să fim fericiţi… câteva clipe când era să fim geniali!”. După fericire, geniul vine ca un semn al nefericirii! Asta nu a spus-o poetul. O deducem noi. Pentru Alexa Visarion nu a venit această clipă şi nici nu va veni pentru că el este mereu cu socoteala la zi. Îi mai trebuie doar abacul lui Vanea să îl ajute fiindcă, nu-i aşa, vom trăi… Regizorul şi profesorul pe care îl onorăm astăzi perpetua memoriae este un om de teatru şi film. Aşa poate fi numit. Radu Beligan este un om de teatru şi film. Lucian Pintilie este un om de teatru şi film. La fel şi Liviu Ciulei. Există o familie rară, cu asemenea oameni de tip renascentist. Cariera lui Alexa Visarion este impresionantă. Dacă pui frazele cap la cap din crolul care-i prezintă CV-ul ele, însumate, fac cât monologul Ninei din „Pescăruşul” la care adăugăm vorbele lui Woyzeck şi nu în ultimul rând tot ce spune Siswe Bansi în faţa celor care nu-l ascultă. Există în regia de teatru şi film intuiţia care, uneori, poate să suplinească formaţia academică. Există în regia de film instinctul. Alexa Visarion nu operează nici instinctual şi nici nu lasă loc mult intuiţiei pentru că în alcătuirea dublului intervine anvergura culturală. El povesteşte rolurile ca pe nişte biografii personale. Îşi bazează ştiinţa regizorală pe zeci de tomuri citite şi pe zeci de întâlniri importante pe care le-a avut pe tot mapamondul. Ştie că autenticul trebuie sădit în actori. Mai degrabă este atras de teatrul sărac al lui Grotowski decât de efectele care astăzi au devenit pe multiecrane nu doar concept vizual, ci şi teatral. Repetiţiile lui Alexa Visarion sunt într-adevăr lecţii de şi despre teatru în care timpul are atâta răbdare până când pe scenă apare un halou, o lumină specială care leagă actorii, duce cuvintele, dă sens obiectelor. Repetiţiile sunt de fapt esenţa. Şi apoi apar pe rând variante Cehov, Shakespeare, Buchner, Mazilu, Fugard, Pirandello, Gorki, Caragiale, Blaga, D.R. Popescu, Titus Popovici (“Puterea şi Adevărul” rămâne un spectacol politic memorabil). “Cartofi prăjiţi cu orice”, piesa lui Wesker, rămâne o montare memorabilă. Ca şi “Doi tineri din Verona”, Shakespeare, ca şi “Sărbătoarea princiară” a lui Mazilu. “Woyzeck” de Buchner, montat de Alexa Visarion, poate sta alături de filmul cameral “Woyzeck” realizat de Werner Herzog, unul dintre marii regizori ai lumii, reprezentant al noului val german. La care eu adaug acel minunat şi răvăşitor “Siswe Bansi”, unde pe o scenă în Sala Atelier de la Nottara, trei actori, două valize roase, teancuri de ziare şi un glob pământesc construiau un miracol. Nu l-am văzut în viaţa mea pe Victor Ştrengaru atât de mare, atât de dureros de adevărat. La un moment dat, cu globul pământesc în mână pe care îl învârte, Siswe-Ştrengaru îşi strigă deznădejdea, dar şi iluziile şi iluziile sunt mai puternice. Era întuneric, doar un spot lumina globul – obiect al iluziei (adică avem în mână lumea întreagă) şi o parte din chipul răvăşit al actorului. Ţin minte, asta o să-l mire pe Alexa Visarion, ţin minte acestă imagine teatrală peste care au trecut 39 de ani. Ca şi scena finală din “Woyzeck”. În film a debutat pe cât de târziu pe atât de spectaculos în 1978 şi precizez anul fiindcă generaţia 70 era în plină ofensivă (Veroiu, Piţa, Tatos, Tănase, Daneliuc, Mărgineanu, Gulea) propunând adevărul de viaţă în timp ce se cereau filme de propagandă, iar Alexa Visarion vine cu un alt fel de cinema care aminteşte de experienţele din “Nunta de piatră”, “Duhul aurului”, “Dincolo de nisipuri” sau de filmele de început ale lui Manole Marcus şi Iulian Mihu. Şi totuşi, ineditul trilogiei “Înainte de tăcere”, “Înghiţitorul de săbii”, “Năpasta” a surprins critica românească şi străină şi pe spectatori. În fapt, Alexa Visarion propunea un cinematograf de artă, în mod deliberat, un cinema unde actorii aveau o altă combustie mergând până la un joc naturalist, precum Liviu Rozorea (excelent chip pentru cinema), Valeria Seciu, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Leopoldina Bălănuţă, George Constantin… mari actori, adunaţi în jurul acestor proiecte la fel cum toţi marii actori s-au adunat la chemarea lui Pintilie la filmul “De ce trag clopotele Mitică?”.

Nu am văzut ultimul film “Ana” (Ana lui Manole), dar ştiu că acest proiect a aşteptat ani de zile şi, dacă ar fi fost făcut la sorocul dorit de regizor, am fi avut astăzi un mit ecranizat. Povestea lui Manole traversează toată zona balcanică şi nu numai, iar în ceea ce priveşte “Mioriţa” – a fost nevoie de un regizor moldovean, Emil Loteanu, care a realizat acel minunat film “Poienile roşii”. Dar câte proiecte pregătite de Alexa Visarion şi pentru teatru şi pentru film nu aşteaptă încă? Şi sunt sigur că parte din ele vor fi realizate.

Nu ştiu dacă “Doctor Honoris Causa” oferit de UNATC în semn de respect şi preţuire pentru o viaţă dedicată învăţământului va fi pentru Alexa Visarion o distincţie de suflet?! A obţinut nenumărate premii, ordine şi medalii. Poate că noi am fost uneori nedrepţi, luaţi de val şi uitând mari creatori şi formatori de şcoală teatrală şi cinematografică. Un singur lucru este greşit în impresionantul CV: ocupaţia curentă. Ocupaţia curentă domnule Alexa Visarion nu este profesor la Iaşi, ci profesor la UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti.

Filmul “Ana”, în avanpremieră mondială la Salonic

Laurenţiu Damian înmânându-i diploma de Doctor Honoris Causa

În această primăvară, la sediul Institutului Francez din Salonic, avea loc, în cadrul “Zilelor francofoniei”, prima proiecţie publică a filmului “Ana” de Alexa Visarion. Revenit pe ecran după aproape şase ani, câţi au trecut de la filmul “Luna verde”, regizorul-scenarist dă glas unei preocupări constante, obsesive chiar, pentru legenda Meşterului Manole care de-a lungul anilor s-a materializat în montări teatrale (piesa lui Lucian Blaga pusă în scenă la Cluj la începutul anilor ’70), volume tipărite şi diferite scenarii cinematografice. Această ultimă prelucrare a legendei adusă în contemporaneitate beneficiază de prezenţa unor actori cu care Alexa Visarion a colaborat adesea în teatru şi film – Răzvan Vasilescu, Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Dorina Lazăr -, dar şi de cea a debutantei Cristina Drăghici.

Faptul că Salonicul este capitala cinematografiei elene, datorită Festivalului de Film Internaţional care se organizează aici în fiecare toamnă de peste 50 de ani, este un lucru cunoscut şi apreciat de toată lumea. În cadrul acestui festival, în ultimii zece ani, la secţiunea „O privire în Balcani”, au fost prezentate majoritatea noilor filme româneşti, unele obţinând chiar premii şi distincţii deosebite. Filmele româneşti au început să placă şi să atragă un număr din ce în ce mai mare de spectatori, printre ei fiind şi numeroşi români stabiliţi de ani de zile în capitala Greciei de Nord.

Împreună cu rectorul UNATC Adrian Titieni, cu fiul său Felix Alexa, ministrul delegat Mihnea Costoiu, George Banu

Din 2013, datorită iniţiativei consulului general al României la Salonic, domnul Martin Ladislau Salamon, România participă la “Zilele Francofoniei” organizate de Institutul Francez din Salonic. Astfel, la ediţia precedentă a Zilelor Francofoniei, în sala de spectacole a Institutului, a fost prezentat filmul românesc “Morgen“, după care a urmat o interesantă videoconferinţă cu regizorul peliculei, domnul Marian Crişan.

La o lună după acest eveniment publicul a avut onoarea de a urmări, în aceeaşi sală, filmul „Înghiţitorul de săbii”, realizat în 1981 de binecunoscutul regizor Alexa Visarion. După vizionarea filmului a urmat un viu dialog cu marele regizor, cei prezenţi având posibilitatea să afle diverse amănunte şi mai ales atitudinea autorităţilor din acea perioadă despre unele secvenţe îndrăzneţe prezentate în film.

Acum, tot în cadrul Zilelor Francofoniei, România a fost din nou prezentă, dar cu un film nou, în avanpremieră, tot al regizorului Alexa Visarion. Aceasta înseamnă, practic, că un număr restrâns de persoane, din cadrul comunităţii române şi nu numai, au avut privilegiul să vadă primii acest film, după care va urma premiera, în luna mai 2014 la New York, care înseamnă prima proiecţie pentru publicul larg.

Ana – Povestea unei vieţi

Alexa Visarion alături de George Banu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin , Mircea Diaconu

După vizionarea filmului, cei prezenţi au avut onoarea de a discuta pe marginea filmului cu însuşi regizorul filmului.Iată câteva destăinuiri ale celor care au asistat la proiecţia peliculei:

Comunismul prezentat în manieră histrionică

Scriitoarea şi artistul vizual Ana Maria Papadimitriou: “Pentru realizarea scenariului, Alexa Visarion s-a inspirat – după cum ne-a mărturisit – din opera lui Luigi Pirandello (precursor al teatrului absurdului, în care omul reacţionează la o lume fără sens), a lui Anton Cehov (precursor al modernismului ce a revoluţionat modalitatea de scriere prin folosirea timpurie a fluxului conştiinţei) şi din cea a lui Feodor Dostoievski (explorator al psihologiei umane, în contextul unei situaţii politice, sociale şi spirituale oprimate).

Exact ca în teatrul absurdului, personajul principal pare că a trăit într-o lume fără sens, cea a comunismului, în care, revoltat de respingerea scenariului său, protestează şi este aruncat în închisoare pentru trei ani. Motivul nu ne este clar, pentru că nici măcar acuzatorii lui nu îl ştiu. Prezentul ni-l înfăţişează în compania unei tinere fete, pe care o întâlneşte într-un sat de la malul unui lac. Scenele din film sunt prezentate într-o manieră pur modernistă, căci ele par a nu avea nici o legătură unele cu altele, ni se derulează în faţa ochilor precum gândurile necontrolate, însă încet-încet acţiunea prinde contur şi te trezeşti, purtat de poveste, într-o lume plină de simboluri – protagoniştii sunt însoţiţi în permanenţă de un băiat cu dizabilităţi locomotorii, care pare o proiecţie reală şi palpabilă a schilodirii lor sufleteşti. Scenele cu cea mai mare încărcătură emoţională se petrec pe şine de tren nefolosite, tânăra şi bătrânul regizor se scaldă în mod repetitiv într-o apă ce nu îi purifică, dar îi adânceşte într-o relaţie de dependenţă. Discuţiile despre ridicarea unui lăcaş sfânt au loc pe o epavă plutitoare.

Învingătorul Alexa Visarion în timpul repetiţiilor

Comunismul este prezentat într-o manieră histrionică – într-un birou dominat de portretul deformat de rânjet a lui Ceauşescu, o secretară grasă şi bătrână dă cu spray în toaletă şi îi explică protagonistului de ce a fost refuzat scenariul lui. Un pitic handicapat apare pe holuri în mod repetat şi cere linişte, pentru că «se vizionează un film interzis». Acuzatorii scenaristului din film, interpretaţi de Dorel Vişan şi Mircea Albulescu, dictează fraze fără sens unei secretare frumoase, dar promiscue. După ani de zile, în planul acţiunii prezente, cuplul Vişan – Albulescu a supravieţuit în aceeaşi simbioză bolnăvicioasă, pentru că cei doi, ramoliţi de bătrâneţe acum, sunt inseparabili. În aceeaşi manieră a exteriorizării handicapului sufletesc prin metonimie, nebunia lui Albulescu este reprezentată de un dansator de step.

Comunicarea este o parte esenţială a filmului. Opera de artă este o modalitate de comunicare, acest lucru este un truism, însă în film se vorbeşte despre comunicare în moduri şi sub forme extrem de diverse. Într-o clădire în ruine, pe fundalul strălucitoarei Case a Poporului, cineva strigă «cuvinte uitate, cuvinte alungate»: curaj, demnitate, ţară. În scena imediat următoare, tânăra fată îi explică bătrânului scenarist că nu are rost să scrie nimic, deoarece «cuvintele, câte stele pe cer, sunt inutile». Scenariul este plin de figuri de stil: «cât suflet curge pe-aici», zice eroina privind apa, sau îi strigă la un moment dat personajului masculin: «te-ai chinuit să înalţi prăbuşirea asta!».

El şi Ea

Filmul are şi accente deconstructiviste şi postmoderniste, după cum ne mărturiseşte scenaristul Alexa Visarion. Accentele deconstructiviste pot fi observate prin faptul că în mod constant, în planul acţiunii filmului nerealizat, avem detalii şi explicaţii ale realizării lui tehnice. Ezitarea de a oferi o soluţie clară, absolută a problemelor, ideea că realitatea ia formă prin prisma propriei noastre lentile, toate acestea sunt idei postmoderniste.

Explicaţiile de final oferite de Alexa Visarion în legătură cu modalităţile de realizare a filmului au fost la fel de interesante ca proiecţia în sine – începând cu hainele actorilor, continuând cu băiatul schilodit care nu este actor şi terminând cu locurile de filmare unde are el însuşi o casă de vacanţă şi unde este înmormântat actorul Ştefan Iordache prezentat la începutul filmului, toate aceste părţi reprezintă bucăţi din viaţa sa personală. Însă discuţia cu regizorul, respectând jocul postmodernist consacrat al autorului cu publicul său, ne-a sugerat doar nenumărate alte interpretări, împingându-ne imaginaţia cu mult dincolo de limitele filmului.

«Mă gândesc în mod obsesiv la moarte şi de aici îmi vin idei despre viaţă», ne-a împărtăşit Alexa Visarion.”

Un film dur, dar plin de speranţă

Dorina Lazăr în pelicula Ana

Scriitoarea, traducătoarea, editoarea Angela Bratsou din Atena:

“Alexa Visarion este deja un nume cunoscut în Grecia: nu doar de românii de aici, ci şi de oameni de cinema eleni.

După «Înghiţitorul de săbii» de anul trecut, anul acesta a fost aşteptat cu nerabdare cu noul, proaspăt «născut», «Ana». La Salonic a fost pentru început şi a fost vizionat cu «sold up». Invidia şi nerăbdarea celor din Atena au fost răsplătite din plin. În sala oferită de Uniunea Regizorilor Eleni, am avut parte de o autoprezentare a autorului şi de o discuţie cu dânsul… în avanpremieră.

Filmul ca atare, pe mine personal, m-a şocat: am descoperit o tânără generaţie de români în plină căutare şi regăsire, după peripluri prin alte ţări, prin întâmplări, prin vise. Este un film dur, dar şi plin de speranţă: întotdeauna cei tineri pot spera şi realiza, chiar şi cu sacrificii, ceea ce visează.

Domnul Visarion a creat o chef-d’oeuvre. Şi ceea ce aproape uitam să spun: mi-a plăcut mult, mult, filmul.”

Lupta dintre dorinţă şi neputinţă

Răzvan Vasilescu şi Mircea Albulescu, în prim-plan

“Filmul «Ana» este povestea unui bărbat în pragul bătrâneţii, singur şi obsedat din tinereţe de ideea realizării unui film inspirat de legenda «Meşterului Manole», şi a unei tinere din Republica Moldova ajunsă printr-o întâmplare nefericită prostituată în Italia. Dialogul dintre aceşti doi necunoscuţi, cu o experienţă de viaţă total diferită, desfăşurat într-un mediu natural deosebit de frumos, probabil un sat de pe lângă Dunăre, ne face să retrăim unele momente ale istoriei recente româneşti, dar, totodată, ne transpune şi în acea stare care domină întreaga viaţă a omului şi anume lupta dintre dorinţă şi neputinţă.

Versiunea în limba greacă a filmului a fost realizată excelent de două tinere traducătoare, Antonia Vancea de la Salonic şi Ana Ţuţuianu de la Atena”, afirma istoricul Apostolos Patelakis.

Ana lui Alexa Visarion şi Ana noastră

Dorel Vişan şi Mircea Albulescu în filmul Ana

“Scenariul de film scris nu pentru a place ci pentru a zgudui, pentru a prinde de umeri şi zgâlţâi puternic spectatorul, determinîndu-i un crash–test al întregii sale filozofii existenţiale. Autorul transformă, prin prisma propriei experienţe de viaţă, întrebările fundamentaliste («Cine suntem?», «De unde venim?» şi «Încotro mergem?»), le frământă pe cale, coborând sau urcând, pe jos sau călare (pe bicicletă), bătând sub tălpi apa sau pământul, într-un ritm ce se schimbă continuu.

Drumul ca simbol central e o provocare-ispită. Trebuie să faci faţă. E drumul vieţii, calea ce duce spre o ţintă aflată-n neclaritatea înceţoşată de la orizont. Începe odată cu apariţia eroului principal, un bărbat trecut de prima tinereţe. Erou despre care nu ştii cine e, nici de unde vine şi nici unde se duce. Drumul ce duce spre necunoscut îi oferă şansa spre marea întâlnire şi confesiune purificatoare. Spălarea de păcat, dătătoare de putere pentru a înfrunta trecutul şi-a continua spre viitor. Dar este oare suficientă?! Acesta e unul din semnele de întrebare care planează de la început până la şfârşit, semn de întrebare-provocare pentru fiecare dintre spectatori.

Astfel de întâlniri nu sunt niciodată întâmplătoare. Au loc dintr-un motiv anume. Şi motivul marilor întîlniri se dezvăluie, gol şi lipsit de păcat, într-o absurdă împerechere, doar după ce acestea s-au împlinit. Atunci apar şi întrebările. Marile întâlniri sunt predestinate! Tocmai o astfel de întâlnire e şi întâlnirea Lui cu Ea, fata fără nume sau cu… Ana (?!).

Nu vom afla niciodată cine sunt de fapt personajele principale. Sunt un EL şi o EA. Sunt un nimeni, un zero şi-o curvă, tânără, frumoasă, dar lipsită de talent pentru prostituţie. Dar sunt ei cu adevărat ceea ce mărturisesc a fi, nu fără o doză mare de autoironie, de autopsie dureroasă?!

Cei doi se scaldă într-o apă care nu-i purifică

Să fie o alegere deliberată a scenaristului?! Nu! Categoric nu! Tocmai în această anonimie constă toată magia: personajele îşi descoperă din identitatea printr-o confesiune gradată, uneori continuă, uneori întreruptă brusc, c-un ritm când frenetic, când lent, aş spune de Ciuleandră inversată.

Aparenta anonimie este mâna întinsă spectatorului, de către scenarist. Cuprinde o întreagă diplomaţie filozofică. Ecranul sugerează, face trimiteri, transpune codificat imaginea prin simboluri pe care noi suntem chemaţi a le descifra. Se construieşte astfel o legătură spirituală, o legătură multiplă, complicată, dar de suflet. Suntem chemaţi fiecare, prin propria experienţă acumulată şi filozofia vieţii dobândite, să găsim răspunsurile. Sunt, oare, întrebările scenaristului sau ale noastre?!

«Ana» lui Alexa Visarion e o sublimă poveste de dragoste, învăluită de misticism întrepătruns când de-o rezonanţă cosmică cu rădăcini în Balada populară («Meşterul Manole»), când de ecouri biblice (izgonirea din paradis, Adam şi Eva, şarpele, Iisus şi Maria-Magdalena, arca lui Noe). O poveste de dragoste pură, între doi păcătoşi, reîntorşi la origini. Şi-aici intervine paradoxul: Poveste de dragoste, dar fără scene erotice?! Dragoste fără erotism?! Alexa Visarion ne spune că există aceste scene provocându-ne să deschidem mari ochii minţii şi sufletului nostru.

Motivul Baladei româneşti, al realizării unei creaţii durabile, spirituale, doar prin sacrificiul absolut al dragostei, nu e de loc întâmplător. Toţi, suntem în căutarea… Anei noastre, a jertfei noastre pentru zidirea ce o înălţăm. «Ana» este filmul lui Alexa Visarion şi al fiecăruia dintre noi. «Ana» este un eveniment care nu trebuie pierdut!”, aprecia criticul Carmen Eremia.

Fiecare dintre noi este un Meşter Manole şi trebuie să zidim

Marile întâlniri sunt predestinate

“Filmul «Ana» mi-a creat sentimentul ciudat al reîncarnării, metafizica disproporţională a caracterului fiind în acelaşi timp totul şi nimic sau totul absolut sau poate nimicul absolut. Regizorul m-a făcut să înţeleg imediat că nu există caractere în acest film, nu există viaţă care se leagă de trecut şi de viitor, adevărata viaţă este ACUM, personajul principal este cel care se sacrifică, sacrificând astfel ego-ul proporţional, devine metafizic disproporţional, contemplând toate vieţile anterioare şi viitoare într-un final dramatic. Fiecare viaţă are istoria ei, una este căptuşită de metehnele comuniste, alta de orgia imigraţiei, cealaltă de improbabilitatea copilăriei, toate la un loc sunt sacrificate precum Ana de către meşterul Manole.

Alexa Visarion introduce foarte subtil esenţa metamorfozei reîncarnării, inducând uneori în eroare prin detalii aleatorii intenţia metafizicului, reîncarnarea este egală cu o schizofrenie freudiană atunci când regizorul foloseşte bicicletele ca indicator pentru efortul fizic depus de fiecare caracter prometeic. Lumina vie a înţelepciunii este transmisă prin fiecare personaj către spectator. Simbolica meşterului Manole este asemănătoare cu furtul focului de către Prometeu din lăcaşul zeilor, lumina este înţelepciunea, întunericul nu poate învinge niciodată lumina. Alexa Visarion ne oferă lumina, Ana este primul pas în viaţă, este punctul terminus al inocenţei, este următorul pas în viaţă, fiecare dintre noi este un meşter Manole, şi trebuie să zidim ceea ce iubim mai mult dar doare, pentru a merge mai departe”, comenta David Viorel Floroae, din Salonic.

Pasiune şi creativitate, umor şi histrionism incisiv

Cristina Drăghici, interpreta rolului Ana

“Acţiunea filmului uneşte cele trei dimensiuni ale timpului existenţial: timpul sacru, timpul mitic al baladei şi al scenariului gândit de erou, timpul dictaturii comuniste şi al aberantelor decizii ideologice care cenzurau gândirea şi arta, şi timpul prezent, în care se petrece acţiunea, timp al întrebărilor …

Vital şi caustic, oniric şi ciudat, poetic şi grotesc, «Ana» este un film care identifică criza care ameninţă în orice monent umanul, de care suntem responsabili ori de câte ori ne lipsim de esenţa misiunii noastre.

Iubirea profundă, bulversantă, pasiunea şi creativitatea, umorul şi histrionismul incisiv îi dau acestui film o notă distinctă, personală în peisajul cinematografiei româneşti contemporane”, scrie Deea Mazilu de la “RoMedia.gr”.

“«Ana» e calea spre revelaţie… vreau să cred asta!”

Drumul ca simbol central al filmului

La proiecţia filmului “Ana” la Atena „nimeni nu a mai jucat rolul spectatorului!”, declara într-un interviu realizat de Ana Ţuţuianu pentru RoMedia.gr.

“Am scris scenariul «Ana» la Muntele Athos. Scenariul povesteşte de ce nu am realizat «Ziditorul» şi «Zidirea»… «ANA» a căpătat un concept nou. După atâţia ani de când am pornit la această căutare, tema solicită acum un alt tip de expresie cinematografică, mai prezentă, mai incisivă. Şi apoi, capodopera pe acest subiect s-a făcut deja, ba chiar două filme şi-au împărţit această faimă, «Andrei Rubliov» de Tarkovski şi «Legenda fortăreţei Suran» de Paradjanov.

Am mers la Sfântul Munte, la mănăstirea Podromu şi în 9 zile am refăcut munca mea de 30 de ani… Am ajuns la această structură care leagă prezentul şi conexiunile acestui prezent cu un trecut apropiat, trecutul comunist, dar şi cu timpul mitic, timpul legendei şi al acţiunii scenariilor mele scrise până acum.

Mă interesează să fiu prezent, expresia mea filmică să fie distinctă, să mărturisească. Încerc să dezvălui o substanţă tragică, ce emite semnale de alertă spre o umanitate în derivă în care se devalorizează alert fiinţa umană. Filmul «ANA» – exploră trasee de iniţiere şi totodată capacitatea pe care o are fiecare dintre noi să ajungă la un moment de revelaţie.

Discuţiile despre un lăcaş sfânt au loc pe o epavă plutitoare

«Ana» vorbeşte despre durere, nelinişte, anxietate, moarte, dar şi despre bucuria existentă în toate aceste stări, o bucurie a căutării, a depăşirii tragicului atunci când putem înţelege că suntem născuţi şi pentru a muri, că viaţa e şi moarte şi aceste lucruri trebuie înţelese şi împăcate căci trăiesc în unitate… astfel bucuria are un sens şi arta nu este doar o întâmplare care delectează şi ierarhizează orgolii…

Bucuria este întâlnirea cu celălalt, cu universul, cu taina. Vorbim mereu despre valoarea noastră pământeană uitând că suntem în acelaşi timp stelari, călători în misterioasa Cale Lactee. (…) A fost o bucurie să văd oameni de diferite profesii, cu diferite experienţe, cu gusturi diferite care au reacţionat profund, spontan, direct sau mai puţin direct… Filmul nu este făcut să placă şi nici să dea verdicte asupra vieţii… El este o spovedanie, care poartă în ea doruri multe, doruri de împlinire şi ratare.!

La Atena mi s-a părut extraordinar momentul de la final când nimeni nu îndrăznea să spună ceva… era o linişte tulburătoare, adâncă, cucernică. Acestea sunt stările care marchează un creator, impactul real, curat, uman, nepervertit de nimic. Aseară la Atena (vineri 28 martie a.c.) nimeni nu a mai jucat rolul spectatorului!”

Premiera în spaţiul nord-american a filmului “Ana”

Dialog între doi necunoscuţi

Cunoscutul regizor şi scenarist de teatru şi film Alexa Visarion va prezenta în premieră în spaţiul nord-american noul său film, intitulat “Ana”, pe care l-a realizat pornind de la mitul Meşterului Manole. Premiera va avea loc la Institutul Cultural Român de la New York, în Sala Auditorium, pe 30 aprilie 2014, la ora 19.00.

Evenimentul dedicat promovării filmului românesc şi cinematografiei naţionale se încadrează în seria de portrete pe care ICR New York doreşte să le realizeze regizorilor români.

Filmele pe care regizorul Alexa Visarion le va prezenta (subtitrate în limba engleză) pentru portretul său de regizor sunt: “Înainte de tăcere” (1978), “Înghiţitorul de săbii” (1983), “Vinovatul” (1991) şi “Ana” (2014).

Pentru aceste evenimente regizorul va fi însoţit la New York de Răzvan Vasilescu şi Cristina Drăghici, actorii principali ai filmului “Ana”. După vizionarea peliculei, cei trei vor răspunde întrebărilor publicului.

Alexa Visarion a lucrat mulţi ani acolo, ca regizor şi profesor în SUA, prezentând “Înainte de Tăcere”, “Năpasta” şi “Înghiţitorul de Săbii” în diferite universităţi din Statele Unite. A fost beneficiarul a două burse Fulbright în teatru şi film… A lansat două volume la ICR New York în urmă cu câţiva ani. Proiectul “Portret de Artist la New York” duce premiera “Anei” peste Ocean.

Premiera românească va avea loc toamna acestui an. O aşteptăm cu nerăbdare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.