Lecturi de vacanţă

”Dragă viaţă”, un nou volum de laureata Premiului Nobel, Alice Munro

Scriitoarea canadiană Alice Munro a fost distinsă cu ”Premiul Nobel pentru Literatură” în 2013, ca „maestră a nuvelei contemporane”.

Numită un “excelent portretist al fiinţei umane”, Alice Munro, în vârstă de 82 de ani, a anunţat că-şi va încheia cariera de scriitor, ocazie cu care a scos de sub tipar o proză scurtă „Dear Life”, tradusă şi în limba română, „Dragă Viaţă”, o carte care oferă indicii despre viaţa personală, numită de critici o auto-bibliografie.
”În copilărie locuiam la capătul uui drum lung – sau al unui drum care mie mi se părea lung. În spatele meu, în timp ce veneam acasă de la şcoala generală şi apoi de la liceu rămânea adevăratul oraş, cu forfota lui, cu trotuarele, cu stâlpii de iluminat seara după căderea întunericului. Două poduri pe râul Maitland marcau ieşirea din oraş: unul îngust, de fier, pe care şoferii se luau la harţă uneori care dintre ei să dea înapoi şi să-l aştepte pe celălalt, şi o punte de lemn din care se întâmpla să mai lipsească vreo scândură, şi atunci te puteai uita direct în jos, în apa tulbure şi precipitată.

Urma o vâlcea, cu vreo două case şubrede care erau inundate în fiecare primăvară, dar în care veneau şi locuiau oricum oameni – mereu alţii. Şi apoi un alt pod desupra canalului de la moară, care era îngust, dar suficient de adânc ca să te înneci în el. După aceea, drumul se împărţea, o parte o lua spre sud, peste un deal şi apoi din nou peste râu, devenind o adevărată şosea, iar cealaltă ocolea leneş vechiul obor şi cotea spre vest.
Drumul acela spre vest era al meu.

Mai era un drum care mergea spre nord. La geamul uneia dintre case, un afiş anunţa «Ceai Salada», dovadă că acolo fusese odată o băcănie. Apoi era o şcoală la care mersesem timp de doi ani şi pe care îmi doream să n-o mai văd niciodată. După acei doi ani, mama îl convinsese pe tata să cumpere o magazie veche din oraş ca să poată plăti taxe către primărie, iar eu să pot merge la şcoala din oraş, După cum se dovedi, n-ar fi fost nevoie pentru că în anul şi chiar în luna în care am început şcoala la oraş s-a declarat război Germaniei”.
„Alice Munro îşi mişcă eroii în timp într-o manieră în care nici un alt scriitor nu o poate face“, scria Julian Barnes. „Un adevărat maestru al formei“, completa Salman Rushdie. „Unul dintre cei câţiva scriitori – unii în viaţă, cei mai mulţi, morţi – pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura“, afirma Jonathan Franzen.

”Munro are un talent incredibil de a-l convinge pe cititor că personajele ei trăiesc şi înainte de începerea poveştii şi că îşi continuă existenţa la sfârşitul ei”, scria cronicarul de la ”The Guardian”. Iar cel de la ”The Times” nota: ”Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru”.

“Dragă viaţă” este despre clipa suspendată, despre filosofia neîmpotrivirii în faţa valului şi găsirea fericirii – necondiţionată de împrejurări -, despre oameni care-şi irosesc viaţa, refuză să o trăiască, complăcându-se în contemplarea spectacolului altor vieţi, trecute sau paralele. O ocazie de fină reflecţie.

O tânără femeie încearcă să reziste remuşcărilor legate de faptul că, în copilărie, a fost martoră la moartea accidentală a surorii sale mai mari, dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica.

O tânără soseşte la un sanatoriu pentru a preda copiilor bolnavi de tuberculoză şi aici se îndrăgosteşte de medicul curant. După o relaţie intempestivă, acesta îi promite că o ia de soţie, dar se răzgândeşte în ultimul moment, spunându-i că nu se simte în stare de un asemenea pas. După ani de zile, întâlnindu-se întâmplător cu el, femeia acum căsătorită îşi dă seama că sentimentele de demult au rămas la fel de vii.

Un cuplu vârstnic îşi planifică moartea, crezând că nu li se mai poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Dar ea cunoaşte întâmplător o vânzătoare de produse cosmetice care se dovedeşte a fi prima iubire a soţului. Urmează o clasică poveste de gelozie, care îi face pe amândoi să reacţioneze ca nişte tineri neexperimentaţi.
Mai sunt câteva povestiri, plus patru fragmente autobiografice din copilăria autoarei, care reconstituie, din detalii presărate peste tot, evenimentele principale din viaţa tinerei fete.

Scriitoarea canadiana Alice Munro va rămâne în istorie ca fiind a 13-a câştigătoare a ”Premiului Nobel pentru Literatura”, în 2013.

Pentru întreaga activitate literară, Munro a fost distinsă în 2009 cu Premiul International ”Man Booker” şi de trei ori a primit ”Premiul pentru Ficţiune” din partea Guvernatorului Canadei. A mai fost recompensată şi cu două Premii ”Giller”, Premiul ”Rea” pentru proză scurtă, Premiul ”Lannan”, Premiul ”W.H. Smith” (Anglia), Premiul ”Pescara” (Italia), ”National Book Critics Circle Award” (Statele Unite). Povestirile ei au apărut în revistele ”The New Yorker”, ”Atlantic Monthly”, ”The Paris Review”, iar volumele ei de povestiri au fost traduse în 13 limbi.

Scriitoarea s-a născut şi a trăit în Ontario, studiind la Universitatea ”Western Ontario”. A publicat 12 colecţii de proză scurtă, un roman şi un volum de ”Povestiri alese”.

Într-un interviu acordat postului BBC, Alice Munro a declarat că ”aventura sa în literatură” a început cu o tragedie în familie. Când avea doar 10 ani, mama sa, profesoară, a fost diagnosticată cu o formă neobişnuită de Parkinson. Pentru a uita de necazurile din familie, scriitoarea se refugia ore întregi în biblioteca mamei sale.

„Gândul că aş fi putut-o sugruma pe sora mea mai mică, adormită în patul de sub mine şi pe care o iubeam mai mult decât orice altceva pe lume. Nu o nebunie sălbatică, ci una aproape în joacă. O sugestie leneşă, somnoroasă, maliţioasă, care părea să aştepte acolo de multă vreme.” Acolo, adică în pivniţa întunecoasă a fiinţei.

”Gânduri ceţoase, impulsuri obscure, vinovăţii fără vină, acuzaţii difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimţite ca reacţie firească. Benign demonism infantil, dincolo de logică şi de orice explicaţie.
Şi totul în caruselul Relaţiei, cadrul obsedant al acestor istorii de viaţă amară, pestriţă, derizorie. Relaţii între părinţi şi copii, surori şi fraţi, bunici şi nepoţi, unchi, mătuşi, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă şi despărţire. Gelozie între surori, ura fetiţei faţă de predicile mamei, Parkinson şi Alzheimer, Toronto şi Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei nubile, rochia mamei, azilul, recuperări sentimentale după jumătate de veac, «apologia vieţii neinhibate», dar şi rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.
Pe scurt, viaţă. Mai precis: draga noastră viaţă. Cea pe care adesea uităm s-o trăim, necum s-o mai şi gândim”, preciza criticul Dan C. Mihăilescu.

Traducere de Justina Bandol.

”Amprenta omului”, despre domeniul grandios al psihiatriei

Impresionant şi provocator în acelaşi timp, romanul lui Sebastian Faulks caută răspuns la întrebarea ce fel de fiinţe suntem noi, oamenii, şi dacă nu cumva nebunia este preţul pe care îl plătim pentru a fi umani.

”Cel mai ambiţios roman al lui Sebastian Faulks de până acum… Dragoste, loialitate, curaj, compasiune, generozitate… Aceştia sunt polii în jurul cărora gravitează poveştile sale”, scria cronicarul de la ”The Independent”.

”Un roman extraordinar despre un domeniu grandios”, se entuziasma ”Evening Standard”.

”Citind «Amprenta omului» nu se poate să nu te gândeşti la Tolstoi – la acel fermecător amestec de grandoare epică şi simplitate cutremurătoare; la arzătorul angajament faţă de condiţia umană a eroilor săi; şi la impresionantul lor curaj de a aduce o schimbare”, afirma cronicarul de la ”Sunday Telegraph”.

”Faulks este, fără urmă de îndoială, un adevărat maestru”, scria în ”Financial Time”.

Autorul volumului are capacitatea extraordinară de a îmbina teoriile ştiinţifice cu drama fiinţei umane. Romanul a apărut în 2005, dar acţiunea se petrece într-un interval de câteva decenii, de la sfârşitul secolului XIX şi până în primele decenii ale secolului XX, o precizare importantă pentru că epoca în care trăiesc şi fac descoperiri Thomas şi Jacques e una în care descoperirile se fac într-un ritm alert, iar paradigmele existenţiale se schimbă aproape de la un an la altul.

”Amprenta omului” este un roman istoric, autorul încearcă să surprindă atât începuturile psihologiei şi psihanalizei ca ştiinţă, dar şi trăirile, experienţele personajelor.

În anii 1870, Jacques Rebiere şi Thomas Midwinter, doi tineri ambiţioşi, studenţi la medicină, descoperă că au aceeaşi fascinaţie de a înţelege cum funcţionează mintea omenească. Cercetările lor în noul domeniu al psihiatriei îi poartă dintr-un ospiciu englezesc de la ţară în câmpiile Africii, din sălile de conferinţă ale Parisului în Alpii austrieci şi în California. Îi însoţesc în această călătorie iniţiatică Sonia, sora devotată a lui Thomas, şi Katharina, o fostă pacientă, a cărei sosire în sanatoriul lor de boli nervoase dezvăluie pentru prima dată direcţiile diferite ale cercetării lor. La trecerea într-un nou secol şi în vreme ce Europa este divizată de un război mondial, cei doi prieteni sunt constrânşi la o tragică introspecţie a propriilor idealuri şi credinţe.

Deşi cei doi nu au mai nimic în comun, Jacques fiind un tânăr sărac din nordul Franţei, care îşi începe târziu studiile de medicină cu sprijinul preotului din sat motivat de dorinţa de a-l vindeca de nebunie (care se va dovedi mai târziu a fi schizofrenie) pe fratele său mai mare Olivier, în timp ce Thomas aparţine unei familii relativ înstărite din Anglia şi alege să se dedice noii ştiinţe, psihiatria, dintr-o exaltare cât se poate de poetică, între cei doi se stabileşte o legătură aproape inexplicabilă ce le va lega destinele pentru toată viaţa.

Cei doi prieteni vor reuşi să pună bazele unui sanatoriu în Carintia, o zonă din sudul Austriei de astăzi, care făcea parte din Austro-Ungaria în acea perioadă, acolo unde practic îşi realizează visul, acela de a putea studia şi de a încerca să lămurească, fiecare pe calea aleasă, modul în care apare şi ar putea fi tratată nebunia.

În prima parte a romanului, autorul alternează planurile urmărind evoluţia tinerilor Rebiere şi Midwinter, dar şi scurta căsnicie a Soniei, sora lui Thomas, ce poate fi considerată al treilea personaj principal al povestirii.

Detaliile despre psihologie, descoperirile neurologice şi psihiatrice sunt descrise cu multe amănunte, ocupă o bună parte din roman şi s-ar putea spune că ele fac farmecul poveştii. Partea asta va fi interesantă pentru cei care vor să se familiarizeze cu începuturile psihologiei, cu primii paşi făcuţi, chiar înainte de “epoca” Freud sau Jung. Cronologic vorbind, Rebiere şi Midwinter sunt contemporani cu Freud, dar autorul preferă să facă abstracţie de treaba asta, ceea ce poate fi un minus pentru cei care ar fi interesaţi de o poveste “serioasă” despre psihologie.

Sebastian Faulks e un cunoscut romancier britanic, “specializat” în romane istorice care a primit pentru ”Amprenta Omului” titlul de Doctor Onorific din partea clinicii ”Travistock” şi a ”University of East London” pentru contribuţia la înţelegerea psihiatriei.

A studiat literatura şi istoria la Cambridge, apoi a devenit jurnalist. A fost redactor şef la ”Independent on Sunday”. În paralel a lucrat pentru BBC. În 1993, a publicat bestsellerul ”Bird Song”, un roman despre un englez care trece printr-o experienţă înfiorătoare în timpul Primului Război Mondial. Romanul ”Charlotte Gray” a fost ecranizat în 2001, cu Cate Blanchett în rolul principal.

În anul 2007, a scris romanul ”Engleby”, iar în 2008, ”Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga ”James Bond”, pentru a marca centenarul naşterii scriitorului. Din 2002 este membru al ”Ordinului Imperiului Britanic” pentru serviciile aduse literaturii.

”Prelegerea a fost anunţată în toată Carintia, iar în presa vieneză a fost publicată ştirea următoare: de ce sunt oamenii nebuni?… Membrii auditoriului începură să sosească după ora şase. Li se servi limonadă, cafea şi prăjituri pe gazonul din curtea principală. Erau în mare aceleaşi categorii de oameni care se adunaseră la serata muzicală pentru orfelinat: burghezia bogată, cele mai neobosite personalităţi locale şi cei cărora le plăcea să fie văzuţi la evenimente de cultură. Pentru Thomas mai veniseră şi reprezentanţi ai Universităţii, ai spitalului, ai ziarelor locale şi ai presei medicale…

– ”Doamnelor şi domnilor, când am intrat prima dată în profesia de medic psihiatru, sau doctor de nebuni, cum se numea pe atunci, mi s-a cerut să înregistrez noii pacienţi într-un mare ospiciu de comitat din Anglia, ţara mea natală. Toţi erau nebuni – demenţi, maniaci, cu halucinaţii, vorbind fără sens – şi problema se punea doar să le găseşti un pat într-un salon numerotat, apoi să-i dai uitării. Există o veche baladă englezească despre o femeie condamnată să încerce să ţină valurile mării departe de o piatră mică doar cu ajutorul unei mături: o simplă mătură împotriva fluxului. Aşa eram eu, aşa era ospiciul nostru şi nu se putea face nimic pentru a potoli valurile.

Începând din ziua aceea, de acum 23 de ani, mi-am dedicat munca de o viaţă tratării nebunilor şi majoritatea orelor libere, studierii la microscop a ţesutului cerebral. Noaptea visez modele histologice. Am citit toate lucrările importante ale colegilor mei americani şi europeni, îndeosebi britanci, care au înaintat cu cercetările lor pe diferite fronturi, am avut reuşite modeste, câteva victorii, puţine vindecări şi multe dezastre… Ultimul lucru de care au nevoie aceşti bieţi oameni este ca natura bolii lor să fie complicată şi mai mult de o denumire stângace, de parcă ei n-ar suferi de altceva decât de o nedumerire nervoasă. Trebuie să vă explic interesul meu faţă de această boală, schizofrenia. Aceasta este o boală tipic umană, neurologică la bază, cu alte cuvinte e ca bolile Parkinson sau Hungtington, la care o leziune a creierului sau a coloanei vertebrale cauzează tremor în zona periferică subordonată. Ceea ce e extrem de interesant la această boală este că nu e numai o boală umană, ci e boala umană.

Thomas se opri şi se uită la auditoriu. De asta sunt psihiatru, pentru că problemele evidente de care se ciocnesc nebunii în confruntarea lor cu lumea ar trebui să fie constructive pentru noi toţi. De fapt, nu prea este posibil să ne vedem ca pe nişte atomi într-un univers infinit; pur şi simplu nu aşa trăim viaţa – pe care o simţim lineară şi orientată spre un scop”.

Romanul ”Amprenta omului” a fost publicat în limba română în traducerea Dariei Laura Bârsan.

”Când Dumnezeu era iepure”, fantastic şi mister

”Când Dumnezeu era iepure” e povestea lui Elly Portman şi a familiei ei deloc obişnuite, o poveste care începe din perspectiva plină de candoare şi inocenţă a copilei, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, pentru a continua mai apoi din 1995 cu povestea aceloraşi personaje, un moment în care Elly e jurnalistă, fratele ei Joe e un finanţist de succes la New York, în timp ce părinţii, Kate şi Alfie Portman se bucură de pensiunea lor din Cornwall, mătuşa Nancy îşi continuă cariera de actriţă între Hollywood şi Marea Britanie, iar Jenny Penny, prietena din copilărie a lui Elly, de care se despărţise cu multe strângeri de inimă şi păreri de rău, reapare, oarecum surprinzător, într-o ipostază aproape neverosimilă.

”O poveste tulburătoare despre secretele şi speranţele a doi fraţi uniţi printr-o legătură de neclintit. Autoarea Sarah Winman dă dovadă de o viziune pătrunzătoare şi impresionantă”, afirma ”Publisher Weekly”.

”Autentic în cel mai desăvârşit mod, cu limpezimea lipsită de sentimentalism a glasului de copil. Un debut minunat”, scria ”The Times”.

”Romanul de debut al lui Sarah Winman surprinde natura magică, subtilă, a tinereţii şi a tuturor misterelor sale, în contextul unor evenimente reale”, comenta cronicarul de la revista ”Elle”.

”… poveştile personale ale eroilor: cea a fratelui lui Elly, a prietenului lui, Charlie, corespondenţa cu Jenny Penny, tovarăşa ei din copilărie, sunt fascinante, subtile, pătrunzătoare şi de o francheţe emoţionantă”, aprecia ”The Observer”.

Romanul lui Sarah Winman este unul paradoxal, toată povestea se construieşte în jurul unei familii, în jurul siguranţei pe care o oferă cuplul Kate şi Alf Portman şi căminul lor, atât pentru Elly şi Joe, dar şi pentru singuratica şi neînţeleasa Nancy, cât şi pentru Ginger sau Arthur, nişte personaje fascinante care ies din orice normă socială.

Lumea lui Elly este modelată de cei care o locuiesc: părinţii iubitori, dar teribil de neatenţi; cea mai bună prietenă, care miroase permanent a chipsuri şi care ştie cuvinte sofisticate; un vecin bătrân care-i face avansuri; iepurele, pe care micuţa Elly l-a botezat „dumnezeu“. Într-o copilărie condimentată cu momente deopotrivă obişnuite şi extraordinare, singura constantă în viaţa lui Elly este fratele ei. Douăzeci de ani mai târziu, Elly şi Joe sunt adulţi, dar îi uneşte aceeaşi legătură puternică din copilărie. Până când, într-o dimineaţă senină, un eveniment cutremurător ameninţă să le distrugă pentru totdeauna relaţia. Începută la sfârşitul anilor ’60 şi pendulând între Essex, coasta sălbatică a Cornwallului şi străzile din New York, povestea lui Elly este o poveste despre copilărie, despre prietenie, despre partea întunecată a dragostei şi a sexului, despre forţa legăturilor de familie. Mai mult decât orice, este o poveste despre dragoste, în toate formele ei.

Cititorul rămâne însă cu senzaţia unei poveşti frumoase, în care fantasticul şi un pic de mister fac ca şi latura mai întunecată a existenţei să fie suportabilă.

Sarah Winman este o actriţă şi scriitoare britanică, iar ”Când Dumnezeu era iepure” a fost romanul ei de debut, devenind rapid un bestseller internaţional. Romanul publicat în 30 de ţări a obţinut şi o serie de premii, printre care se numără ”Galaxy”, ”National Book Award”, secţiunea ”New Writer of the Year”.
Varianta în limba română a apărut în ”Seria de Ficţiune”, coordonată de Cristina Vidraşcu Sturza.

”Când Dumnezeu era iepure” e un roman surprinzător, un roman greu de încadrat, dar care are înainte de toate calitatea de a reuşi să te introducă în poveste, să te facă parte din lumea adesea magică a lui Elly Portman, a mătuşii ei Nancy, o poveste care se termină brusc, dar parcă atât de firesc.

”Nimeni nu se retrăsese vreodată devreme la culcare în casa noastră. Era ceva ce nu se pomenise, ca o regulă nescrisă; pur şi simplu nu se făcea. Dormeam numai după ce epuizaserăm toate discuţiile, după ce storceam din ele şi ultimele picături de vlagă şi spaţiul pe care îl lăsau era gol, lipsit de viaţă, obosit. De multe ori am stat cu mama privind cum cerul îşi schimba culoarea de la bleumarin la o nuanţă aureolată, când soarele uzurpa orizontul, împingând în sus întunericul egal ca să facă loc luminii care se ivea aurie, sferică şi nefirească, iar câteodată mergeam cu barca până la gura portului (alteori şi mai departe) şi stăteam învelite în pături în timp ce o nouă zi îşi făcea apariţia.

Am făcut focul, fiindcă umezeala primăverii dăduse buzna după apusul soarelui. O simţeam acum rece sub puloverul meu şi voiam s-o risipesc, îmi doream comfortul şi mirosul de flăcări. Am ţinut chibritul sub ziar şi am hrănit surcelele de lemn uscat până când au scos fum, au strălucit portocalii şi în cele din urmă s-au aprins… Focul scuipa tăciuni minusculi pe şemineul larg de unde îl priveam cum se stinge ca nişte stele muribunde. Mama dădea vina pe rugby, pe loviturile frecvente la cap, pe cucuie. Tata se gândea pur şi simplu că se simte singur uneori fiindcă e gay. Poate că era puţin din toate astea, m-am gândit. Am râs. Am băut”.

Traducere de Ioana Avădanei.

”Vecinul”, un policier cu ritm alert şi situaţii imprevizibile

”Fascinant… plin de răsturnări de situaţie spectaculoase”, comenta ”Publisher Weekly”.

”O carte care îl pune pe gânduri pe cititor şi îi produce fiori. O realizare de geniu, marca Lisa Gardner”, scria în ”Romantic Time Book Reviews”.

”Fără îndoială, cel mai complex roman al lui Gardner… o adevărată încântare pentru fanii autoarei”, adăuga cronicarul de la ”Booklist”.

„Iubitorii genului ar trebui să fie avertizaţi să îşi închidă bine uşile înainte de a se apuca de citit”, sugera ”Bookpage”.

O casă perfectă. O familie perfectă. Un secret mortal…

O tânără femeie blondă, profesoară de educaţie civică, dispare din casa ei din South Boston, lăsând în urmă fiica de patru ani şi un soţ chipeş şi secretos.

Din clipa în care detectivul D.D. Warren intră în confortabila casă a familiei Jones, instinctul îi spune că ceva nu este în regulă la imaginea de ansamblu pe care cuplul s-a străduit atât de mult să o creeze.

În timp ce viaţa unei femei dispărute se află în pericol şi o furtună ameninţă să izbucnească în presă, D.D. trebuie să-şi dea rapid seama dacă Jason Jones este vinovat sau doar încearcă să ascundă ceva. Prioritatea ei numărul unu devine aceea de a sta în calea potenţialului ucigaş şi de a apăra noua posibilă victimă, un copil nevinovat, care a văzut – poate – prea multe.

Cu cât timpul trece, cu atât şansele de a o găsi pe femeie în viaţă scad considerabil. Aşa că poliţia trebuie să se mişte repede. Dar când află că pe aceeaşi stradă cu femeia dispărută, locuieşte şi un tânăr agresor sexual, detectivul trebuie să afle dacă acest tânăr are vreo legătură cu Sandy, dar şi să o interogheze pe fetiţa de 4 ani.
”D.D. era o tipă realistă. În meseria ei n-aveai cum să rezişti douăzeci de ani fără a învăţa câteva adevăruri crude despre natura umană. În primele douăzeci şi patru de ore după dispariţia unei persoane, şansele de a o găsi în viaţă erau de cincizeci la sută. Oameni în toată regula îşi luau picioarele la spinare. Cuplurile se certau. Unii indivizi rezistau într-o atmosferă conjugală încărcată, alţii aveau nevoie să scape o zi, două. Aşa că în primele douăzeci şi patru poate chiar treizeci şi şase de ore fusese dispusă să creadă că Sandra Jones era în viaţă şi că ei, bunii detectivi ai poliţiei din Boston, aveau să o găsească şi să o aducă acasă.

La cincizeci şi două de ore de la disparţie, D.D. îşi luase gândul de la localizarea unei mame dispărute.

Crimele şi anchetele au un ritm al lor.

Primele 24 de ore există speranţa găsirii victimei în viaţă, precum şi cea a descoperirii unei greşeli făcute de ucigaş. Răpirile, atacurile, omuciderile, cu toate implică emoţii puternice, indivizii prinşi în freamătul emoţiilor turbulente fac adesea greşeli. Cu adrenalina pulsând în vene, tulburat sau chiar împovărat de remuşcări, criminalul intră în panică: am făcut un lucru rău. Cum să scap, cum să scap, cum să scap? Din nefericire, cu fiecare zi care trece fără ca poliţiştii să pună mâna pe el, subiectul câştigă timp să se calmeze, să se simtă în largul lui, să înceapă să se gândească raţional la paşii pe care are să-i facă, să traseze un plan perfect pentru a-şi acoperi urmele. Îşi construieşte apărarea, scapă de dovezile incriminatorii, îşi cizelează povestea, uneori câştigă de partea sa un martor-cheie, precum fetiţa lui de patru ani. Cu alte cuvinte, face tranziţia de la statutul de amator şi de cârpaci la geniul diabolic.

Lui D.D. nu-i convenea să-şi bată capul cu genii diabolice”.

Traducere de Carmen Ion.

Lisa Gardner este o romancieră americană contemporană. Ea şi-a fructificat interesul pentru procedurile poliţieneşti, intrigile complexe şi personajele captivante într-o serie de romane incluse de ”New York Times” pe lista bestsellerurilor de suspans. Printre acestea se numără ”Say Goodby”, ”Hide”, ”Gone”, ”Alone”, ”The Killing Hour”, ”The Next Accident”, ”The Other Daughter”,” The Third Victim”,” The Perfect Husband” şi ”Live To Tell”.

A scris, de asemenea, şi romane de dragoste sub pseudonimul Alicia Scott. Trăieşte împreună cu familia ei în New England, unde lucrează în prezent la următorul ei roman, ”Save Me”.

Toate aceste volume sunt publicate de Editura ”Litera”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.