Lecturi de vacanţă

Cioburi de stele”

Trei lumi. Trei poveşti de iubire. Un singur duşman.

Cioburi de stele, primul volum al Trilogiei Constelaţii

Icarus, e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă („fiinţele şoptitoare”), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul „fiinţelor şoptitoare” şi află că ar putea fi salvate. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.

Afară este linişte. Aerul proaspăt este mai dens decât pe alte planete recent colonizate. De fapt, nu cred că am mai respirat vreodată un aer mai curat, nici măcar la mine acasă. Renunţ repede la acest gând. Sunt naufragiat, împreună cu cea mai bogată fată din galaxie şi trebuie să mă asigur că voi fi la vedere în momentul în care tatăl ei va veni să ne caute.

Nu aud nicio pasăre şi niciun zgomot care să arate existenţa animalelor sălbatice. Copacii sunt înalţi şi drepţi, cu trunchiul inferior lipsit de ramuri, cu frunze de un verde închis care emană un parfum viu şi curat. Am mai văzut astfel de copaci. Nu le cunosc denumirea ştiinţifică, dar noi le spunem copaci-catarg. Sunt primii copaci plantaţi de echipele de terra-formare, imediat ce materia organică a produs primul strat de sol. Cresc repede şi trunchiul lor înalt şi drept este bun ca material de construcţii. Abia mai târziu se plantează arborii ornamentali şi arborii fructiferi, dar judecând după cât de mari au crescut, e clar că ecosistemul s-a dezvoltat de ceva timp.

Dar dintr-o privire îmi dau seama că nu mai avem nicio şansă să luăm legătura cu salvatorii: dispozitivul de comunicare s-a rupt la aterizare şi dacă nu s-a făcut scrum în timpul undei de şoc sau la intrarea în atmosferă, probabil că zace pe aici pe undeva făcut bucăţi. Trebuie să găsim un loc mai vizibil, unde au căzut fragmente mai mari din nava prăbuşită, fiindcă acolo va ateriza echipa de salvare”.

„O aventură palpitantă în spaţiul cosmic. Nu ştiu cine sau ce ne urmăreşte, dar îmi dau seama că floarea este un dar de la fiinţele misterioase. Nu ştiu ce intenţii au ele, dar ştiu ce înseamnă acest dar pentru mine”, comentează cronicarul de la ”Kirkus Reviews”.

Cartea Cioburi de stele a fost recompensată cu cel mai prestigios premiu pentru science-fiction şi fantasy din Australia, ”Aurealis Award for Best Young Adult Novel”.

De asemenea, se află pe lista lungă a finalistelor la ”Inky Teen Choice Awards” pe 2014.

Cioburi de stele va fi adaptată pentru televiziune în cursul acestui an.

Traducerea din engleză de Luminiţa Gravilă.

Autoarele Amie Kaufman şi Meagan Spooner sunt prietene vechi şi ocazional colege de cameră, călătorind în toată lumea. Meagan, care este, de asemenea, autoarea trilogiei Skylark, locuieşte în Carolina de Nord, în timp ce Amie, la Melbourne. Deşi le desparte o distanţă aşa de mare, împărtăşesc acelaşi pasiuni: epopeile spaţiale, călătoriile cu maşina şi gustările savuroase.

Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului”

Atlantida, Lemuria, Mu, Eden. Aceste nume celebre ne aduc în minte imagini fantastice: civilizaţii întinse pe teritorii uriaşe, înfloritoare, idilice, cu clime utopice. Dar au existat ele oare? Comunitatea arheologică oficială vine imediat cu un NU hotărât. Dar tot mai mulţi experţi încep, adăugându-se la cei care se zbat de zeci de ani să se facă auziţi, să declare că da, aceste locuri chiar au existat în realitate, într-o formă sau alta.

Lumea este şi a fost întotdeauna într-o permanentă schimbare. Nivelul oceanelor s-a ridicat şi a scăzut de nenumărate ori de-a lungul mileniilor. Abia acum începem să înţelegem cât de mult ne va afecta modul de viaţă o schimbare, aparent nesemnificativă, a nivelului mărilor. Atunci de ce ne este atât de greu să credem că au existat pe vremuri vaste şi glorioase culturi care s-au pierdut în negurile timpului şi în apele unui uriaş potop? Cei mai mulţi citează lipsa oricăror dovezi palpabile care să susţină această idee. Dar ei nu ştiu sau refuză să accepte că aceste dovezi există.

Fără trecut, nu putem avea un viitor. Istoria devine mult mai importantă dacă ştii să te uiţi şi unde să te uiţi. Permiteţi-le acestor experţi să vă arate calea”, mărturisesc autorii, Michael Pye şi Kirsten Davy.

Misterul stârneşte uimire, iar uimirea îl face pe om să vrea să înţeleagă”, afirma Neil Armstrong.

Au existat cu adevărat Atlantida şi Lemuria? Cine a construit piramidele şi în ce scop? Cât de avansată era tehnologia culturilor antice?

La aceste întrebări şi la multe altele cartea de faţă îşi propune să ofere răspunsuri prin intermediul unor adevărate autorităţi în domeniu.

Erich von Däniken, celebrul autor al bestsellerului internaţional Amintiri despre viitor, examinează piramidele egiptene, studiindu-le implicaţiile astronomice şi mesajele pe care erau menite să le transmită.

Temerarul explorator al Americii antice, Frank Joseph, se ocupă de scandalurile arheologice şi tentativele de suprimare a dovezilor, printre care „pierderea” de către ”Muzeul Smithsonian’s” a craniilor mayaşe descoperite în insulele Aleutine.

Philip Coppens, unul dintre comentatorii seriei Ancient Aliens de la ”History Channel”, explorează reţeaua celtică de drumuri care poate fi pusă în legătură cu o reproducere veche de 4.000 de ani a Atlantidei, realizată pe sol.

Savantul şi exploratorul de mistere Oberon Zell-Ravenheart adună laolaltă Grădina Edenului, Arborele Vieţii, marele potop biblic, încercând să descifreze misterul scufundării Lemuriei.

Marie D. Jones şi Larry Flaxman explorează teoriile antice despre sunet şi rezonanţă şi ipoteza folosirii acestora în construirea megaliţilor şi a piramidelor, precum şi în atingerea stărilor modificate ale conştiinţei.

Jurnalistul Nick Redfern dezvăluie interesul stăruitor al autorităţilor SUA pentru trecutul nostru străvechi, misterele religiei şi artefactele enigmatice.

Traducere de Liviu Mateescu.

Dovezi privind aceste mistere antice sunt pretutindeni – dacă ştiţi să le căutaţi.

Iată un simplu exemplu despre ”Moon Dust” şi ”Arca lui Noe”.

Este deosebit de interesant faptul că FBI a înregistrat în mare detaliu concepţiile lui Van Tassel privind legendara Arcă a lui Noe. Cam atât scrie Biblia despre Arcă, dar ce ştie Guvernul american despre acest subiect anume? Pe 17 iunie 1949, un avion al US Air Force a pornit într-o misiune ultrasecretă pentru obţinerea de imagini foto ale unor instalaţii sovietice de rachete despre care se raportase că sunt construite în apropierea graniţei turceşti, dar şi fotografii ale Muntelui Ararat din Turcia, înalt de 5.137 de metri, presupusul loc de odihnă al Arcei lui Noe. Pilotul a urcat avionul la aproximativ 4.600 de metri şi fotograful principal de la bord a văzut uluit un obiect gigantic, lung cam de 150 de metri. Uimit, echipajul a manevrat rapid avionul în tentativa de a vedea mai bine. Pe măsură ce pilotul aducea avionul mai aproape, cei din aparat au putut vedea şi un al doilea obiect uriaş, de data aceasta pe versantul vestic al muntelui. Părea a fi o aripă masivă, ieşită din gheaţă. Evident, nimeni nu se va mira să afle că, după developare, fotografiile au fost ştampilate pe loc cu Top Secret. Şi astfel s-a pus în mişcare o clandestină legătură între Arcă şi oficialităţi.

La revedere acolo sus”

La revedere acolo sus este o frescă necruţătoare, uimitoare prin construcţia şi puterea sa evocatoare.

În atmosfera crepusculară a unui viitor care întârzie să se arate, populată de paiaţe amărâte şi de laşi ajunşi eroi peste noapte, Pierre Lemaitre descrie imensa tragedie a acestei generaţii pierdute cu un talent şi o măiestrie impresionante.

Într-o Franţă traumatizată de război, care-şi numără cei un milion şi jumătate de morţi, doi supravieţuitori ai conflagraţiei pun la cale o escrocherie la nivel naţional de un cinism absolut.

Primul Război Mondial s-a încheiat — Albert şi Édouard, doi soldaţi ale căror vieţi au fost definitiv distruse, îşi dau repede seama că ţara nu mai are nevoie de ei.

Franţa îşi glorifică morţii, pe când supravieţuitorii, eroii anonimi sunt daţi uitării.

Albert, funcţionar timid, şi Édouard, artist extravagant, vor riposta în felul lor inedit la ignoranţa şi dispreţul unei societăţi aflate în degringoladă.

La revedere acolo sus” — un omagiu adus ultimelor cuvinte scrise iubitei sale de către un soldat împuşcat în 1914 — e o capodoperă. Iată ultimele cuvinte scrise de Jean Blanchard în 4 decembie 1914: Îţi dau întâlnire în ceruri, unde sper că Dumnezeu ne va reuni. La revedere, acolo sus, draga mea soţie”.

Aşezat într-un enorm fotoliu de piele, Henri dAulnay Pradelle îşi cocoţase cu neglijenţă piciorul drept pe cotieră şi ţinea în mâna întinsă, răsucindu-l încet în lumină, un pahar uriaş de coniac hors dage. Asculta vorbele unora şi altora cu o prefăcută nepăsare ca să arate că e un tip cu ştaif. Îi plăceau la nebunie expresiile de tipul acesta, un pic familiare. Dacă ar fi fost numai după el, ar fi fost chiar vulgar şi l-ar fi încercat o adevărată desfătare să fi vorbit netulburat măscări în faţa unor oameni care nu şi-ar fi permis să se simtă indignaţi.

Dar îi lipseau cinci milioane de franci.

Cu cinci milioane ar fi putut să-şi facă liniştit de cap.

Pradelle venea la Jockey Club de trei ori pe săptămână şi nu numai pentru că locul i-ar fi plăcut cine ştie ce – nivelul îl dezamăgise oarecum în comparaţie cu aşteptările sale -, ci pentru că reprezenta un simbol al ascensiunii lui sociale pe care nu înceta s-o exprime. Oglinzile, tapiseriile, covoarele, podoabele aurite, nefireasca demnitate a personalului şi aiuritoarea cotizaţie anuală îi provocau o satisfacţie pe care i-o sporeau şi mai mult nenumăratele prilejuri ce se iveau aici de a întâlni lume bună. Dar dacă ar fi trebuit să pice pe toţi parveniţii, dată fiind hecatomba din ultimii ani, clubul s-ar fi transformat într-o sală de aşteptare. şi apoi, Pradelle avea câteva pile greu de ocolit, începând cu socru-său căruia nimeni nu-i putea refuza nimic şi prietenia lui cu Ferdinand, nepotul generalului Morieux, juneţe declasată şi uşor decadentă, dar care condensa o mulţime de relaţii.

Până acum Pradelle n-avusese de ce să se plângă de Războiul cel Mare. Dar cum fusese lăsat la vatră se apucă să recupereze şi să vândă stocuri militare. Pradelle cumpăra loturi întregi pe care le vindea mai apoi companiilor de căi ferate, societăţilor de transport, întreprinderilor agricole. Câştigul era cu atât mai avantajos, cu cât baza acestor zone de stocare era nemaipomenit de îngăduitoare când venea vorba de adalmaşuri, şperţuri şi bacşiişuri şi cu cât, odată ajuns acolo, scoteai cu uşurinţă trei camioane în loc de unul şi cinci tone în loc de două”.

O evocare fără concesii a unei Franţe oarecum ruşinate de supravieţuitorii generaţiei pierdute. Lemaitre mitraliază, măştile cad”, consemna ”Le Figaro”.

Povestitor înnăscut, Lemaitre conduce abil firul acţiunii şi răsturnările de situaţie, fără a omite să evoce atmosfera epocii şi moravurile ei. Fiind totodată un omagiu adus lui Dumas şi Balzac, romanul La revedere acolo sus se citeşte pe nerăsuflate. Un adevărat tur de forţă”, comenta ”LesEchos”.

Un mare roman despre perioada de după Primul Război Mondial, un mare roman despre vârtejul ameţitor care duce de la bine la rău, un mare roman existenţial, un recviem sumbru şi arzător, care se sprijină pe o scriitură splendidă, dură, eficace precum o lovitură de pumn în plină figură”, scria cronicarul de la ”L’Express”.

Traducere de Tristana Ir.

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale noir au avut mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (”Prix Cognac” 2006), Robe de marié (”Meilleur Polar Francophone” 2009), Cadres noirs (”Prix Le Point du Polar européen” 2010). La revedere acolosus a fost distins cu ”Premiul Goncourt” în 2013 şi cu ”Writers Association International Dagger Award”.

Arta de a citi gândurile”

Cine nu doreşte să citească gândurile celorlalţi? Arta de a citi gândurile oferă un ghid pentru a descifra intenţiile reale ale altor persoane, bazându-se pe indiciile oferite de limbajul nonverbal.

Citirea gândurilor nu este un mit. Este o realitate. Doar că este puţin diferită de ceea ce îşi imaginează majoritatea oamenilor. Cu instrumentele pe care le oferă această carte, vei afla imediat ce gândeşte şi simte cealaltă persoană şi vei putea să-i influenţezi gândurile şi sentimentele. Când vei observa expresiile afişate pe faţa sa, îi vei descifra emoţiile. Vei putea detecta imediat orice lipsă de onestitate sau minciuna. Vei învăţa să fii atent la modul în care ceilalţi îşi folosesc limbajul corpului şi vocea atunci când comunică. Folosind acelaşi limbaj al corpului şi acelaşi ton al vocii ca interlocutorul tău, vei obţine întotdeauna o comunicare limpede şi o înţelegere precisă a lucrurilor pe care doreşti să le împărtăşeşti: la o întâlnire romantică, la un interviu pentru angajare sau în familie.

Citirea gândurilor nu are nimic controversat. Cu toţii facem asta fără măcar să ne dăm seama. Sunt convinsă că dacă ştim ce facem şi cum facem, vom putea să ne antrenăm să devenim şi mai buni. şi acesta este şi scopul cărţii de faţă. Ce înseamnă, de fapt, citirea gândurilor?

Dacă chiar mă iubeşte, ar trebui să ştie că nu voiam să merg la petrecerea aceea, deşi am fost de acord să merg” sau ”Nu-i pasă de mine, altfel şi-ar fi dat seama cum mă simt”.

Astfel de pretenţii de citire a gândurilor sunt mai degrabă nişte explozii de egocentrism. O altă versiune ar fi să presupuneţi că puteţi citi gândurile altcuiva, când, de fapt, nu faceţi decât să proiectaţi propriile atitudini şi valori în gândurile acelei persoane.

Henrik Fexeus are mai multe formări în comunicare şi abilităţi mentale, NLP şi hipnoză. A scris şase cărţi care au fost traduse în 20 de limbi. A produs şi găzduit un show de succes pentru Televiziunea Suedeză, „Mind Storm”. Organizează şi susţine conferinţe pe tema citirii gândurilor, comunicării nonverbale, limbajului trupului, precum şi a tehnicilor de manipulare şi influenţă psihologică în mass-media, publicitate, propagandă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.