Lecturi pentru anticomuniştii care habar n-au cum a fost (II)

La stuf, în mină, la Canal

La iniţiativa ministrului Afacerilor interne, Teohari Georgescu, şi a minis­trului Justiţiei, Stelian Niţulescu, la 13 ianuarie 1950, prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (şi în urma Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2 / 1950), se înfiinţează unităţile de muncă pentru „reedu­carea elementelor duşmănoase“. Ele vor fi desfiinţate la 22 august 1952 prin HCM nr. 1554, fiind înlocuite cu coloniile de muncă.

Diferenţa dintre cele două forme de lagăre de muncă nu e una care să conteze pentru „elementele duşmănoase“. Multe persoane sunt trimise în unităţile sau coloniile de muncă fără mandat de arestare, iar arestările se fac fără un motiv precis, ci pe baza necesarului de forţă de muncă – de exemplu, pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Metoda e simplă şi vine de la ruşi. Directorul general al Canalului, tovarăşul Gheorghe Hossu, îi dă telefon tovarăşului Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi îi spune care îi e necesarul – de pildă, 5 000 de oameni. Drept urmare, colonelul Dul­gheru de la Direcţia Anchete (practic, şeful tuturor anchetatorilor din ţară) împarte sarcinile la nivel naţional, întocmind planul de deţinuţi pentru fiecare regiune. Aşa se stabileşte câţi „duşmani ai poporului“ trebuie arestaţi. După unele estimări, în lagărele de muncă au ajuns în total circa 80 000 de persoane, dintre care 40 000 la Canal (sau 30 000 ori 50 000, după alte estimări ; aici mai lucrează, în plus, 20 000 de aşa-zişi voluntari).

Deşi există colonii de muncă şi la minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Nistru şi în alte locuri, majoritatea sunt răspândite în zona Do­brogei – peste 30 în Balta Brăilei, apoi cele din Delta Dunării pentru exploa­tarea stufului şi cele de la Canal. Sate ca Grindu, Periprava ori Chilia au căpătat o tristă faimă în toată ţara, iar folclorul lăutăresc s-a îmbogăţit cu o nouă piesă de jale, cântată de Fărâmiţă Lambru : „Bate un vânt rece din baltă / La Chilia în port, of… ! / Să vezi stuful cum se înalţă / Să-l mai tai nu pot. / La Chilia, la Tătaru / Ah… ce dureros ! / Bate Maromet cu parul / Ah… ce dureros ! / Of… La Tătaru, la Chilia / Vai ce dureros ! / Bate Lungu cu frânghia / Ah, ce dureros !“

Dar cea mai îngrozitoare colonie dintre toate este la Salcia, în Balta Brăilei. Cei din alte lagăre află că aici este mai rău decât oriunde şi că se petrec lucruri absolut „înspăimântătoare“ : deţinuţi îngropaţi de vii (ca şi la Canal, la Iţcani sau la Bicaz) sau cadavre lăsate pe pământ şi mâncate de câini. Aici şi morţii sunt torturaţi : li se deschide gura cu toporul şi li se sparg dinţii, ori sunt transportaţi pe targa cu piroane după ce au fost bătuţi până la moarte. Mulţi ajung hrană pentru şobolani, care le mănâncă urechile, nasurile şi organele genitale. Un deţinut fără nas şi fără urechi este băgat mort la carceră, în ideea că nu a executat pedeapsa cât a fost viu. Cei vii sunt bătuţi cu ranga de fier, cu cazmaua, cu lopata ori cu cravaşa – unii mor, alţii rămân schilozi. Sunt împuşcaţi, bolile nu li se tratează, sunt lipsiţi de odihnă. Iarna, sunt trimişi în carcere descoperite. Munca este istovitoare – o tortură în sine. Deţinuţii trebuie să intre în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, inclusiv iarna, când lucrează dezbrăcaţi. Pedepsele constau adesea în a sta până la prânz în apa înghe­ţată ; vara, trebuie să smulgă şi să taie cu gura buruieni care le-au scăpat la curăţarea cu sapa. Sau sunt legaţi de mâini şi de picioare, complet dezbrăcaţi, lăsaţi pradă ţânţarilor zi şi noapte. Se face frecvent instrucţie prin noroi şi pe ploaie, inclusiv cu cei bătrâni şi bolnavi. De altfel, una dintre plăcerile locotenentului Ion Popa de la Salcia este de a trece pe la infirmerie pentru a-i scoate în bătăi de acolo pe bolnavi – dacă e iarnă, cu atât mai bine : în zăpadă, dezbrăcaţi şi desculţi ! O altă pasiune a lui Popa, care călăreşte un cal alb, este să sară în mijlocul deţinuţilor cu un par în mână, cu care îi loveşte, iar calul le dă copite. În general, comandanţii lagărelor practică încântaţi acest „sport“ călare, fugărindu-i pe deţinuţi şi jucându-i în copite.

Canal Dunăre-Marea Neagră

Nu e de mirare că paznicii lagărului sunt atât de urâţi în satele din jurul Salciei ! Populaţia sătească se arată foarte ostilă faţă de militarii paznici, iar ţărăncile şi-au făcut obiceiul de a veni în cimitirele cu deţi­nuţi omorâţi pentru a le aprinde lumânări. Cel mai cunoscut dintre cimi­tire este cel din satul Agaua, de unde şi o vorbă printre deţinuţi : „Pinguinule, se vede Agaua prin urechile tale“, adică : „vei muri“. „Pinguini“ sunt noii-veniţi, cărora cei vechi nu le dau prea multe şanse. Moartea e evocată şi altfel : „n-a ţinut la grumă“ sau cutare a fost „eliberat în plic“. Printre strategiile de supravieţuire de la Salcia se numără şi umorul negru – dacă umorul mai este totuşi cu putinţă.

Curând, atrocităţile devin atât de mari şi decesele atât de multe (se pare că au murit 63 de deţinuţi numai la Salcia, plus mulţi răniţi şi in­firmi), încât Procuratura Generală îi solicită Procuraturii Regionale Galaţi să întreprindă cercetări în coloniile de muncă din Dobrogea. Ancheta va aduce multe constatări, dar nu şi măsuri, iar Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Muncă va rămâne complet nereformată şi va funcţiona ca şi până atunci.

Coloniile de la Canal concentrează, de departe, cel mai mare număr de deţinuţi (un număr care fluctuează în fiecare colonie) : 1 200-8 000 de deţinuţi la Cernavodă, 2 000-8 000 la Saligny, 1 500 la Kilometrul 31, 10 000-12 000 la Poarta Albă, 3 000 la Galeş, 2 000-7 500 la Noua Culme, 1 500 la Taşaul, 6 000-8 000 la Peninsula / Valea Neagră, 500-2 500 la Capul Midia. Se mai munceşte în zonă şi la Mamaia-Sat, lângă Năvo­dari – aici sunt Brigăzile 13 şi 14, la cariera de piatră de la Ovidiu, la Stânca. Munca la Canal are ca scop reeducarea, după câte spune chiar di­rectorul Canalului, Gh. Hossu, prin titlul unui articol din Contemporanul : „Oamenii construiesc Canalul, Canalul transformă oamenii“.

Fie că e vorba de săpături ori de spargerea pietrei, munca la Canal este manuală : se face cu cazmaua, târnăcopul, lopata, roaba şi ciocanul. Sub un soare torid, deţinuţii muncesc zilnic 12-13 ore pentru a-şi îndeplini imposibila normă, 3,5 m3 de pământ excavat, transportaţi pe 100 m foarte denivelaţi, ceea ce înseamnă cam 40 de roabe zilnic : de trei-patru ori mai mult decât muncitorii lipoveni. Dacă nu-ţi faci norma, eşti pedepsit cu muncă permanentă 24 de ore, apoi carceră, în toată vremea asta fără mâncare. „Accidentele de muncă“ sunt ceva obişnuit, mulţi deţinuţi fiind zdrobiţi de buldozere sau prinşi sub maluri care se surpă – cadavrele sunt aruncate în gropi comune, fără vreun însemn. Femeile condamnate au aceleaşi norme ca bărbaţii şi sapă chiar şi iarna, în pământul îngheţat, supra­vegheate de foste prostituate, care se remarcă prin sadism. Mănâncă iarbă pentru a supravieţui. Duminica, gardienii se amuză să le arunce pe femei în Dunăre şi apoi să le tragă la mal în zeflemea, pentru ca pe urmă să le arunce din nou.

Ora deşteptării pentru deţinuţii de la Canal este 3.30, la sunetul clo­potului. Masa de dimineaţă constă într-o „cafea“ foarte incertă din toate punctele de vedere, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă. Pe lângă că este foarte proastă, hrana de pe parcursul unei zile se dovedeşte cu totul neîndestulătoare în raport cu munca depusă : 750 g de pâine pe zi şi două ciorbe lungi, ceea ce înseamnă circa 2 000 de calorii, în loc de necesarul de 5 000-6 000. La Peninsula, lângă Mamaia, mesele constau în arpacaş, varză, morcovi dulci şi muraţi, cartofi. Oamenii rup iarbă şi o aruncă în ciorbă. Deţinuţii de la Canal se descurcă toţi cum pot, mân­când şi şobolani, şerpi, ierburi, lăcuste, râme, broaşte, câini şi pisici. Şerpii sunt consideraţi o delicatesă, iar deţinuţii îi prind pe întrecute : sunt delicioşi, au gust de păstrăv şi sunt foarte hrănitori. Îşi fac provizii de şerpi vii cu dinţii scoşi (ca să-i menţină proaspeţi), dosiţi prin buzunare ori în sacii de merinde. Câteva alte întâmplări completează meniul deţinuţilor. Unei gospodării de stat i s-au stricat cantităţi enorme de morcovi – au mucegăit şi s-au oţetit –, iar deţinuţii de la Poarta Albă îi recuperează, gătindu-i într-un fel de soté peste care toarnă ulei cu ceapă prăjită – trebuie ceva antrenament ca să poţi mânca aşa ceva. Într-o colonie se aruncă la W.C. multe alimente care s-au stricat în căldura verii, iar deţinuţii îşi fac un fel de scăriţe cu care intră în gropile closetelor pentru alimentele aruncate : fripturi cu viermi, caşcaval şi ouă stricate, salamuri cleioase. Un deţinut bea lături de rufe dintr-o baltă. O altă speranţă o reprezintă pachetele primite de acasă, venite în urma cărţilor poştale autorizate tri­mise de deţinuţi (cam 10 rânduri scrise) : pachete cu brânză, marmeladă, slănină, halva, ţigări, medicamente, rufe etc. Aceste pachete şi clipele petrecute la vorbitor (care e permis abia din iulie 1950) sunt foarte preţioase, chiar vitale : într-o larmă enormă şi prin două garduri de sârmă ghimpată fixate la o distanţă de 7-8 m unul de altul, au ocazia să comunice prin semne cu cei de acasă.

Apa potabilă lipseşte cronic din coloniile de muncă. La Valea Neagră, într-o vară, a lipsit cu totul chiar şi apa pentru spălat, drept care deţinuţii s-au spălat o lună de zile cu propria urină. Pretutindeni, epidemiile şi bo­lile fac ravagii. Din cauza alimentelor alterate, cazurile de enterită sunt foarte frecvente. Hepatita endemică ia proporţii. Mizeria e maximă, bolile de piele sunt foarte răspândite, ca şi dizenteria şi icterul. Bolnavii de tu­berculoză nu sunt trataţi şi nu sunt nici măcar izolaţi. Mulţi deţinuţi merg cu răni deschise preţ de săptămâni – alţii au fost aduşi în colonii deja schilozi, ologi, cu proteze. Apar sute de cazuri de insolaţie. La spitalul Poarta Albă mor şi câte 20 de pacienţi pe zi, aduşi prea târziu – cei mai mulţi sunt ţărani de 40-50 de ani, adunaţi la Canal „pentru cotă“. La toate acestea se adaugă torturile şi brutalitatea de zi cu zi a gardienilor. După ce a executat 15 zile de carceră, un deţinut de la Canal este dus la infir­me­rie cu cangrene la ambele picioare pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. I-au fost scoase cizmele, dar picioarele putrezite i-au rămas înăuntru ; deţinutul de 23 de ani a murit în chinuri, fără să primească vreo medicaţie. Comandanţii de lagăre scot la muncă intenţio­nat deţinuţii epileptici sau distrofici pe gerurile cele mai mari desculţi şi în cămaşă. Un deţinut grav bolnav de la colonia din Cernavodă este întors de la muncă în dormitor pe baza unui bilet de scutire în decembrie 1952. Dar e un bilet care nu valorează nimic la Canal. „Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus : ai să te întorci în cameră şi ai să stai acolo până mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole (sic !) şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă.“

Un deţinut este electrocutat la Cernavodă. Un altul este ars de viu de un brigadier. Pierderile în rândurile sclavilor de la Canal sunt mari. Se pare că media deceselor este în 1952 de circa 30 de deţinuţi lunar. Numai în iarna grea din 1952-1953, la Cernavodă mor peste 70 de deţi­nuţi, dintre care cei mai mulţi sunt bătrâni şi bolnavi. În ianuarie 1953, coloniile Canalului dau un tribut de 133 (sau 134) de morţi, cei mai mulţi înregistrându-se la Peninsula (46) şi la Poarta Albă (30). Se moare în carcere, la lucru şi în „accidentele de muncă“, ori în barăci, peste noapte. Iar raportul de la ora 4.30 dimineaţa sună nu de puţine ori aşa : „Tovarăşe comandant, detaşamentul nr. …, cu un efectiv de 64 de deţinuţi, 57 pre­zenţi, în front, 7 morţi în baracă.“ „Puţini, puţini !“ răspunde viforos tova­răşul comandant.

Suferinţele la care sunt supuşi sclavii Canalului sunt atroce. Deţi­nutul Silberman, care a fost şi la Auschwitz, susţine că la Canal e chiar mai rău. Pentru a-şi mai alina suferinţele, deţinuţii compun doine de jale şi cântece lăutăreşti, pe care le cântă în surdină. Sunt apoi cântecele oficiale, pe care sunt siliţi să le cânte – şi încă răcnind : „La canal să ştergem pata / Negrelor greşeli trecute / Drum deschidem cu lopata / Cu elanuri renăscute.“ Sau : „Un colonist, un om liber mâine / Vom fi cu toţii într-un gând / De preţ Republicii Române / Vom sparge norme, rând pe rând.“ Sau : „Şi în curând vor duce vestea / Apele din mal în mal / C-am dat ţării noastre scumpe / Viaţă nouă şi-un canal.“ Dar, printre acestea, cântecele dragi deţinuţilor revin mereu – unul faimos, pe care îl cântă uneori în cor, pe platformele vagoanelor descoperite cu care sunt transportaţi de la şi spre şantiere, spune aşa : „Inimă de putregai / n-am un cuţit să te tai.“

La Canalul Midia – unul dintre cele mai grele puncte de lucru, unde stăpân pe viaţa şi pe moartea deţinuţilor este căpitanul Borcea, o bestie, şi unde se lucrează o săptămână de la 6 dimineaţa la 6 seara, iar cealaltă de la 6 seara la 6 dimineaţa –, deţinuţii admiră fascinaţi bolta cerească, feerică noaptea. Şi îşi amintesc de Bucureşti, de Capşa, de cofetăria Nestor. Îşi recită poezii. Tuns chilug, criticul de artă Barbu Brezianu îşi priveşte companionii de muncă şi de reverie. Iată-l pe Călin Botez, fiul scriitorului Jean Bart ; pe mai vârstnicul ţărănist Zaharia Boilă, care le povesteşte întâmplări hazlii, şi pe ţărănistul Bani (Şerban) Ghika ; pe Oni Brătianu, fiul lui Vintilă Brătianu, „cel mai demn naţional-liberal pe care l-am în­tâlnit în închisoare“, pentru deţinutul Remus Radina ; pe Radu Conci, fostul şef de cabinet al primului-ministru asasinat de legionari Armand Căli­nescu ; pe scriitorul şi publicistul Petru Manoliu, care-i este aici cel mai bun prieten ; pe domnul Mott, proprietarul celebrei şampanii interbelice cu acelaşi nume (“şampania Mott / Întrece tot !“), naţionalizată în ’48 şi redenumită „Zarea“. Sunt aici şi mulţi preoţi greco-catolici, şi mulţi ţigani condamnaţi pentru furt. Împreună, în această tranşee a morţii – ori a păcii, cum scrie celebrul scriitor Geo Bogza, care, în broşura Începutul epopeii din 1950, vede Canalul ca pe o „tranşee al cărei capăt se află la Shanghai“ (la 26 mai 1949 a fost publicată hotărârea P.M.R. şi a gu­ver­nului R.P.R. de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi tot cam atunci – la 27 mai – a fost eliberat şi Shanghaiul de Armata comunistă de Eliberare).

*

* *

Este o noapte de sâmbătă spre duminică atunci când, pe neaşteptate, se sistează lucrările la Canal. Deţinuţii află a doua zi, 19 ianuarie 1953, „vestea cea mare“ – ah, ce zi ! Ce emoţii năvalnice ! Ce uşurare extraordinară ! O duminică în care ai, în sfârşit, un „prilej de bucurie şi comentarii“. Dar şi întrebări neliniştite, chinuitoare : „Cum ? De ce ? Din ordinul cui ? Dar dacă-i numai o întrerupere temporară ? Dar dacă peste câteva zile începem iar munca la dig ?“ Îndoielile poetului Andrei Ciurunga şi ale tovarăşilor săi de trudă şi de suferinţă se risipesc abia luni, când, ieşind ca de obicei la lucru, oamenii din brigăzi sunt puşi să strângă uneltele risipite pe toate şantierele, aşa cum au fost lăsate de vineri. Lopeţile, cazmalele, târnăcoapele, roabele sunt strânse în grămezi de-a lungul căii ferate, apoi încărcate în vagoane şi duse nu se ştie unde. Pe şantierele Canalului mai rămân doar câteva sute de oameni pentru a lucra la câteva şanţuri de irigaţii, pentru demontarea barăcilor şi a liniilor secundare de cale ferată ori pentru a confecţiona jucării din cozi rupte de lopeţi şi cazmale şi din resturi metalice şi textile, care să fie vândute în magazinele de stat – aşa apare o mică armată de păpuşi, ursuleţi, căluţi de lemn… În toate staţiile C.F.R. de pe traseul Canalului trag garnituri de trenuri cu vagoane de marfă, îmbarcând zeci de mii de condamnaţi ce au încetat lucrul de numai câteva ore – pentru a fi transportaţi către penitenciarele ţării, care devin astfel îngrozitor de aglomerate.

Fragment din „Aşa s-a născut omul nou” de Dorin-Liviu Bîtfoi apărut la Editura Compania

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.