Libertatea presei şi a culturii, în pericol

O lege pentru sprijinirea financiară a „revistelor literare” este un lucru bun, necesar. Întreaga cultură scrisă ar avea nevoie de o lege care să asigure accesul la fonduri publice al editorilor de carte şi presă literară. Însă o lege cu dedicaţie reprezintă o monstruozitate legislativă, un paragraf între multe altele, a pomenilor PSD-ului înaintea alegerilor prezidenţiale. Argumente pentru această lege pot fi nenumărate, însă în formula ei arivistă actuală încalcă libertatea presei şi legislaţia democratică. Dacă guvernul comunist avea legi în aceeaşi în ordine, cel de acum încurajează lucrurile în aceeaşi direcţie cu o seninătate specifică oligarhiei. Sprijinind unele publicaţii, de la bugetul statului, se aduce o imensă ofensă şi subminare celorlalte, ştiut fiind că ne aflăm într-o ţară democratică. Mai mult decât orice, cultura este moderatorul democraţiei, iar ea nu poate întruchipa abuzul, dimpotrivă. O cultură constituită pe abuz, aşa cum s-a întâmplat în comunism, a creat un artefact care a contribuit la susţinerea necondiţionată a ideologiei, care bântuie cu intensitate crescândă şi astăzi România. Cultura nu mai poate fi delimitată, parcelată, cu manipulatori plătiţi de guvern, eternii culturnici.

În toate ţările foste comuniste, formulele organizatorice specifice regimurilor totalitare au dispărut, oamenii de cultură arătându-se cu adevărat interesaţi de modalităţi democratice. Cât mai democratice! Organizaţiile trecutului au fost incriminate ca atare. Într-adevăr, acele ţări au astăzi un mediu cultural extins, solidaritate publică, contribuind la adevărata cultură, nu la revigorarea ghetoului. Nu sunt societăţi întemeiate pe teamă, abuz, aşa cum este situaţia din România. A existat peste tot o puternică deschidere spre altceva, formulele trecutului fiind generatoare de tot felul de aberaţii şi discriminări, însă cele din România au fost de neîntrecut. În lipsa alternativelor nu poate exista un mediu democratic în niciun domeniu, cu atât mai mult în domeniile libertăţii de exprimare. Cei care blochează alternativele, reconstituind monopolurile, la nivel legislativ, şi chiar atitudinal, pun în pericol democraţia. Îi mână interese personale, nevoia de-a fi canonizaţi drept salvatori ai unor instituţii, confundate instinctiv cu acelea din trecut. În ultimă instanţă, sunt animaţi de schemele în care au funcţionat o viaţă întreagă. Nu mai există niciun argument prin care aceşti corifei să reprezinte democraţia. Ceea ce se vrea cultura fără democraţie, care nu-i nicio noutate de peste o jumătate de secol şi totalitarism românesc, mi se pare a fi răul pe care nu-l mai putem lăsa să ne guverneze. Militantismul anilor ’90, şi perioada de atunci încoace, a fost o preparare, din aproape în aproape, a unei legislaţii care iese acum la suprafaţă fără a mai suscita reacţiile prompte care s-ar impune.

Punerea literaturii şi artei la dispoziţia câtorva condeieri va produce o degradare mult mai mare decât absenţa unui sprijin guvernamental direct. Este ceva mai rău chiar decât într-o dictatură. Personalităţile accentuate, obligatorii în lumea artistică, puse în rama unei stabilităţi de tip funcţionar public nu reprezintă decât un comunism de cea mai joasă speţă. Separaţia între unii şi ceilalţi pare de neoprit într-o Românie care reconstruieşte totalitarismul. Legile, în general, trebuie să aibă un caracter general, pentru întreaga societate, cu atât mai mult acelea care nu au voie să intervină în limitarea culturii. Şi aşa trăim într-o ţară în care abuzul este foarte greu să fie demontat de justiţie, legislaţia având un imens deficit constituţional. O lege care să-i sprijine predominant pe unii, indiferent care sunt aceştia, înseamnă discriminare absolută. În cultură nu există unii şi alţii, există un fenomen identitar în continuă devenire. Epoca artiştilor cu stea în frunte şi la butonieră a apus sperăm definitiv. Recrearea acesteia croieşte drum unor plutoane de execuţie, care deja lucrează de ceva ani. Avem un fond autohton destul de fragil al conştiinţei publice. S-a văzut acest fapt şi înainte de 1989, se vede, şi acum.

Revistele literare fac parte din peisajul presei. Aşa cum ziarele, marile cotidiene au traversat şi traversează dificultăţi majore, şi revistele literare sunt în aceeaşi situaţie. Nici marile ziare de pe mapamond nu au o condiţie economică excepţională, cu atât mai mult revistele literare, care au cu totul alt profil decât cel din România. Vremea revistelor literare tip „Literaturnaya Gazeta” nu mai există în Europa. Inclusiv, vremea scriitorilor în tribune lângă preşedinţi, făcând semne poporului cultural. Foarte multe publicaţii literare sunt independente, sub tutela ziarelor, a editurilor, ceea ce nu este atât de rău. Pot fi apoi în asociaţii, asociaţiile în asociaţii, însă nu există o direcţionare guvernamentală spre unii. Evident, banii pot face din autori de duzină staruri. Cu sprijin guvernamental ei pot fi pe orbita internaţională. Se întâmplă în România. Este firesc, mulţi autori visează o asemenea evoluţie. Nu cred, însă, că unui scriitor adevărat îi trece prin minte astăzi o asemenea formulă, oricât ar fi fascinat de succes.

Constituirea unei agenţii guvernamentale de proiecte editoriale este o urgenţă, în lipsa unei legi a sponsorizării culturii scrise. Scoaterea societăţilor de creaţie din caracterul lor sindical arată că unele dintre acestea nu s-au rupt de articularea comunistă prin conducerile lor. Transformarea unor reviste literare în beneficiari ai fondurilor publice taie orice respiraţie, fiind o escrocherie politică. În plan economic, lucrurile stau la fel, închizându-se psihanalitic o buclă. Mulţi scriitori, jurnalişti din presa literară şi editori se pot declara pe drept cuvânt interzişi. Una din cele mai funeste legi împachetează libertatea presei, transformând-o în cadou toxic în numele culturii.

Cer preşedintelui ţării, domnul Klaus Iohannis, preşedintelui Curţii Constituţionale, domnul Aurel Zegrean, celor din instituţiile antidiscriminare să facă tot posibilul să blocheze această „lege a revistelor” pentru caracterul ei securistic, stalinist, prin care cultura română este realmente pusă în paranteze sub uriaşa lozincă a sprijinului guvernamental. Uniunile de creaţie sunt sindicate profesionale, nu ministere ale manipulării, care să aibă regim preferenţial. Deşi mă revendic de la una dintre acestea, pe care am susţinut-o, şi pe care o voi susţine în direcţia democraţiei, am însă convingerea că o asemenea lege face praf şi pulbere libertatea culturală. Nu este decât o nouă cenzură, şi va genera un climat specific totalitarismului. În Germania, o asemenea lege ar face directă trimitere la regimul nazisto-redegist şi ar fi interzisă a doua zi la presiunea editorilor, scriitorilor, opiniei publice.

Este vremea ca membrii uniunilor de creaţie, jurnaliştii să iasă din inerţia naţionalismului organizatoric pentru a nu fi supuşi din nou unor ierarhii mafiote, iată, pe calea unei oferte legislative încălcând individualitatea în numele unui presupus sprijin de breaslă. Cât despre susţinerea autenticităţii, nu mai are rost să vorbim într-un asemenea context, ea fiind deja curată sinucidere. Artiştii nu sunt o turmă, iar presa subvenţionată pentru unii nu este decât un real atentat asupra libertăţii celorlalţi.

La 25 de ani de la căderea comunismului, unii vopsiţi drept revoluţionari, în fapt, reformatori ai propriului cont bancar, vor o aceeaşi societate cu ei în frunte. Degradarea se poate vedea în imposibilitatea unor reforme minime.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.