O premieră în România. Compania de dans contemporan „StopGAP”, într-un spectacol în care emoţia estetică şi paraestetică este covârşitoare.
În dansul celor cinci componenţi ai trupei, Lucy Bennett, Sophie Brown, Laura Jones, Chris Pavia şi David Willdridge, expresia corporală, cu un puternic subtext teatral, este dublată de dansul „mental”, în care forţa şi agilitatea dansatorilor implică spaţialitatea scenei, dar şi imobilitatea scaunului, într-o fugă a mişcării uluitoare.
Cele două piese ale companiei britanice, „Within” (Înăuntru) şi „Splinter” (Frângerea), bazate de forţa atletică a patru dansatori şi capacitatea expresivă inteligentă şi emoţională a dansatoarei cu dizabilitate motorie, Laura Jones, transportă privitorul în lumi alternative, guvernate de norme pe care, de cele mai multe ori, le ignorăm.
La ambele piese, tensiunea creaţiilor muzicale contribuie la instalarea stării emoţionale necesare receptării. În primul caz, combinaţia de harpă şi instrumente tradiţionale indiene sugerează un univers fabulos, al trăirilor interioare substituite realităţii. Coregraful Thomas Noone imaginează lumea de fantasme a dansatoarei singuratice (Laura Jones), populată de patru personaje ale căror mişcări explozive o cuprind sau o resping, pe care le acceptă sau le îndepărtează cu violenţă. Povestea se mişcă între real şi virtual, emoţionantă numai prin mişcările abstracte ale dansului, prin apropierea şi contactul trupurilor protagoniştilor. Muzicii i se adaugă zgomotele izbirii mobilei, care punctează trecerea de la o stare la alta. Fluiditatea mişcării braţelor se transformă în mişcare sacadată, aproape convulsivă, de o expresivitatea fără egal. Actor sau obiect în lumea propriilor fantasme, provocând furtuna de mişcări ale celorlalţi dansatori cu un gest, dominând astfel desfăşurarea întregii coregrafii, dansatoarea devine centrul scenei. Corpurile se ating, intră în interacţiune cu biroul de pe scenă, în sunetul neobişnuit al compoziţiei semnate de Pedro Navarette. Stilul lui Thomas Noone se bazează pe fluiditatea mişcărilor, pe forţa corpurilor în mişcări largi, atletice, pe contrastul între violenţă şi graţie. În grup sau individual, dansatorii ce se mişcă în jurul personajului central dovedesc o tehnică remarcabilă, mai ales în ceea ce-l priveşte pe celălalt membru cu dizabilităţi al echipei, Chris Pavia, care este şi formator, şi coregraf, în pofida deficienţelor sale de învăţare.
Înfrângere sau victorie?
Cea de a doua piesă a spectacolului, „Splinter”, în coregrafia lui Ron Tannion, este mai teatrală. Muzica dominată de tobele japoneze formează cadrul mental al scenei, dominate de un fundal cvasi-abstract, în care influenţele nipone sunt uşor detectabile. Cu ceva timp în urmă, trupa de dans a făcut un turneu în Japonia. Ideea tramei a pornit de la această experienţă colectivă, a explorării lumii prin intermediul teatrului-dans. Performanţa majoră stă în acest caz în integrarea deplină a dansatorilor profesionişti cu cei cu dizabilităţi. Convinsă de insistenţele coregrafului Thomas Noone, Laura Jones renunţă la scaunul cu rotile. Virtuozitatea fiecărui dansator, inventivitatea în folosirea scaunului sau în interacţiunea dintre protagonişti, care devin, pe rând, sprijin pentru ceilalţi, forţa atletică şi graţia sunt semnele unei poveşti despre individualitate şi colectivitate. Limbajul corporal este teatral, trupurile spun o poveste despre calităţile fiecărui component şi despre coeziunea trupei. Impresionează siguranţa şi îndrăzneala mişcărilor, linia grafică a coregrafiei, aproape filmică, şi un anumit simţ al umorului vizibil în interacţiunea personajelor în anumite momente. Dansatorii sunt elementele unei poveşti în afara timpului, despre dreptul de a încălca intimitatea celuilalt, despre integritatea personală şi loialitatea faţă de grup. Muzica este epică, influenţa codului samurailor pare determinantă. Imaginile create de mişcările dansatorilor, de neîntreruptele duete, punctuate de gongul cu sunet teatral, compun un spectacol de mare forţă expresivă. Întreaga evoluţie este o combinaţie de precizie a tehnicii dansului şi de teatralitate.
Compania „StopGAP”, înfiinţată în 1996, „împinge interogaţia până la ultimele ei limite, reacţionează provocator la noţiunile tradiţionale despre dans, folosind potenţialul fizic şi intelectual al fiecărui dansator ca punct de pornire în crearea unei opere noi”, declară conducerea trupei.
În ultimii trei ani, trupa a avut turnee încununate de succes în Suedia, Norvegia, Franţa, Spania, Elveţia, Portugalia, America, Japonia, Turcia.
Colaborarea cu cei doi coregrafi s-a dovedit fastă, creând o adevărată marcă a companiei. Critica de specialitate apreciază „abilitatea de a împleti calităţile artiştilor cu subiectul şi coregrafia, în scopul de a comunica inteligent cu publicul, şi intenţia de a ieşi din dansul pur” („Total Theatre Magazine”), ceea ce provoacă „o bucurie de a privi (acest dans) plin de duete delicate şi cvarte neliniştite” („londondance.com”).
O tulburătoare demonstraţie de artă şi forţă estetică şi umană, în acelaşi timp.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.