Aceste rânduri nu sunt o cronică în sensul clasic, ci o poveste, o amintire, urma lăsată de o aventură împărtăşită. Rareori am fost implicat în acest nod comunitar care e o echipă de teatru, căci mereu am rămas „lângă scenă” cum se intitula cartea ce-mi era dedicată şi pe care editura “Curtea Veche” a publicat-o. „Lângă scenă” – mi-a fost condiţia. Acum m-am situat „înainte de scenă”, căci am fost invitat de Gabor Tompa să mă asociez lui ca „dramaturg” în numele eseului pe care demult l-am consacrat piesei testamentare a lui Cehov, Livada de vişini. Trebuia să lucrăm într-o ţară a Europei pe care căderea comunismului a transformat-o radical, Slovenia, devenită independentă, separată de vechea Iugoslavie, o ţară ce azi ne apare ca fiind una din oazele reconfortante unde Estul şi Vestul se întâlnesc. Aici, la Maribor, oraşul care ne solicitase, ne regăseam „aproape şi altundeva” decât în România. Spre bucuria mea, Carmencita Brojboiu acceptase să semneze decorurile, formând astfel un triunghi improvizat, dar cu impact afectiv. Acesta fu prealabilul!
Livada de vişini e parabola scrisă de Cehov din perspectiva morţii, a lui ca şi a unei clase, care se apropia şi a Noii lumii care se anunţa: o dispariţie şi o apariţie… Balanţă între timpuri, răscruce de drumuri. Livada, stăpânii o asociază cu spaţiul mitologic al copilăriei şi al unei civilizaţii ce se scufundă sub impactul noilor condiţii economice: urbanizare, căi ferate, foraje şi operaţii bancare. Lopahin reprezintă această schimbare, înlocuirea valorii simbolice încarnată de livadă splendidă cu turismul estival, financiar avantajos. Lopahin nu se constituie în adversar al stăpânilor deposedaţi, el le propune soluţii neînţelgând însă că nu-i poate salva pe ei singuri fără a prezerva totodată livada. Ei se scufundă cu ea, asemeni căpitanilor de navă ce nu-şi părăsesc vasul naufragiat. De aceea, excluşi, stăpânii abandonează domeniul, în timp ce Lopahin îl va recupera, dar rămânând singur… fără soţie, fără iubire, un învingător nerecompensat de viaţă. El îşi dorea livada şi totodată pe femeia care o încarna, Liubov. N-a obţinut decât vişinii pe care-i va tăia, în timp ce ea, ca o pasăre migratoare, părăseşte Rusia şi revine la… Paris. Casa s-a golit şi doar bătrânul servitor Firs se mai mişcă ezitant pentru a expira, ca şi lumea pe care, cel din urmă, o reprezintă.
Orice parabolă formulează implicit întrebarea: care-i termenul concret pe care ne permite să-l descifrăm? În eseul meu propuneam asimilarea livezii cu teatrul devenit minoritar şi, de asemeni, cu acest vestigiu care e cartea şi, implicit, biblioteca. O bibliotecă fantomatică, formată din mii de cărţi legate în piele albă, m-a fascinat la Praga, biblioteca Strahov, pe care i-am indicat-o ca reper de voiaj lui Gabor Tompa. După ce a vizitat-o, el, cel dintâi, a propus să asimilăm livada cu biblioteca pragheză. Idee de o luminoasă evidenţă: livada ce dispare se înrudeşte cu aceste biblioteci actuale ce se golesc şi-şi pierd vizitatorii. Şi totuşi, în lumea actuală, o iubire adâncă de teatru şi cărţi persistă. De aceea, ca punct de plecare, eu am propus ca document de lucru fotografia unei biblioteci londoneze bombardate, unde printre ruine şi cărţi disparate cititori pasionaţi consultă operele prezervate. De aici a plecat admirabila soluţie scenografică, subtilă şi discretă, aceea a unei lumi care se stinge printre cărţi….aşa cum, în versiune cehoviană, murea odată cu decapitarea livezii.
Gabor Tompa a constituit o distribuţie pe care, progresiv, a condus-o către o excepţională unitate, realizând exigenţa unei scriituri „democratice” pe care Cehov, cel dintâi, a iniţiat-o. El reuneşte o comunitate fără eroi, nici figuranţi… o lume omogenă. Tompa debutează fiecare act prezentând grupul „livezii” ca o familie reunită prin afecţiune şi recunoaştere reciprocă, grup în care până şi servitorii sunt incluşi, fără reticenţă nici judecăţi de valoare. Livada e o… familie, diversă, compusă din individualităţi ce se recunosc fără a fi valoric ierarhizate. Sfârşitul ei e sinonim de dezagregarea acestui ansamblu.
Regia interesează prin arta de a conduce actorii, ceea ce Tompa a efectuat strălucit aici. Dar ea e – şi atunci o iubesc! – la originea unor mici schiţe narative care completează istoria centrală, produc evenimente şi confirmă puterea scenei de a îmbogăţi un text. Ele permit martorului ce sunt să perceapă diferente discrete, să se implice şi să… povestească. El poate, ca mine acum, să povesteasca sosirea stăpânilor care pătrund în biblioteca răvăşită unde se regăsesc jucăriile conservate în camera ce, cum precizează Cehov, „se mai numeşte şi acum camera copiilor”, iar, alături de ele, un simbol dicret: o creangă de vişin în floare. Să povestească apariţia lui Lopahin, care, din sală, urcă pe scenă şi deschide încet cortina, această emblemă a culturii către care tinde, dar la care pare a nu avea acces. Să povestească apariţia lui Firs cocoţat pe mormane de cărţi pentru a urmări cu binoclul, în spatele unui voal umbros, sosirea stăpânilor. Mă bucură spectacolele ca acesta, care îmi permit să le urmăresc deviaţiile şi să mă delectez cu istoriile minuscule ce le inventă.
Liubov pătrunde în acest haos şi, ca o regină, se instalează pe fotoliul-tron în jurul căruia sunt dispuşi, în picioare, toţi „curtenii” – iată imaginea de neuitat a unui monarh ameninţat de abdicare, dar încă decis să nu-şi abandoneze prerogativele. Acum îl descoperim pe proprietarul vecin Piscic, înarmat cu un polaroid cu care fotografiază stăpâna încă adulată: ea îşi priveşte chipul şi, apoi, dezinvolt, transformă fotografia în evantai. Gaev, fratele fără rost, cu un umor unic, de om fericit, îşi ţine celebrul discurs în faţa unui dulap gol: iată care e concluzia centenarului pe care el îl sărbătoreşte. Nimic… vorbe, vorbe!
Şi, deodată, când servitorul cinic care e Iaşa, venit de la Paris, refuză să-şi vadă mama, undeva, departe, în culise, apare o femeie ce ţine în braţe o icoană – emblemă a Rusiei ce însoţeşte această lume ce se îndepărtează de Rusia de altă dată, eternă şi ortodoxă. Dacă din Livada lui Tompa o imagine mă va însoţi o viaţă, aceasta e. Rusia ca o prezenţă/ absenţă.
În actul II, totul începe cu aceeaşi aglutinare a membrilor reuniţi care, astfel, subtil, confirmă celebrul adagiu: „suntem cu toţii în aceeaşi barcă”. O barcă ce nu avansează, dar, imobilă, le permite să discute şi să peroreze. Ceea ce retorica goală produce ca sentiment de futilitate verbală, reuniunea în barca improvizată consolează prin afecţiunea efectivă ce emană din grup. Unii vorbesc, despre viitor şi finanţe, în timp ce, indiferenţi, cei doi servitori, Yacah şi Duniaşa, pe ascuns, fac amor. Apoi, acelaşi freamăt al sexului o agită pe Ania, care, literalmente, se agaţă de gâtul lui Petia solicitându-i un act erotic, iar, mai târziu, după plecarea lor – intuiţie splendidă – Varia, abandonată, singură, se întinde pe barcă şi, melancolic, se masturbează. Aici doar servitorii cunosc împlinirea sexuală. Pentru ceilalţi rămâne o ipoteză nesatisfăcută.
În actul III, Tompa evită sau refuză excesul festiv al balului şi, amintind spectacolul istoric al lui György Harag, imaginează o sărbătoare funebră, lentă, fantomală. Doar cele trei apariţii feminine în bufoni pe care Cehov îi iubea – Charlotte, Varia şi Ania – înveselesc atmosfera. O petrecere de singurătăţi. Până şi muzica şi-o alege fiecare şi se consacră dansului ce-i e propriu, melancolic sau agitat. Dar aici, în acest act, Tompa imaginează una din cele mai neaşteptate soluţii. Ania dansează cu Petia, satisfacţie a legăturii ce s-a înfiripat între ei, când Liubov îi desparte chemându-l pe Petia. Ea întrerupe ceea ce de abia se constituise, iar, apoi, din exterior, Ania, martor rănit, asistă la scena teribilă, a conflictului dintre logodnicul său şi Liubov ce-l perturbă. Privirea din afară… noi îi sezisăm uimirea şi rătăcirea Aniei. Iar apoi intervine ceea ce va rămâne scena emblematică a acestei Livezi: Lopahin soseşte şi, când solicită să povestească derularea licitaţiei, personajele se retrag, Liubov cea dintâi, şi „noul stăpân” îşi strigă monologul fără martori. El a învins, dar victimele refuză să-i asculte mărturia exaltată. E revanşa lor!
În actul IV, grupul apare dispus în cerc, confirmând această dimensiune corală constant cultivată de spectacol. Acelaşi grup, disimulat, în obscuritate, va asista, ca un martor colectiv, la cererea în căsătorie ratată a lui Lopahin a cărui mână, cu o clipa înainte, Liubov o strânsese afectuos, consfinţind astfel impactul ce-l exercitaasupra capitalistului „sentimental”. Varia îi era indiferentă. El n-o dorea decât pe ea şi nimic altceva. Liubov însă nu capitulează şi, învinsă, va abandona cu o tristeţe infinită livada – bibliotecă, în timp ce Gaev va rupe pagina despre livadă din Dicţionarul Enciclopedic, constant prezent ca un obiect de cult. El o împătureşte discret şi apoi o pune în buzunar ca o ultimă relicvă în timp ce Piscic face o fotografie înainte de plecare, pe care, şi el, la rândul său, o conservă în haină găurită. Din Livadă nu mai rămân decât efigii.
Şi o ultimă, memorabilă imagine: la final, femeia cu icoana se detaşează în obscuritatea planului doi, în timp ce Firs avansează şi se stinge sprijinindu-se pe un morman de cărţi, catafalc ultim. Sfârşit fără trădare: el încarnează fidelitatea până la moarte faţă de valorile pe care le-a servit.
Am participat la această Livadă, îi aparţin şi de aceea nu m-am sfiit şi m-am bucurat când, la aplauze, interpreta genială a Duniaşei a coborât în sală rugându-mă să urc pe scenă. Nu mai eram „aproape de scenă”, eram, de data aceasta „pe scenă”. Confirmare a unei colaborări şi a unei relaţii care s-a constituit în jurul Livezii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.