Lovitura de stat. Ghid practic

Prefaţă la prima ediţie

Acesta este un ghid. Prin urmare, el nu se ocupă de analiza teoretică a loviturii de stat, ci mai degrabă de formularea proce­deelor tehnice care pot fi folosite pentru a pune mâna pe putere într-un stat. Poate fi comparat cu o carte de bucate, în sensul că are drept scop să-l ajute pe orice neavizat plin de entuziasm şi dispunând de ingredientele potrivite să dea propria lovitură. Tot ce se cere este să ştii regulile. Şi un îndemn la prudenţă : în pri­mul rând, pentru ca lovitura de stat să reuşească, trebuie să fie în­trunite anumite condiţii prealabile, după cum, atunci când faci o ciorbă de peşte, ai nevoie de peştii potriviţi ca să te apuci de gătit. În al doilea rând, cititorul trebuie să fie conştient că preţul eşecului este mult mai mare decât acela de a fi nevoit să-ţi as­tâm­peri foamea cu o conservă. (Dar şi răsplata, în caz de succes, este mai mare.)

S-ar putea obiecta că, în măsura în care un asemenea ghid este inadecvat sau induce în eroare cititorii, aceştia se pot ex­pune unor pericole serioase, iar dacă funcţionează ca o călăuză efi­cientă în rezolvarea problemelor, atunci poate duce la instabilitate şi dezordine. Mă apăr de asemenea acuzaţii spunând că loviturile de stat sunt deja un lucru obişnuit, iar dacă, în urma lecturii acestei cărţi, creşte numărul celor care află cum să le ducă la bun sfârşit, atunci facem şi noi un pas în direcţia democrati­zării loviturilor de stat – un fapt ce merită să fie aplaudat de toţi cei care au înclinaţii liberale.

În sfârşit, trebuie să reţinem că toate tehnicile înfăţişate aici sunt neutre din punct de vedere politic şi nu urmăresc decât obiectivul de a prelua controlul statului, fără a avea vreo legătură cu politicile care se aplică ulterior. Cititorii dornici să aprofundeze subiectul au posibilitatea să consulte câteva lucrări universitare de referinţă pe această temă, printre care : “The Role of the Military in Under-Developed Countries”, J.J. Johnson (ed.) ; “The Man on Horseback” de S.E. Finer, precum şi capitolul “Armed Forces Organizations”, din “Modernization and Structure of Societies” de Ma­rion J. Levy Jr.

E.L.

Prefaţă la ediţia din 1979

De-a lungul anilor ce s-au scurs de la prima apariţie a cărţii mi s-a spus adesea că ea a servit ca îndreptar pentru plănuirea unei lovituri de stat sau a alteia. Dar singurul caz pentru care există probe solide de utilizare efectivă a cărţii i-ar face o re­clamă cam proastă, căci acea lovitură de stat a început ca o mare reuşită dar apoi a eşuat, provocând multe victime. Principalul său protago­nist, un ministru al Apărării care aspira la mai mult, a fost prins şi executat pe loc. Când i s-a percheziţionat lo­cuinţa, s-a găsit în biroul său un exemplar minuţios adnotat al ediţiei franceze a cărţii. M-aş putea pune la adăpost pretextând că prescripţiile din carte nu au fost urmate cu destulă grijă, dar realitatea este că nu mi-am propus să pun la dispoziţia publicului un adevărat ghid de « cum să dăm o lovitură de stat ». Când am scris cartea, obiec­tivul meu a fost cu totul altul : acela de a explora sensul vieţii politice în acele ţări înapoiate care sunt acum oficial cunoscute drept « ţări mai puţin dezvoltate ».

Noilor state le mai lipsea ceva ce nu putea nici să fie produs de ele însele, nici să fie obţinut din străinăta­te : o veritabilă comunitate politică. Este greu să dăm o definiţie formală a fenomenului şi poate că este mai bine să începem cu evocarea conceptului familiar de « naţiune » în contrast cu acela de « stat ». Noile state au apărut pentru că au­torităţile coloniale şi-au predat împuternicirile acelor lideri politici care se zbătu­seră pentru independenţă. Mai exact, noii lideri au căpătat controlul asupra armatei, poliţiei, fiscului şi administraţiei care până atunci lucraseră pentru guvernarea co­lonială. Vechii slujitori ai imperiului îi serveau acum pe noii stăpâni, care, chipurile, ur­mă­­reau alte obiective. Dar metodele şi ideologia lor operaţio­nală erau cele ale puterii imperiale, modelate de noţiuni care reflectau valorile comunităţii sale po­litice. Nu exista nici o convergen­ţă organică între culturile lo­cale şi instrumentele puterii de stat, şi nici nu se putea forma o asemenea legătură. Una era că existau, de obicei, mai multe culturi locale destul de diferite, adesea incompatibile. În plus, metodele şi ideologiile operaţionale pe care culturile locale erau organic dispuse să le susţină erau, de regulă, întru totul nepo­trivite cu nevoile vieţii moderne, adică ale vieţii occidentale. Problema nu era că această disociere du­cea la o slăbire a apa­ratului de stat, ci că lăsa statul cu totul ne­îngrădit şi mult prea puternic. Consecinţele sunt acum absolut evidente. Cei ce ad­ministrează noile state sunt învestiţi cu pu­teri depline asupra individului, puteri ce-i sunt conferite statului modern de în­treaga maşinărie de dosare şi registre, vehicule de transport, te­lecomunicaţii şi armament la zi. Comportamentul lor nu se supune însă constrângerilor legalităţii sau criteriilor mo­rale pe care trebuie să le impună o adevărată comunitate poli­tică, mă­car pentru a cultiva un dram de ipocrizie din partea celor ce le încalcă. Mai presus de orice, comportamentul lor nu este înfrânat de presiuni politice, căci oprimaţii nu dispun nici de prilejurile electorale care există în democraţiile occidentale, nici de un cadru politic în care acţiunile politice se pot concerta. De aici rezultă o proastă guvernare generalizată, care înlo­cu­ieşte non-guvernarea colonială în toate teritoriile noilor state. Omni­prezentă, mita a devenit acum un element absolut firesc în orice tranzacţii între cetăţean şi stat. O formă de oprimare cu amănun­tul, larg răspândită, a înlocuit autoritarismul de la distanţă din vre­murile coloniale din moment ce nici birocraţii şi nici poliţiştii nu mai sunt constrânşi de regulile legalităţii – sau măcar de procedurile legale – care îngrădeau cândva pu­terea colonială. Drept urmare, abuzurile pot creşte fără limită şi nici un cetăţean nu-şi poate asigura libertatea, viaţa sau proprietatea prin respectarea legii, fiindcă legea nu-l protejează în nici un fel de încălcările comise de cei care o administrează. Dacă dominaţia colonială a fost criminală, s-a comis în schimb o infracţiune şi mai gravă atunci când acest sistem a fost desfiin­ţat peste tot, abandonând în mâinile unor lideri politici înzestraţi cu puternica maşinărie a statului modern culturi locale fragile, societăţi moderne în stare embrionară şi populaţii minoritare încă incapabile să se apere. […] Corupţia făţişă care se vede în mod curent în noile state dezvăluie pe deplin consecinţele absenţei unei comuni­tăţi po­litice. Numai dintr-o asemenea comunitate pot răsări nor­me eficiente care să fie resimţite în conştiinţa fiecărui ce­tăţean. Fără o comunitate politică nu pot exista norme eficiente, iar fără nor­me care izvorăsc natural din valorile şi credinţele co­muni­tăţii statul se reduce la o simplă maşinărie. Abia atunci lovitura de stat devine fezabilă, căci, aşa cum se întâmplă cu orice maşi­nărie, cineva poate prelua controlul asupra întregului me­ca­nism dacă ia în stăpânire pârghiile esenţiale. Scriind la acea vreme despre lovitura de stat, aveam în vedere, de fapt, adevă­rata viaţă politică din noile state.

Strategia loviturii de stat

« Lui Dean Acheson îi plăcea să spună o istorioară despre preşedintele Curţii Supreme, Taft, care îi relata o conversaţie recentă de-a lui cu un personaj eminent despre „mecanismul guvernamental“. „Şi ştii ceva ?“ i-a spus Taft cu uimire în glas. „El chiar credea că este vorba de un mecanism.“ »

“To Move a Nation” de Roger Hilsman

« În condiţiile totalitarismului, a cunoaşte labirintul curelelor de transmisie [ale mecanismului guvernamental] echivalează cu puterea supremă. »

“The Origins of Totalitarianism” de Hannah Arendt

Nu este lucru uşor să răstorni un guvern. Guvernul e nu doar protejat de mijloacele profesioniste de apărare ale statului – for­ţele armate, poliţia şi serviciile de securitate –, ci şi sprijinit de o gamă întreagă de forţe politice. Într-o societate dezvoltată şi democratică, acestea cuprind partide politice, interese sectoriale, grupări regionale, etnice şi religioase. Interacţiunea lor şi opo­ziţia dintre ele produc anumite raporturi de putere pe care gu­vernele le reprezintă oarecum.¹ În societăţile mai puţin evo­luate, evantaiul unor asemenea forţe poate fi mai redus, dar aproape întotdeauna există unele grupări politice care susţin statu quo-ul, şi deci guvernul.

Dacă aceia care înfăptuiesc lovitura de stat par a zdruncina o structură atât de puternică doar ocupând câteva clădiri, arestând câteva figuri politice şi « eliberând » postul de radio, e pentru că principala lor realizare trece neobservată. Este vorba de procesul primejdios şi complex prin care sunt neutralizate forţele ar­mate şi celelalte mijloace coercitive, iar forţele politice sunt silite pen­tru moment să rămână pasive. Dacă am fi revoluţionari, ho­tărâţi să schimbăm structura societăţii, obiectivul nostru ar fi acela de a distruge puterea unora dintre forţele politice, iar procesul îndelungat şi adesea sângeros al măcinării revoluţionare poate duce la acest rezultat. Obiectivul nostru este însă cu totul altul : noi vrem să punem mâna pe putere în cadrul sistemului actual şi vom rămâne la putere numai dacă întruchipăm un nou statu quo, sprijinit tocmai de acele forţe pe care o revoluţie poate căuta să le distrugă. Dacă ne dorim o schimbare socială fundamentală, o putem face după ce devenim noi guvernul. Aceasta este, probabil, o metodă mai eficientă (şi, cu siguranţă, mai puţin dureroasă) decât cea a revoluţiei clasice.

Deşi vom încerca să evităm orice conflict cu forţele « poli­tice », unele dintre ele se vor împotrivi aproape sigur loviturii. Însă această opoziţie va scădea substanţial atunci când vom în­locui vechiul statu quo cu unul nou şi-l vom putea consolida de­ţinând controlul asupra aparatului birocratic al statului şi asupra forţelor de securitate. Această perioadă de tranziţie, care vine după ce ieşim la vedere dar înainte de a fi învestiţi cu autoritatea sta­tului, este faza cea mai periculoasă a loviturii de stat. Atunci vom îndeplini dubla sarcină de a impune propriul nostru control asu­pra mecanismului de stat în paralel cu folosirea acestor pârghii pentru a ne impune controlul asupra întregii ţări. Orice rezistenţă la lovitura de stat venind dintr-o parte va stimula apariţia rezistenţei în cealaltă, iar dacă se dezvoltă o reacţie în lanţ, lovitura poate fi contracarată.

Strategia noastră, prin urmare, trebuie să se ghideze după două elemente principale : nevoia de iuţeală maximă în faza de tranzi­ţie şi nevoia de a neutraliza forţele care ni s-ar putea opune atât înainte, cât şi imediat după lovitură. Dacă în faza operaţională a loviturii de stat suntem ţinuţi în loc în vreun moment, atunci va ieşi la iveală slăbiciunea noastră esenţială : probabil că vom căpăta o coloratură politică precisă, iar aceasta, la rândul său, va duce la concentrarea acelor forţe care se opun tendinţei pe care o reprezentăm (sau se consideră că o reprezentăm). Dacă executăm lovitura de stat rapid şi suntem învăluiţi în anonimat, nici o fracţiune politică nu va avea nici motivele şi nici ocazia să ni se opună. La urma urmei, am putea fi aliaţii lor potenţiali. În orice caz, orice întârziere ne privează de principalul nostru avantaj : neutralitatea voluntară a acelor elemente care merg pe principiul « om trăi şi om vedea » şi neutralitatea involuntară a acelor forţe care au nevoie de timp pentru a se regrupa şi a intra în dispozitiv de acţiune.

Necesitatea rapidităţii maxime înseamnă că multele opera­ţiuni separate ale loviturii de stat trebuie să se desfăşoare aproape simultan, ceea ce implică participarea unui număr mare de oa­meni. În consecinţă, presupunând că începem să plănuim lovitura nu­mai cu un grup restrâns de camarazi politici, cea mai mare parte a personalului de care vom avea nevoie va trebui să fie recrutat. Mai departe, cei pe care îi recrutăm trebuie să aibă pregătirea şi echiparea necesară pentru a putea acţiona rapid şi hotărât. De obi­cei, va exista o singură sursă pentru obţinerea unor asemenea recruţi : forţele armate ale statului însuşi.

Este adevărat că în multe ţări există minorităţi etnice care, fiind prin tradiţie antiguvernamentale şi având o predispoziţie răz­boinică, pot părea furnizoare de recruţi ideali pentru o lovitură de stat. Aceştia sunt, de regulă, oameni de la munte, precum druzii din Siria, kurzii din Irak, şanii din Birmania şi pathanii din vestul Pakistanului şi din Afganistan. Din pricina sărăciei şi a tradiţiilor lor, ei vor fi probabil uşor de recrutat, dar folosirea lor poate pro­voca o reacţie naţionalistă din partea populaţiilor majoritare, iar întrucât centrele guvernamentale sunt situate de obicei în re­giu­nile majoritarilor, opoziţia acestora ar putea fi un alt obstacol important pentru noi.

O altă posibilă soluţie de schimb pentru subminarea forţe­lor statului este organizarea unei miliţii de partid. Când există o combinaţie de libertate politică şi ineficienţă dovedită în menţi­nerea legalităţii şi ordinii publice, astfel de miliţii se formează uneori pentru a « proteja » activităţile partidului. În Germania din timpul Republicii de la Weimar, de exemplu, pe lângă « Că­măşile brune » existau şi miliţii de partid ale social-demo­cra­ţilor, comuniştilor şi partidelor naţionaliste de dreapta. Organizaţii si­milare – « Cămăşile negre », « Cămăşile verzi », « Cămăşile roşii », iar în Orientul Mijlociu « Cămăşile argintii » – s-au extins în multe ţări în urma succeselor obţinute de fascişti şi nazişti. În ciuda atitudinii lor milităroase, a uniformelor şi adesea a armamentului abundent, în aproape toate cazurile, confruntările dintre asemenea miliţii şi forţele statului s-au sfârşit cu înfrângerea miliţiilor.²

Astfel, când naziştii au încercat să utilizeze formaţiunile em­brionare ale « Cămăşilor brune » în episodul de la München din 1923, acestea au fost cu uşurinţă copleşite de poliţie şi însuşi Hitler a fost arestat. Ulterior, venirea lui la putere s-a realizat prin mijloace politice, iar nu prin eforturile « Cămăşilor brune ».

În orice caz, pentru organizarea şi echiparea unei miliţii de partid sunt necesare două resurse greu de accesat : banii şi li­bertatea de a acţiona. Pentru a recruta forţe din rândul celor în­treţinute de stat, nu este nevoie de nici una dintre ele. Prin urmare, având de neutralizat o întreagă gamă de forţe, va trebui să avem o abordare distinctă în cazul mijloacelor coercitive ale statului. Când avem de-a face cu forţele armate, poliţia şi serviciile de securitate, trebuie să le ademenim pe unele şi să le neu­tralizăm pe celelalte ; în cazul forţelor politice, obiectivul se va limita la neutralizarea lor.

Datorită capacităţii lor de intervenţie directă, forţele armate şi celelalte mijloace de coerciţie ale statului trebuie să fie neutralizate complet înainte de începutul loviturii de stat ; de forţele « politice » ne putem ocupa de obicei imediat după lovitură. În unele situaţii însă, forţele politice pot avea şi ele un impact imediat asupra cursului evenimentelor şi trebuie, prin urmare, să fie tratate la fel ca mijloacele coercitive ale statului.

În Rusia, în perioada de instabilitate de după Revoluţia « burgheză » din februarie³, sindicatele feroviarilor s-au afirmat ca o sursă majoră de putere directă. « Vikjel » (Comitetul Exe­cu­tiv pe întreaga Rusie al sindicatului angajaţilor de la căile fe­rate) a jucat un rol decisiv în înfrângerea puciului orchestrat de generalul Kornilov refuzând pur şi simplu să lucreze la liniile pe care erau transportate trupele sale spre Petrograd. Mai târziu, când Kerenski a fugit din oraş după lovitura de stat dată de Lenin în octombrie şi s-a refugiat în contingentul armat al generalu­lui Krasnov, « Vikjel » a ameninţat că va declanşa o grevă ge­nerală (adică va imobiliza trupele lui Krasnov) în cazul în care Kerenski nu acceptă negocieri paşnice cu bolşevicii. Întrucât bol­şevicii nu aveau nici o intenţie serioasă de a negocia, aceasta era o cerere de capitulare necondiţionată.

În condiţiile mai speciale ale Rusiei din anul 1917, căile fe­rate şi cei care le controlau jucau un rol hotărâtor din punct de vedere militar. În alte părţi, alte forţe politice pot exercita presiuni similare. În ţările sărace, unde majoritatea locuitorilor de la oraş nu îşi pot cumpăra de-ale gurii decât de pe o zi pe alta, negustorii (dacă sunt bine organizaţi) pot exercita o mare presiune asupra guvernului refuzând să-şi deschidă prăvăliile. Acolo unde există o mişcare sindicală puternică, grevele pot stânjeni pro­cesul vital de instalare a noului guvern imediat după lovitura de stat. Liderii religioşi şi etnici pot folosi structurile propriilor co­munităţi pentru a organiza demonstraţii de masă împotriva nou­lui regim. Trebuie deci să identificăm şi să cântărim aceste forţe politice, iar dacă e necesar, să neutralizăm personalităţile lor de frunte şi organismele de coordonare înainte de lovitura de stat.⁴ Va trebui acţionat şi asupra altor forţe politice, dar aceasta va face parte din procesul de reconciliere şi acomodare care vine după lovitura de stat.

Note

1 Limbajul mecanicii celeste nu trebuie să camufleze inevitabilele distorsiuni care afectează raportul de forţe.

2 Conflictele dintre lucrătorii înarmaţi de la minele de cositor din Bo­livia şi armată care au dus la revoluţia din 1952 se numără printre foarte rarele excepţii.

3 După calendarul vechi. De fapt, este vorba de martie şi noiembrie.

4 Vezi Capitolul 4, care expune neutralizarea forţelor politice.

Din volumul « Lovitura de stat. Ghid practic » de Edward Luttwak, traducere de Sergiu Celac, în curs de apariţie la Editura Compania.

Edward Nicolae Luttwak s-a născut la Arad în 1942. Educat în Italia şi în Marea Britanie, a absolvit London School of Economics în 1964 şi şi-a început cariera în Europa, pentru a o continua, din 1972, în Statele Unite ale Americii. Scurtă vreme profesor la universităţi de prestigiu din Ca­pitala americană (Johns Hopkins şi Georgetown), şi-a păstrat prin ani contactul cu mediul academic internaţional prin conferinţe şi cursuri ţinute ca profesor invitat, fiind de ase­menea membru al Center for Strategic and Internatio­nal Stu­dies din Washington, D.C.

Expert în strategie militară şi relaţii internaţionale, cu o vastă cu­noaştere a problematicii războiului şi păcii din Anti­chi­tate şi până în zilele noastre, a fost consultant al Departamen­tului de Stat şi al principalelor instituţii militare americane (Office of the Secretary of Defense, National Security Coun­cil, US Navy, US Army, US Air Force), precum şi ale unor ţări NATO.

Multe dintre cărţile sale au devenit ma­nuale universitare sau se numără printre titlurile de re­ferinţă în domeniile stra­tegiei, geopolitcii şi geoeconomiei, istoriei militare, având meritul unanim recunoscut de a fi în acelaşi timp lecturi accesibile şi instructive pentru un pu­blic mult mai larg decât cel al specialiştilor. Iată câteva dintre ele : “The Stra­tegic Balance” (1972), “The US-USSR Nuclear Weapons Balance” (1974), “The Grand Strategy of the Roman Empire form the First Century AD to the Third” (1976), “The Grand Strategy of the Soviet Union” (1983), “Strategy and His­tory” (1985), “Strategy : the Logic of War and Peace” (1987), “The Endangered American Dream : How to Stop the United States from Being a Third World Country and How to Win the Geo-Economic Struggle for Industrial Supremacy” (1993), “Turbo-Capi­talism : Winners and Losers in the Global Economy” (1999), “Strategy : the Logic of War and Peace” (2002), “The Grand Stra­tegy of the Byzantine Empire” (2009), “The Rise of China vs. The Logic of Strategy” (2012).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.