Am urmărit cu atenţie textele scrise de Andrei Pleşu în ultima vreme, sperînd că voi găsi undeva explicaţia faptului că a fost desemnat oficial succesorul pe viaţă al lui George Soros în conducerea „Fundaţiei pentru o societate deschisă”. Speranţă zadarnică! În schimb, găsesc în ultimul său text o informaţie cu adevărat şocantă: nu-i place cîntecul „Despacito” al lui Luis Fonsi, care avea peste trei miliarde (!!!) de accesări pe YouTube.
Nu vă grăbiţi să întrebaţi ce treabă are Pleşu cu muzica. Are! El este nu numai critic de artă, ci şi solist de muzică lăutrească şi de canţonete, avînd chiar înregistrări audio. Întrebat într-o emisiune ce cîntec îi place foarte mult, Andrei Pleşu a făcut o destăinuire care îi poate şoca pe unii: „Inel, inel de aur”, cu Fărîmiţă Lambru. Episodul a fost povestit chiar de către Andrei Pleşu: „Ceea ce mi se sugera era să declar că îmi place ceva, dar că, în acelaşi timp, mi-e ruşine că îmi place. Să nu-mi ascund însă plăcerea, ca să se distreze ascultătorii. Să zică: „Uite domnule, ăsta, care părea om serios, declară pe şleau că îi place Romica Puceanu sau Fărîmiţă Lambru. Ce vremuri! Ce decădere! Cine ar fi crezut!?” Am şarjat, brav: bine, doamnă, îmi place „Inel, inel de aur” cu Fărîmiţă Lambru. Dar adaug că nu mă simt deloc vinovat. Melodia e, în genul ei, foarte bună, iar cîntăreţul e excelent. Ar fi ofensator pentru toată lumea să mă socotesc vinovat pentru opţiunea mea”. Cîntecul poate fi ascultat aici.
Departe de mine de a face ceva pe gusturile lui Pleşu, mai ales că, de multe ori, apreciez sinceritatea lui în faţa celor care, cum spune chiar filosoful de la Tescani, ar crede „că stau de dimineaţa pînă seara în frac, cu mîna la tîmplă, rostind aforisme, citind Kant şi ascultînd Bach”. Vorba latinului: De gustibus non est disputandum.
Fanii lui Andrei Pleşu îşi amintesc, desigur, observaţiile sale critice despre serialul oligofrenic „Las Fierbinţi”, pe care filosoful îl vizionează şi în reluare, pe care, tot într-un editorial, l-a descris atît de ştiinţific, încît, de atunci, numărul telespectatorilor s-a dublat. Ce mi-a plăcut atunci a fost faptul că mulţi dintre simandicoşi, încurajaţi de textul lui Pleşu, şi-au recunoscut, la rîndul lor, plăcerile vinovate pe care le-au ascuns totdeauna cînd erau în public.
Andrei Pleşu a fost chiar unul dintre telespectatorii mei fideli pe vremea cînd dezbăteam la OTV cazul „Elodia”, fiind preocupat de dezvăluirile mele chiar şi atunci cînd era în străinătate. Astfel, într-un editorial al său din „Dilema veche”, transmis din Berlin, se întreba îngrijorat: „Oare, ce-o mai face prietenul meu Ion Spânu, o fi găsit-o pe Elodia?”. Îi răspund acum: N-am găsit-o, domnule Pleşu! Zice lumea că e pe-o cracă, îi face nu ştiu ce lui Cioacă!
Ce vreau să spun prin aceste evocări despre Andrei Pleşu? Că în acest fel îmi pot justifica simpatia pe care i-o port, în contrast cu prietenul său, Gabriel Liiceanu, care este un tip scorţos, prefăcut, artificial, fără nici o nuanţă de autenticitate. Pleşu, în schimb, pare a fi uneori un tip normal, cu pasiuni omeneşti, cu preferinţe justificate de propriile sale criterii estetice, cu „vinovăţii” asumate.
De aceea, în timp ce de la Gabriel Liiceanu nu mai aştept să recunoască faptul că a plagiat în teza sa de doctorat, de la Andrei Pleşu mai am cîteva aşteptări:
– să ne spună sincer cum de a fost trimis în 1978 de PCR la o Conferinţă a spionilor în Indonezia
– dacă ştie unde au dispărut filele din dosarul de la CNSAS al soţiei sale, racolată de DIE, avînd numele conspirativ „Maria”
– dacă din greşeală sau intenţionat a plagiat din Henry Corbin acel pasaj, inclusiv „etc”-ul
– cine a scris, de fapt „L’Archange empourpré”: Shihaboddin-Yahya Sohravardi, cum cred eu, sau traducătorul Henry Corbin, cum scrie Pleşu în „Despre îngeri”?
– ce presupune funcţia sa de la „Fundaţia pentru o Societate deschisă”, unde este numit pe viaţă în Consiliul Fundaţiei, urmînd să preia „prerogativele fondatorului Fundației”, care este George Soros?
Domnu’ Pleşu, daţi-ne, domne, o lecţie de sinceritate şi răspundeţi-ne sincer la aceste întrebări! În rest, vorba lui Fărîmiţă: „Adio, dragă Nelo / Eu plec, se face seară / Dar vezi ca lăcrămioara / Să nu-ţi mai curgă iară // Că lacrima ce-ţi curge / Din anii tinereţii, aoleu, măi / Nu este alinarea / Ci întristarea vieţii”. Pa!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.