În cursa din 2016 pentru Casa Albă au rămas, dintre candidaţii cu şanse, Hillary Clinton şi Donald Trump. Este încă dificil să se spună cu destulă siguranţă care va fi noul preşedinte al SUA. După unele sondaje, avansul candidatei democrate creşte zi de zi, dar până la alegeri mai sunt câteva luni. Oricum, mai important decât să speculăm cu privire la cine câştigă este să observăm ce lume aduc cu ei candidaţii principali.
Observarea este utilă având în vedere concentrarea deciziilor cu impact internaţional ale SUA la Casa Albă. Desigur, nu este de ignorat faptul că nu o dată în tradiţia democraţiei americane s-a ajuns ca acela care câştigă preşedinţia să-şi asume argumente care s-au prezentat în campania electorală de către diverşi candidaţi şi au întrunit o adeziune semnificativă. Viitorul preşedinte, oricare va fi, va integra într-o formă oarecare punctele de vedere exprimate de Hillary Clinton, Donald Trump şi Bernie Sanders, care exprimă, cum au dovedit alegerile preliminare, optici mai larg împărtăşite de electorat.
Aşadar, ce lume se configurează odată cu cei mai probabili ocupanţi ai Casei Albe? Iau în seamă, pentru răspuns – dincolo de sinuozităţile afirmaţiilor electorale şi înainte de disputele televizate ale celor doi candidaţi, care vor fi decisive – unele trăsături de personalitate şi mai ales opiniile stabilizate în cărţi publicate în ultimii ani.
Hillary Clinton a fost mereu vârful profesional al promoţiei sale – ceea ce se petrece, din nefericire, tot mai rar în politica multor ţări, în care ajung la conducere absolvenţi dintre cei mai modeşti. Ea vine din mediul acţiunilor juridice pentru drepturi civile. Hillary Clinton dispune de o experienţă administrativă rară – după opt ani la Casa Albă ca “primă doamnă”, ulterior ca senator şi, apoi, ca secretar al Departamentului de Stat. Informarea şi cultura ei instituţională sunt mai bine puse la punct decât ale celor mai mulţi responsabili politici din zilele noastre.
Se ştie, lui Hillary Clinton i se reproşează declanşarea indirectă a “primăverii arabe”, care ridică probleme şi astăzi, prin declaraţiile făcute la Golf, conform cărora America nu va mai sprijini regimuri autoritare. Reproşul este chestionabil din cel puţin două raţiuni. Politica externă a Statelor Unite nu se elaborează de pe o zi pe alta, ci presupune analize din timp. În cazul “primăverii arabe” se ştia cu destul timp înainte că va fi prezentată o nouă opţiune americană în subiect, în cadrul reaşezării politicii americane în Orient, în funcţie de noile pericole. Pe de altă parte, situaţia în ţările respective era oricum explozivă. Faptul nu a scăpat corespondenţilor din regiune ai marilor publicaţii (de pildă Le Monde sau Der Spiegel), care şi-au dat seama că Africa de Nord nu mai putea rămâne aceeaşi.
Cum este de aşteptat, în calitate de candidat al democraţilor americani, Hillary Clinton angajează o viziune asupra lumii cu note proprii. Cu siguranţă, ceea ce a fost coloana vertebrală a iniţiativelor sale la conducerea politicii externe americane, pe care cartea Hard Choices (Simon and Schuster, New York, 2014) le-a sintetizat, se va păstra. De altfel, această carte pare acum o piesă bine calculată în perspectiva a ceea va urma – noua cursă a autoarei pentru Casa Albă. Este însă foarte sigur că, în eventualitatea câştigării preşedinţiei SUA, Hillary Clinton, ca persoană care a fost, prin înseşi capacităţile ei, mereu în frunte, va imprima noi focusuri politicii americane, ce vor marca lumea în anii ce vin. Personalitatea ei va cântări mult, cum anticipează, de altfel, nu fără temeiuri, republicanii. În definitiv, dintotdeauna Hillary Clinton a spus, de pildă, că nu este interesată de funcţia de vicepreşedinte al SUA.
Sub aspectul viziunii generale, secretarul de stat Hillary Clinton a “întors” concluzia unui istoric pe care îl preţuieşte – Paul Kennedy (The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, 1988). Acesta a invocat excesiva creştere a datoriei publice, impactul recesiunii economice, “extinderea imperială (imperial overstretch)” a Americii, prin războaie în Irak şi Afganistan, şi terorismul şi a tras o concluzie pesimistă privind viitorul Americii în lume. Hillary Clinton a replicat: “Armata noastră a fost de departe cea mai puternică din lume, economia noastră a fost încă cea mai voluminoasă, influenţa noastră diplomatică nu a avut rival, universităţile noastre stabilesc standardele globale, iar valorile noastre ale libertăţii, egalităţii şi oportunităţii încă atrag oameni de pretutindeni spre ţărimurile noastre. Când avem nevoie să rezolvăm o problemă oriunde în lume, putem apela la zeci de amici şi aliaţi” (p.26). Hegemonia Americii este cum nu se poate mai limpede exprimată. Hillary Clinton a luat în seamă ceea ce Joseph Nye, mentorul său dintre strategii americani, spune de mai mulţi ani (cel mai recent în Is the American Century Over?, 2015), anume că “secolul american” va continua. Ea şi-a asumat în scris şi în discursuri mai ales teza Americii ca “putere inteligentă (smart power)”.
Hillary Clinton este de acord cu Henry Kissinger (On China, 2012) că „ascensiunea Chinei este una din dezvoltările strategice cele mai pline de consecinţe ale timpului nostru” (,p.42). Candidatul democraţilor spune că economiile SUA şi ale Chinei sunt deja „interdependente” şi invocă indicatori categorici, precum sporirea rapidă a volumului schimburilor comerciale americano-chineze şi uriaşele depozite de dolari americani acumulate în China. Plecând de la această premisă, ca şi de la interesul comun pentru „stabilitate” în Pacific şi în lume, Hillary Clinton a propus Americii o „strategie sofisticată care încurajează China să participe ca membru responsabil al comunităţii internaţionale, în vreme ce [America] îşi apără ferm valorile şi interesele”. Ca preşedinte, Hillary Clinton este de presupus că va lucra în interacţiunea cu China la o soluţie care să inspire mai multă încredere fiecărei părţi, pentru a scoate relaţia celor două supraputeri din fricţiunile actuale.
Cine a urmărit dezbaterile din Congresul american din anii nouzeci încoace şi-a dat seama că în politica americană se caută răspunsul la alternativa: să se continue pe linia înţelegerilor dintre Reagan-Bush-Kohl şi Gorbaciov sau să se adopte altceva? Democraţii au reanalizat situaţia la mijlocul anilor nouăzeci, dar atacarea de către terorismul islamic a turnurilor gemene din New York (2001) şi a Pentagonului a indicat un nou pericol. La nivelul datelor actuale, se poate spune că Hillary Clinton va restructura relaţia cu Rusia, în optica unei „cooperări pragmatice pe interese esenţiale” (p.236), cum spune, în pofida rezervelor întreţinute de o parte a anturajului. În fapt, Hillary Clinton a fost autoarea propunerii „resetării” acestei relaţii şi s-a distanţat de cei care cereau acţiuni unilaterale: „Resetarea nu a fost o recompensă; ea a fost o recunoaştere a faptului că America are multe interese strategice şi de securitate şi că avem nevoie să facem progrese oriunde putem. Ceea ce rămâne adevărat până astăzi” (p.236-237). Aşa cum atestă deja acţiunile Departamentului de Stat, condus de John Kerry, de a căuta convergenţe cu Kremlinul, aceasta va fi opţiunea anilor ce vin, mai cu seamă că Germania, Franţa, Italia şi alte ţări o împărtăşesc deja.
Menţinând focusul pe Asia, pe care a proclamat-o, în 2009, „pivotul” politicii americane, Hillary Clinton va căuta să reconsolideze relaţiile cu Europa. Acestea au slăbit în preşedinţia încă în curs. Hillary Clinton va încerca să scoată lumea din inerţia tensiunilor de azi, pe care predecesorul i-o lasă moştenire.
Două aspecte ale abordării din partea lui Hillary Clinton se impun, de asemenea, atenţiei. Primul este preocuparea pentru o selecţie motivată profesional a colaboratorilor. Se poate observa o orientare meritocratică în stabilirea decidenţilor, chiar dacă, mai ales în competiţiile politice de până acum, partizanatul nu a lipsit. Politica externă Hillary Clinton a distanţat-o, însă, de dispute interne şi a plasat-o deasupra lor. Al doilea aspect este grija pentru o solidă ancorare a deciziilor în analize factuale operate cu concepte verificate, cu participarea celor mai buni specialişti. În Europa, din păcate, politicienii de vârf nu mai au formatul intelectual al lui Helmuth Schmidt sau Jacques Delors, nici măcar al lui Romano Prodi, şi se interesează infim de concepte, ce conferă rigoare gândirii şi asigură eficienţă acţiunilor. Ei stăpânesc superficial conceptele, căci le cam dispreţuiesc, şi întreţin o distanţă păguboasă de specialiştii reali, iar faptul se observă în sărăcia ideilor, precaritatea soluţiilor şi a rezultatelor. Hillary Clinton îi va surprinde cu o formaţie culturală şi o viziune bine articulate, ce vor ţinti să relanseze tradiţia reprezentată de Woodrow Wilson şi John Kennedy, a unei politici căreia cultura epocii nu-i este străină.
Candidatul republican, Donald Trump, este de formaţie militară, la origine. El vine din mediul afacerilor şi dispune de concreteţea gândirii ce se pretinde în domeniu. Extrem de bogat, el a creat multe entităţi, de pildă, parcuri, hoteluri, cluburi, staţiuni, companii aeriene, universităţi. Mentalitatea sa este încrezătoare în efortul personal şi se lasă ghidată de regulile simple ale unui om care a reuşit strângerea unei averi considerabile. Prelegerile sale, Your First 90 Days on the Path to Prosperity (Trump University Press, 2007), sunt elocvente în această privinţă. Donald Trump apără în ele devize extrase din viaţa celui care a ajuns să-şi construiască proprii zgârie nori la New York: să pui pasiune în ceea ce faci, să fii tenace, să ai planuri mari, să te informezi şi să foloseşti cunoştinţele, să fii meticulos, să acţionezi, să-ţi asumi riscuri la nevoie, să înveţi cum să negociezi, să-i cunoşti pe cei in jur, să-ţi asculţi intuiţia, să te bucuri că ai concurenţi, să te bazezi pe propriile puteri. Aceste devize ţin de etica afacerilor şi îi atrag pe cei care întreprind.
Având dificultăţi cu răspândirea opiniilor sale, întrucât este un nou venit în arena marii politici, dar şi datorită formei declamative în care sunt expuse ideile sale, Donald Trump şi-a reunit vederile pe diverse capitole – imigraţia, politica externă, educaţia, politica energetică, sistemul de asigurare a sănătăţii, economie, posesia armelor, valorile, rolul media – în volumul Crippled America – How to Make America Great Again (Threshold Editions, a Division of Simon and Schuster, Inc., New York, 2015). Acest volum a fost preluat imediat de edituri străine. Folosim aici ediţia germană (Donald J.Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016).
Care sunt opiniile lui Donald Trump în privinţa politicii internaţionale? Candidatul republican propune, în primul rând, o reconsolidare din interior spre exterior şi o reafirmare a puterii americane în lume. Hegemonia americanăeste şi pentru el punctul de plecare. Doar că, susţine el, “reprezentarea măreţiei americane, a ţării noastre ca lider al lumii libere şi nelibere, a pălit (verblasst)” (p.9). “Nu este de mirare – scrie Donald Trump – că nimeni nu mai are respect în faţa noastră. Nu ne mai suprinde că nu câştigăm” (p.49). Cauza ar rezida în “politica de partid, care a paralizat acţiunea veritabililor aleşi ai naţiunii”.
În evaluarea lui Donald Trump,Americaa câştigat de prea puţine ori în războaiele în care s-a angajat în deceniile recente şi este cazul să înceapă să câştige din nou (p.17). “Suntem – scrie el – într-o situaţie în care trebuie să ne punem în faţă sarcina de a faceAmericadin nou măreaţă. Noi toţi.” (p.8). Donald Trump se angajează să asigure “o armată efectiv mai puternică, care este gata şi în stare să se opună tuturor inamicilor noştri” (p.11), şi să promoveze “măsuri politice raţionale” (p.12).
Donald Trump lansează un atac semnificativ la adresa “corectitudinii politice (political correctness)” – acel curent conformist ce s-a instalat la începutul anilor nouăzeci şi pe care fundaţii cu acţiune globală l-au răspândit. “Corectitudinea politică” face ca astăzi mulţi oameni să creadă că s-ar fi ajuns la “sfârşitul istoriei” şi că fidelitatea tenace faţă de ideologia dominantă scuteşte de dificultăţi. Donald Trump le-a spus oponenţilor săi: “nu am deloc timp pentru absoluta corectitudine politică. Această ţară cunoaşte acum probleme mari. Noi nu mai câştigăm. Noi pierdem faţă deChina. Noi pierdem cu Mexicul, atât în comerţ, cât şi la frontiere. Noi pierdem faţă de Rusia şi Iran sau Arabia Saudită” (p.23). Pledoaria sa este, nestrămutat, pentru o percepţie a istoriei necontaminată de clişee.
El însuşi rezultat al imigrării, Donald Trump se declară energic contra “imigrării ilegale” (p.35). În exprimări variate, nu totdeauna ferite de pericolul înţelegerii greşite, el declară că vrea să stopeze acest fel de imigrare (p.36). Acesta este un punct plasat în faţă în programul său.
Politica externă pe care Donald Trump o preconizează pleacă de la observaţia că “nu a fost niciodată un timp atât de periculos ca cel de astăzi” (p.47). Conform opiniei sale, nu se poate face faţă primejdiilor fără “a acţiona dintr-o poziţie de putere” (p.48) şi “a evidenţia puterea” (p.49). Donald Trump îşi asumă maxima lui Theodore Roosevelt: Vorbeşte blajin, dar poartă la tine un băţ. În vederile sale, “totul începe cu o armată puternică. Totul.” (p.64)
Donald Trump insistă asupra faptului că intervenţiile în diferite ţări nu au adus câştiguri Americii. Kuweitienii au fost eliberaţi de armata americană, dar s-au dus la Paris cu banii şi s-au lăudat că nu le plac americanii (p. 51). În Irak, America a cheltuit 2000 de miliarde de dolari, dar ce a ieşit? Cu ISIS, “cel mai brutal inamic al Americii” (p.54), se luptă, dar, aşa cum se face, victoria se amână indefinit. Cu Iranul s-a negociat lăsându-i acestuia de la început să înţeleagă nevoia administraţiei americane de a bifa un acord, ceea ce l-a avantajat, încât este „o posibilitate foarte reală” (p.57) ca, în curând, America să aibă în faţă o nouă putere nucleară.
Pentru Donald Trump, “Rusia şi China vor rămâne, pe termen lung, neîndoielnic, cei mai mari competitori” (p.59) pentru America. Cu China “s-a intrat deocamdată doar în competiţia economică”, dar aici este deja “un duel în care de multă vreme [America] pierde” (p.59).
La un moment dat, Donald Trump a reluat teoria uzată a celor două Chine, una “bună” şi una “rea”, dar a relativizat-o curând, când şi-a stabilit premisa generală a relaţiei dintre SUA şi China. În concepţia sa, “cele două economii sunt legate una de alta” (p.59) şi au nevoie stringentă una de alta. “Chinezii au nevoie de noi la fel de mult precum noi de chinezi“ (p.62). În optica sa, şi SUA şi China au nevoie ca cealaltă parte să dispună de o economie solidă. „China are nevoie de o economie americană puternică, la fel cum noi trebuie să facem afaceri cu chinezii. În mai 2015, pilduitor, americanii cumpărau o cincime din toate produsele pe care China le exporta în acea lună. Cumpărăm aproape 20% din exporturile chineze, evident mai mult decât UE, al doilea importator de mărfuri chineze. Iar ponderea Americii în această privinţă creşte de la un an la altul, încât bunăstarea Chinei depinde tot mai mult de consumatorul american” (p.61-62). Donald Trump vrea să convingă americanii să ia în serios relaţia cu China, să o abordeze mai precis şi să o echilibreze comercial.
Mulţi speculează în jurul viitorului. Trebuie observat însă mereu că speculaţia, singură, fără date precise cu privire la ce au susţinut şi ce au făcut cei aflaţi în discuţie, nu duce nicăieri. Nu ar trebui ca oamenii să se lase înşelaţi – este plină lumea de comentarii fără acoperire şi de susţineri pe care nimic nu le confirmă, căci societatea mediatică este teren fertil pentru ele. Adevărurile nu sunt neapărat ascunse, cum se crede prea uşor, dar este nevoie de gândire factuală spre a le capta.
Avem la dispoziţie, de pe acum, date precise cu privire la ceea ce este în joc în America, încât se pot formula certitudini privind lumea ce se pregăteşte odată cu schimbarea de la Casa Albă. Mă opresc – până la dezbaterea directă a celor doi finalişti – doar asupra uneia. Anume, că oricine va fi câştigătorul competiţiei pentru Casa Albă, noul preşedinte al SUA se va îndrepta spre păstrarea hegemoniei într-o lume care cere noi soluţii cu privire la relaţia supraputerilor nucleare, economice şi culturale. Astfel, politica americană ce se configurează va cunoaşte înnoiri pe direcţii ce prind deja contur.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.