Pe vremea când Alexandru Ioan Cuza se urcase ca domnitor pe tronul unei ţări bizare, care s-a numit pentru început „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, aflate la ţărmul Orientului respirând într-o geografie schimbătoare, a sosit în Bucureşti unul dintre germanii care şi-au încercat norocul în ţara noastră.
Până la Carpaţi părea să-i fie destul de familiare lumea, oraşele, oamenii, îmbrăcămintea acestora, căci putea vorbi germana, iar cafenelele şi hotelurile semănau cu cele din Prusia. Trecerea Carpaţilor i-a conturat o aventură riscantă şi misterioasă deopotrivă. Erau locuri cu totul diferite, într-atât de mult încât nu părea a fi chiar Orientul despre care se spunea că s-ar întinde şi în aceste ţinuturi.
Pentru a traversa această bizară ţară s-a folosit de una dintre rarele diligenţe, ale unei firme vieneze, care s-a aventurat să investească într-un traseu care nu cunoştea nici măcar drumul amenajat, despre pavaj era inutil să deschizi vorba. A mers preţ de câteva zile printre dealuri şi sate parcă pustii, până a ajuns în oraşul numit Bucureşti, unde un antreprenor german i-a spus că ar putea începe prin a cumpăra un teren pentru un început de afacere. A tras la unul dintre hotelurile vremii, pe care oricum le numărai pe degete, mai multe erau hanurile deloc igienice, însă hotelul Hugues era totuşi acceptabil, deşi avea aerul unui motel provincial.
I-au plăcut mult însă strada, atmosfera ei, fauna pestriţă care se vântura în toate direcţiile. Se vorbea în toate limbile deodată: valahă, turcă, greacă, franceză, italiană şi pe alocuri chiar germana. „Un bun început”, şi-a spus Baptiste Gaizer, care în primele zile de şedere a cercetat ce anume îi lipseşte acestui oraş ca investiţie. A făcut câteva vizite prin intermediul consulatului prusac, prin case boiereşti sau de târgoveţi proaspăt europenizaţi. A observat – ceea ce localnicii nu prea arătau atenţie – că una dintre cele mai importante investiţii care impuneau grabnică mişcare era aceea a articolelor igienice din metal pentru camera de îmbăiere, pentru încălzirea caselor, a budoarului, a bucătăriilor încă primare şi simple.
Baptiste Gaizer a reuşit într-un târziu să cumpere un teren întins la margine de oraş, la capătul Căii Griviţei de mai târziu, la vremea aceea numindu-se Podul de Pământ. Terenul era ieftin nu neapărat pentru că era la bariera oraşului, dar se afla pe singurul pod nepavat. Era pur şi simplu un drum bătătorit cu pământ. Baptiste Gaizer, ca un investitor intuitiv, ştia că lucrurile se vor schimba în mai puţin de o generaţie, deoarece mai ştia că Europa era hotărâtă să nu lase acest spaţiu în afara ei şi va investi în el. El era unul dintre aceia pe care Europa îşi va clădi lumea civilizată la porţile sale sudice. Gaizer a deschis în anul 1859, către toamnă, un mic atelier cu doar cinci muncitori calificaţi, pe care i-a chemat din Prusia. A fondat prima fabrică de produse metalice din Valahia.
Peste numai 20 de ani, Podul de Pământ era deja pavat, iar bariera oraşului era departe. Fabrica lui se afla de-acum pe Calea Griviţei nr. 138, numită aşa după ce tânăra sa ţară adoptivă devenise independentă. Şi curând, în apropierea fabricii sale, a fost construită Gara de Nord, fapt care l-a ajutat enorm la transportul mărfurilor. Afacerea lui Baptiste de-acum s-a dezvoltat ameţitor. Până la 1900 şi-a extins fabrica cu zeci de pavilioane şi dependinţe iar numărul muncitorilor calificaţi crescuse în 1906 la 120 de persoane.
Fabrica şi-a diversificat gama de produse, fiind unul dintre cele mai importante şi deja tradiţionale firme care vindeau instalaţiuni moderne de bucătării cu dispozitiv sistematic pentru producere de apă caldă; ornamente de zinc, aramă, alamă, bronz; instalaţiuni tehnice şi sanitare, carton asfaltat şi ardezie. Mai mult, devenise reprezentanţa în România a întreprinderii de învelitori „Ruberoid”.
Curând afacerea a trecut pe mâinile celor doi copii ai lui Baptiste Gaizer, Rudolf şi Albert. Cel care însă va rămâne să continue practic afacerea a fost Rudolf Gaizer. Rudolf este generaţia care a văzut România crescând. S-a căsătorit cu fiica doctorului Witting înainte de Primul Război Mondial. A trăit cu discreţia educaţiei pe care a primit-o. Pentru muncitorii săi a ridicat „Pensiunea Gaizer” de la Timişu de Sus. Un adevărat complex hotelier, care în vremea comuniştilor – naţionalizat şi el desigur – a intrat pe un circuit închis, pentru privilegiaţii epocii. Pensiunea ridicată pentru muncitori de către patronul lor a devenit inaccesibilă muncitorilor chiar în „statul celor care muncesc de la oraşe şi sate”! Cât de cinică poate fi istoria!
Rudolf a avut o fiică care a învăţat în şcolile Bucureştiului. Nu a fost trimisă prin alte ţări de complezenţă. I-au plăcut călătoriile iar în anii interbelici a călătorit prin toată Europa. Şofer i-a fost un bucureştean de pe strada Birjarii Vechi, fiul unui meşter de birje, pe nume Ferdinand Schöffer. Călătoreau cu maşina pentru vilegiatură pe drumurile româneşti, puţine, dar mult mai bune faţă de cele de azi, către frontiera vestică. De acolo ajungeau în Ungaria, Austria, Cehoslovacia, Germania, Elveţia, Franţa, Danemarca, Suedia.
Curând după 1946, familia a trebuit să dispară misterios deoarece autorităţile române începuseră să-şi deporteze cetăţenii de origine germană în Rusia sub pretextul colaborării cu naziştii. Pentru o vreme, familia lui Rudolf Gaizer s-a ascuns în pivniţa casei şoferului său de pe Birjarii Vechi, devenită între timp Episcopul Radu, casă demolată acum zece ani. Fabrica a fost naţionalizată în anul 1949 şi apoi inclusă în aria de activitate a Institutului Politehnic. Acesta a amenajat în spaţiul fabricii Gaizer ateliere de lucru şi de practică pentru studenţi.
Povestea familiei Gaizer, deşi nu a reuşit să-şi împlinească măcar secolul istoric, rămâne un fragment de Românie cu speranţe împlinite, când muncitorul calificat, onest cu munca şi angajatorul său, câştiga suficient să călătorească în Europa sau, dacă nu avea chef, avea la îndemână pensiunea construită pentru el şi familia lui tocmai de patronul său!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.