Aflat în România pe perioada anului 2017, pentru a pregăti și a susține evenimentele aniversare Phoenix 55, Nicu Covaci se întoarce tot mai des spre „meseria“ sa de bază, cea care l-a salvat în momentele în care Phoenix părea că moare, fără să renască: pictura.
Se autointitulează „profesor de arte plastice și muzician amator“, fără să zâmbească… „Maică-mea și-ar fi dorit să fiu profesor de desen… Să am un post undeva aproape de Timișoara, să mă căsătoresc și să îi fac un nepot. Numai că eu am avut alte planuri…“
„Am linii și contururi clare“
„În studenție ne ocupam serios de asta… Sepi era în același an cu mine și am făcut împreună sculptura aceea pe malul Timișului care a rămas celebră în Timișoara. El s-a ocupat apoi de tot ce a însemnat grafică la Phoenix, împreună cu soția lui de atunci, cu Lili, pentru că eu deja aveam alte preocupări – mă fascina acel filon arhaic, folcloric, pe care l-am descoperit în arhivele Electrecordului, și mă concentram pe muzică. Lui Sepi i-au ieșit atunci câteva lucrări foarte bune: coperțile de la Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier și Cantafabule, și chiar și acum am rămas fideli obiceiului, și a lucrat coperta ultimului nostru disc, „Vino, Țepeș!“. Dar Sepi are alt stil… Eu sunt ceva mai brutal în arta plastică, mai hotărât. Am linii și contururi clare, îmi place mișcarea, dinamica, îmi plac dimensiunile monumentale, pline. Sepi are chiar acum o expoziție la Palatul Parlamentului, deschisă până pe 30 aprilie. Eu nu am reușit să fac niciuna, pentru că toate lucrările sunt răspândite prin Europa, dar sper să facem o expoziție împreună anul acesta.“
„În arta plastică ești tu cu tine și cu pânza“
Nicu Covaci, pictorul, pare de nerecunoscut: are o lume a lui între pânze, lumini și culori, o lume în care nu regăsești mai nimic din personajul încruntat, la o primă vedere rigid, pe care îl impune în lumina reflectoarelor.
„Aici nu ai un public cu care să trăiești acel fenomen de feedback… Tu pleci de la un concert mai încărcat decât te-ai dus! Asta, dacă ești un artist care e dispus să dea! Pentru că tu oferi o stare și, dacă nu minți, publicul îți răspunde. În arta plastică nu ai asta… În arta plastică ești tu cu tine și cu pânza. Pui în ea ceea ce simți și speri ca printre privitori să se găsească, la un moment dat, măcar o ființă care să te înțeleagă. Nu ești responsabil decât pentru ceea ce dai tu, nu ai colegi de scenă, nu ai erori tehnice posibile, nu trebuie să fie perfect.“
„Am făcut tabere de creație la Marea Nordului“
„La sfârșitul anilor ‚70, când am rămas singur în Germania și nu mai aveam nici măcar chitară, am cunoscut un neamț care se ocupa de reprezentanța Suzuki în Osnabruck și care mi-a dat un loc de muncă într-un atelier de reparat motociclete. Eram atât de dezamăgit, încât nu voiam să mă întorc la muzică! Mai târziu, am început să pictez… Mi-am amintit că am o meserie totuși și că nu degeaba am fost la facultate. Am primit un post la Școala de Arte din oraș și am rămas acolo aproape 8 ani. Am predat pictură, am făcut tabere de creație la Marea Nordului, am avut multe expoziții și proiecte în diferite stiluri. La un moment dat, am făcut o pânză care urma să fie așezată pe sala de sport. Am vrut o pânză uriașă, cu scene din diferite sporturi, cu dinamică, și așa s-a născut Gladiator 2000. A fost, la ora aceea, cea mai mare lucrare pe pânză din Germania, aveam 45 de metri pe 6.“
„Am plătit cu picturi“
Schița la care lucrează Nicu acum este, de fapt, un remake al proiectului Gladiator. I-a plăcut unui prieten și l-a rugat să picteze încă o dată o porțiune din uriașa pânză, după mai bine de 30 de ani.
„Cu arta plastică am scos-o cumva la capăt și acum, de fapt. În 2014 am decis că trebuie să renaștem, să luptăm până la capăt și am decis să fac Vino, Țepeș!, albumul. A costat enorm, pentru că formația mea e împărțită în toate colțurile Europei… A trebuit să îi adun, să muncim, să stăm împreună, băieții și-au luat concedii neplătite pentru acest disc. N-aș fi putut să susțin producția, cantonamentele de repetiții, orele de studio – am stat cu toții aproape trei luni în România să muncim: o lună la mare, o lună la Azuga și câteva săptămâni la Sinaia, izolați. Am avut câțiva oameni care au susținut acest album, dar, din păcate, discuri nu se mai vând, așa că… am plătit cu picturi. Cred că au fost câteva zeci de pânze care au plătit albumul ăsta. Nu-mi pare rău, asta mi-am dorit să fac și asta voi face în continuare: muzică!“
„Îmi fac timp să las totul să aștepte și să pictez“
În an aniversar de Phoenix, și Nicu Covaci schimbă prefixul. Între repetiții pentru concerte aniversare, emisiuni, înregistrări și întâlniri diverse, Nicu mai aruncă o umbră sau o culoare și duce spre final schița promisă. „Câteodată trebuie să știi când să te detașezi. Să faci un pas în spate și să spui: «Ajunge!». Am avut noroc o dată în viață, să găsesc acel colț de rai în Spania, unde îmi încarc bateriile. Acum însă, avem treabă aici! Îmi fac timp… Poate nu în fiecare zi, dar aproape, îmi fac timp să las totul să aștepte și să pictez. O fac, de data asta, pentru că regăsesc o parte din mine și din ceea ce iubesc să fac. În muzică am un mesaj… Poate unul care nu convine tuturor și care nu e ușor de acceptat, dar nici de susținut. În pânză însă este o altfel de evadare. Dacă sunt sincer? Absolut! Sunt sincer în ambele locuri!“
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.