Lumea stranie a lui Ion Lucian Murnu

„Magul ţine misterul/ cu har a oprit,/ mirarea oamenilor trecuţi./ Vibrează sonoră/ puterea invocării./ El a izbutit/ Legătura majoră.”

Acest citat din poemul lui Ion Lucian Murnu, „Inscripţii pentru oamenii mei”, ar putea fi, în măsura în care verbul şi imaginea vizuală se pot echivala, o profesiune de credinţă a pictorului şi sculptorului.

Născut în 1910, fiul caricaturistului Ary Murnu şi nepotul lui George Murnu, cel care a semnat traducerea inegalabilă în limba română a „Iliadei” şi „Odiseei”, a rămas destul de puţin cunoscut publicului larg. Nu din cauza lipsei de interes a operei, ci din pricina vicisitudinilor istoriei.

Format la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, elev al lui Camil Ressu, la desen, şi al lui Oscar Han, la sculptură, şi-a continuat studiile la Roma. Moştenirea antichităţii greco-latine, filtrată prin sensibilitatea profund spirituală a artistului, a generat o artă extrem de personală, de mare asceză, aproape neinfluenţată de căutările occidentale ale acelei vremi, îndreptate mai ales către arta abstractă. Şi în sculptură, şi în pictură sau desen (unele piese din expoziţie sunt etalate pentru prima dată) întâlnim o lume esenţializată, cu o componentă metafizică accentuată, din care accidentul senzorial dispare în favoarea unei reprezentări ascetice.

Ion Lucian Murnu, Venus Epythumnia

Dacă în desen se poate detecta un reflex al expresionismului, în sculptură influenţa lui Bourdelle, atât ca zonă tematică, cât şi ca modelaj, evoluează către o viziune ce în ce mai hieratică, apropiindu-l de Giacometti. Eleganţa neliniştitoare a alungirii formelor este dublată de dramă, de singurătatea personajului, care era, în acelaşi timp, singurătatea artistului. Materia, subtil modelată, se adresează mai curând minţii şi sufletului, şi mai puţin senzorialului. Este cazul lucrărilor „Venus Epythumnia”, din 1949, dar, mai ales, al „Omagiului lui Chopin”, din 1966, şi al „Sfântului Ioan” din 1977. În basorelief, formele sunt înscrise în piatră, hieratice ca în arta bizantină, sfidând volumetria corpurilor în favoarea esenţializării formei. Exemplul cel mai concludent este poate „Înţeleptul”, din 1982. O serie de măşti devine suportul unui simbolism generalizator, ideatic, ca în „Justiţia” din 1981.

Ion Lucian Murnu, Stâncile cerului

Peisaje amintind de pictura metafizică, construite din linii şi unghiuri, în două-trei tonuri, aproape întotdeauna aceleaşi, fixează în faţa privirilor zona dintre cer şi pământ. Copacii desfrunziţi, transformaţi în siluete dezolante, ocru, brun sau negru, îşi înalţă cioturile către cerul luminat sau noptatic, perfect nemişcat sau traversat de nori şi nelinişte. Titlurile lor trimit la asceză, la derută, la deznădejde, la simboluri creştine: „Strigăt în deşert”, „Gogota”, „Ultimul ţărm”, „Dezrădăcinări”… Uneori, în dezolarea acestor spaţii apare figura umană. Niciodată individualizată, redusă la semn între viu şi inanimat, ea cade, pluteşte sau se înalţă în văzduh, fără a reuşi să-şi descopere esenţa. Întreaga certitudine clasică a dispărut, în favoarea unei dezolante disperări. Disperare comunicată cu o mare economie de mijloace, în limpezimea figurării neavând loc nici senzorialul, nici patosul. Conceputul este suveran, psihologia, absentă.

Ion Lucian Murnu, Sfântul Ioan

Ion Lucian Murnu este şi autorul unor lucrări monumentale la Bucureşti, Turda, Buşteni, Brăila, Drobeta-Turnu Severin, Câmpulung Moldovenesc. Renunţă însă la această zonă a artei după ce proiectele îi sunt respinse în anii ’40 şi ’50.

Expoziţiile personale în timpul vieţii sunt rare: două prezenţe pe simezele bucureştene, în 1946 şi 1966, şi câteva în străinătate: Roma (1940 şi 1967), Dortmund (1970). După dispariţia sa, în 1984, au mai fost organizate două expoziţii la Bucureşti, una la Galaţi, itinerată şi la Constanţa, şi una la Galeria Catacomba din Bucureşti, în 1998.

Ion Lucian Murnu, Oamenii mei

Până în 1946 a participat frecvent la Salonul Oficial din Bucureşti, iar mai târziu, la expoziţii colective de la Roma, Moscova, Leningrad, Torino, Tel Aviv, Belgrad, Sofia, Atena, Sircasa. Premiile nu l-au ocolit. În 1937 primeşte premiul „Hanul Ancuţei”, în anul următor, Premiul „Anastase Simu”. Urmează premiul Şcolii Române de la Roma, în 1940, şi „Premiul Salonului Oficial”, în 1946. Vor trece peste 20 de ani până când arta lui va fi din nou recompensată, în Italia, cu „Medalia de aur a oraşului Cerveteri” şi „Zodiaco d’Oro”, Italia.

Ion Lucian Murnu, Înţeleptul

Cunoscut mai mult de iniţiaţi decât de publicul larg, Ion Lucian Murnu a fost „cel mai dăruit profesor pe care l-a avut şcoala românească”. A format o seamă de sculptori ale căror nume se situează în primul eşalon al artei româneşti. Câteva lucrări ale elevilor se alătură operei maestrului în expoziţia de la Galeria „Orizont”. Spiritualitatea fiecăruia este distinctă. Elevii au deprins de la maestru esenţa artei, capacitatea de a trăi într-o lume de rafinată spiritualitate, păstrându-şi însă personalitatea nealterată. Dinu Rădulescu, Silvia Radu, Liviu Russu, Elena Hariga, Gheorghe Apostu, Vasile Gorduz s-au împărtăşit din tainele artei lui Ion Lucian Murnu, păstrându-i o amintire reverenţioasă şi tandră. „L-am avut profesor trei ani de zile. M-a onorat apoi cu prietenia lui alţi treisprezece. Era o apariţie surprinzătoare printre ceilalţi maeştri de la Catedra de sculptură a Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti. Mic, vioi, cu o privire pătrunzătoare şi caldă, cu o voce plăcută, tinerească şi un limbaj de intelectual rasat, captiva imediat. Vorbea mult şi cu plăcere, încercând să prindă privirea interlocutorului, era fermecător în stil şi profund în gândire”, scrie Dinu Rădulescu. Iar Silvia Radu mărturisea într-un interviu că relaţia cu Ion Lucian Murnu i-a dat forţa de a supravieţui prin artă şi cultură în perioada comunistă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.