Maestrul Vladimir Şetran: „Fiecare clipă este o provocare”

Pictor, grafician, unul dintre întemeietorii şcolii de design din România, Vladimir Şetran este un artist proteic, căruia nu-i este străin niciun domeniu al artelor vizuale. Sculptura semnată de el a fost apreciată în mai multe expoziţii, ca şi tapiseriile, iar la Televiziunea Română un vitraliu şi un panou de metal dau măsura calităţilor lui în artele decorative, pentru a da numai un exemplu. Pictura sa, nonfigurativă, construieşte o lume cromatică aparte, suculentă, dramatică, o magmă în care tensiunea este indusă de contrastul cromatic, de diferenţele de împăstare ale diferitelor porţiuni ale pânzei. Demersul strict intelectual al compoziţiei este dublat de o forţă aproape viscerală a materiei. Grafica, cu nuduri senzuale, cu insolite „portrete” de animale şi păsări, respiră vitalitate şi un hedonism structural.

De-a lungul a mai bine de jumătate de veac, creaţiile sale au fost expuse în România, dar şi în multe ţări europene, în Statele Unite, Canada, America de Sud sau Extremul Orient. Distins cu „Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici din România” (1984), „Premiul Special al UAP” (1988), „Premiul pentru Design al UAP” (1994), „Premiul pentru ambient-instalaţie” (2001), decorat cu Medalia „Meritul Cultural”, cu „Serviciul Credincios”, în rang de Cavaler, şi cu „Meritul pentru Învăţământ”, în rang de Comandor, Vladimir Şetran a primit recent titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, oraş în care a vernisat şi o expoziţie de pictură şi desen la Moldova Mall.

În atelier

Masiv, cu figură de efigie indiană, accentuată de bandana de pe frunte, plin de vitalitate, Vladimir Şetran a trebuit să înfrunte anul acesta o boală cumplită şi o operaţie dificilă, care nu i-au răpit însă nici pasiunea pentru artă, nici umorul, nici interesul pentru tot ceea ce îl înconjoară.

– Sunteţi pictor, grafician, aţi făcut sculptură, aţi lucrat sticla, nu vă este străină nici tapiseria… Există vreun domeniu al artelor plastice de care nu v-aţi apropiat?

– Ceramica. N-am făcut decât în studenţie două-trei piese. Altfel, am abordat toate tehnicile. Am făcut şi vitraliu, la Televiziune, cu tehnologie clasică, cu plumb. Mi-a făcut plăcere să mă feresc pe cât am putut de „doină ştiu, doină cânt!”. Am vrut întotdeauna să inventez, să descopăr, să fac lucruri pe care nu le mai făcusem. Pe de altă parte, există artişti încântaţi că şi-au găsit drumul. Pe mine mă chinuie şi acum întrebarea dacă mi l-am găsit. Certitudinea este periculoasă. Poţi constata că drumul e închis. Ce faci? Unde te mai întorci? Or, eu simt nevoia să văd unde duce o experienţă. Câteodată în serios, câteodată fără succes, dar întotdeauna am vrut lucruri pe care nu le mai făcusem. Iar faptul că acum stau acasă şi mă scol noaptea şi pot să lucrez este extrordinar.

– Întotdeauna aţi avut un program neregulat?

– Acum ies din aşternut şi, n-am ce să fac, mă duc la masa de lucru. La atelier e un alt regim. Te duci acolo, îmbrăcat, spălat pe dinţi şi trebuie să te apuci să lucrezi. Pe când acasă trec de la una la alta mult mai uşor. Dar mai am puţin de stat, pentru că o să mă „zgornească” din nou la atelier.

– Când aţi ştiut că veţi fi pictor?

– În 1949. Eram elev, e o poveste lungă pe care n-are rost s-o povestesc. A fost o întâmplare fericită.

În costum de Doctor Honoris Causa, pe străzile Iaşiului

– Cine consideraţi că v-a fost maestru?

– Nu pot să spun că am avut unul. În anul III de facultate puteam să ne alegem profesorul şi, bineînţeles, toţi am dat buzna la Ciucurencu. Pentru că nu pictam cu tonuri calde şi reci, cum voia maestrul, a refuzat să-mi facă corectura. Şi m-am mutat la Ion Marşic. M-a influenţat în această decizie şi faptul că foarte mulţi elevi ai lui Ciucurencu abia se lansaseră pe piaţă şi nu doream să fac parte din plutonul acela destul de mare. Am renunţat şi bine am făcut. De altfel, se vede din ceea ce fac că nu am un exemplu nici în desen, nici în pictură. N-am vrut să fiu tributar niciunui maestru. Poate că sunt, dar nu-mi dau seama!

– Sunteţi profesor la Universitatea de Arte. Aveţi emuli?

– Greşeala marilor maeştri a constat în mulţumirea lor când le-au apărut epigonii. Studentul trebuie să urmărească şi să se dezvolte după programa facultăţii. Niciodată profesorul nu poate, prin ceea ce realizează, să suplinească ceea ce ar trebui să facă elevul. Este firesc ca în final studentul să devină mai bun decât profesorul. Dacă ţin neapărat să lucreze ca mine, nu mai există autodepăşire. Aşa că, dacă descopăr în lucrările unui elev ceva care-mi aparţine, îi dau peste mână, pentru că el trebuie, în primul rând, să se descopere pe sine, să afle ce vrea şi să-şi croiască propriul drum. Altfel este năuc. Îmi vine în minte o anecdotă cu un individ care a dispărut multă vreme. „Ce-ai făcut? Unde-ai fost atâta timp?”, a fost întrebat la întoarcere. „Am fost în deşert.” „Şi ce-ai făcut acolo?” „M-am gândit la viaţă.” „Şi la ce concluzie ai ajuns?” „Viaţa e ca o fântână!” „Eşti tâmpit? Cum o să fie ca fântână?” „Bine. Atunci nu e ca o fântână!” Renunţarea atât de uşor la fermitate nu mi se pare benefică. Ceea ce faci trebuie să-ţi aparţină. Altfel s-ar amesteca Bruegel cu Velasquez, cu Picasso…

„Vreau să depăşesc stadiul în care mă găsesc…”

Alături de soţia sa, artista Ioana Şetran, la Iaşi

– Există o diferenţă de viziune între grafica şi pictura dumneavoastră. În prima, tentaţia către abstract mi s-a părut mai mică. Simţiţi nevoia să contrabalansaţi cumva cele două registre?

– M-a preocupat nudul feminin multă vreme. Mă preocupă şi acum, numai că acasă nu-mi pot aduce model. Or, cum ar fi un nud abstract? În afară de întreg, care este extraordiar, nudul are atât de multe detalii de care nu poţi să nu ţii seama. După ce am început convalescenţa, mă plimbam în parc, unde aerul are mai puţine noxe şi e linişte. Ca să nu mi se pară o corvoadă plimbarea, luam întotdeauna un caiet de schiţe. Mi-a făcut bine pentru că nu eram solicitat să inventez, ci pur şi simplu, „croşetam” nişte motive din natură. Îmi umpleam astfel timpul, ceea ce se şi vede în aceste desene. Nu sunt lucruri de un interes deosebit. Pe măsură ce m-am înzdrăvenit, am părăsit peisajul şi m-am reapropiat mai mult de, să zicem, abstract.

– În opera dumneavoastră plecaţi de la o elaborare conceptuală, care este însă întotdeauna subîntinsă de o latură foarte senzuală. Care dintre cele două aspecte primează în personalitatea dumneavoastră?

– Neseriozitatea! Vorbind serios, nu ştiu. Nu urmăresc asta în mod expres. Aşa sunt eu. Nu există graniţe între cele două.

Desen recent, cu motiv zebrat

– Sunt atâtea animale, păsări în desenele dumneavoastră! De unde interesul pentru acest subiect?

– În tinereţe îmi plăceau foarte mult caii. Am crescut la ţară, am avut cai şi îmi doream de mic să-i pot desena. Mi se părea extraordinar. În facultate am avut câteva practici de vară la Tulcea, unde erau herghelii. După ce m-am maturizat, mi-am dat seama că nu calul este summumul. El are o anume mişcare, dar mult mai complex este câinele, cu fizionomii, cu caractere, cu expresii extraordinare. El împrumută de la stăpân şi gesturi, şi comportamente. Aşa că am renunţat de mult la cai şi am desenat câini. Cred că am mii de desene cu ei. Dar m-au interesat şi oile, şi curcanii, şi caprele, şi păsările… Ieri, de exemplu, am văzut pe geam nişte ciori şi le-am desenat.

– Care este motivul pentru care alegeţi un element ca punct de pornire pentru o lucrare?

– Întotdeauna m-a interesat să nu mă repet. Sigur că dacă pui desenele unul lângă altul se vede clar că sunt făcute de aceeaşi persoană. Dar, de fiecare dată, descopăr altceva în subiectul respectiv.

– Aveţi foarte multe desene alb-negru, în timp ce în picturi culoarea izbucneşte uneori chiar cu violenţă. Este intenţionată această dualitate?

– Am încercat să aduc culoarea şi în desen, folosind acrilicul. Am simţit că am nevoie de o pastă mai abundentă. Dar nu întotdeauna. Vreau să mă simt liber, să pot lucra oricum. Este singurul lucru de care sunt sigur.

Nud de femeie

– Aţi desenat în ultimul timp un model zebrat, care treptat a devenit frunză, insectă, evident într-o viziune sintetică.

– Când pornesc de la un motiv, apare întotdeauna ceva şi mă las condus de acel ceva. Sunt curios să văd unde ajung, ce pot să fac. Pornesc, de exemplu, de la o gutuie şi treptat ajung la o imagine care este şi cea mai simplă, şi mai încărcată. Se vede clar că este vorba de o oglindire. Acolo unde am insistat, imaginea este mai ambiguă.

– Reluaţi deseori un motiv. Când consideraţi că l-aţi epuizat?

– De multe ori reiau un motiv după o perioadă lungă de timp. Mi se pare interesant când îl revăd, deşi, iniţial credeam că am terminat. Asta vine din faptul că tot timpul sunt nemulţumit de mine.

– Aţi avut vreo lucrare pe care aţi iubit-o în mod special?

– Adică s-o ţin deasupra capului? Nu. Nici la atelier nu am lucrări la vedere. Mă deranjează foarte tare să le văd şi când plec, şi când vin… Vreau să depăşesc stadiul în care mă găsesc şi nu să mă refer la ce am făcut ieri. Şi aici vreau să fiu liber.

– Aţi avut expoziţii în foarte multe ţări. Vi s-a părut vreodată că un public este mai receptiv decât altul?

– Da. Mă gândesc la o expoziţie la Argentan, în Normandia, care a fost cea mai istovitoare din câte am avut. Trebuia să stau în galerie de dimineaţa de la ora 9 până seara la 6. Nu ştiu cine programa vizitele, dar, exceptând ora prânzului, sala era plină de grupuri de elevi care veneau cu cărţile legate cu o curea, le aruncau pe jos şi se trânteau şi ei lângă ele. A trebuit să răspund la întrebările puştilor, de la cei de grădiniţă până la elevii care dădeau bacalaureatul. Erau care mai de care mai diverse, iar ei nu se lăsau deloc păcăliţi. Puneau întrebările una după alta, cu o uluitoare dezinvoltură, până erau mulţumiţi de răspuns. Şi nu o dată mi s-a spus: „Nu cred”. Asta lipseşte la noi.

„În costumul de Doctor Honoris Causa, am impresia că sunt cu Irodul”

Fără titlu

– Ce a însemnat titlul pe care l-aţi primit recent la Universitatea din Iaşi?

– Ca să fiu sincer, cred că e „pană la pălărie”. Dar nu pot să spun că nu mi-a făcut plăcere. A venit destul de aproape de încercarea prin care am trecut astă-vară şi, dacă n-aş fi avut şansa şi neşansa de a mă îmbolnăvi, probabil că m-ar fi impresionat mai mult. În costumul de Doctor Honoris Causa am sentimentul că sunt cu Irodul. Când l-am primit, m-am plimbat prin Iaşi costumat aşa până la vernisajul expoziţiei. Dacă i-aţi fi întrebat pe colegii de vârsta mea, ar fi spus că sunt total neserios.

– Există vreo diferenţă de abordare, dincolo de cea datorată tehnicii, între grafica şi pictura dumneavoastră?

– Acum mi-e mai la îndemână să desenez. Acasă nu pot face pictură şi mi-e foarte dor de asta. Am pânzele pregătite, dar nu sunt capabil încă să intru în program de atelier. O pânză oboseşte foarte tare şi atunci am preferat să renunţ temporar şi să-mi încarc programul cu desen. Când mă voi înzdrăveni mai mult, îmi voi relua programul dinainte. Acum însă mi-e foarte greu, mai ales că am rămas şi fără carnet de conducere.

– De ce nu mai aveţi carnet?

– Sunt convins că există un echilibru în toate. La Iaşi, pe lângă vremea foarte frumoasă, am fost primit extraordinar şi de către studenţi şi de către profesori. Expoziţia, dacă mă iau după spusele celor care au văzut-o, a fost o reuşită. În cele trei zile cât am stat acolo, am fost un răsfăţat. Am plecat spre Bucureşti, cu rămăşiţele bucuriei în suflet şi n-am mai ţinut seama că apăs prea tare pe acceleraţie. Nişte poliţişti vigilenţi m-au fotogrfiat, mi-au tăiat calea la ieşirea dintr-o localitate şi mi-au explicat că aveam 103 kilometri la oră. Le-am spus că e foarte bine că mă amendează ca să mă învăţ minte. Din punctul meu de vedere, normal era să mă ierte după ce tocmai fusesem sărbătorit. Dar ei n-au vrut să discute, s-au prefăcut că nu ştiu despre ce vorbesc eu când le povestesc de Doctor Honoris Causa, şi mi-au luat carnetul până în februarie.

Îngeri

– Ce părere aveţi despre statutul artistului în România în momentul de faţă?

– E foarte trist. În primul rând din cauza lipsei de educaţie artistică, ce a dispărut şi din şcoli, şi de la televizor… Îmi aduc aminte de perioada în care Iosif Sava realiza lecţiile sale de muzică la televiziune. Ce încântare era! Şi ce fabulos act cultural! Lipsa de educaţie estetică explică replica neavizaţilor când privesc arta contemporană: „Şi copilul meu face aşa ceva”. În clipa aceea, sigur, dialogul s-a încheiat. Arta plastică este la îndemâna oricui, dar descoperirea, lectura ei sunt dificile, în afara unei educaţii. Aici este pierderea noastră. Oamenii îşi dau întâlnire la o glerie de artă dacă plouă. Nu există însă o emulaţie. Rar auzi pe cineva spunând: „S-a deschis o expoziţie, trebuie neapărat s-o vedem”. Nevoia de artă nu există în momentul de faţă la noi. Există preocuparea pentru a şaptea maşină, pentru a treia piscină, dar nu pentru artă. Nici la particulari, nici la bănci. În Occident băncile sunt adevărate muzee de artă contemporană, cu lucrări fabuloase. La noi, după perioada interbelică, acest interes a murit.

– Aţi trecut printr-o experienţă traumatizantă. Mi s-a părut că unele dintre lucrările recente au o legătură cu ea.

– Cred că da. N-am urmărit acest lucru, dar am observat şi eu că au un anumit dramatism care vine probabil de acolo.

– Cum aţi depăşit acest moment critic?

– Îl voi depăşi când va veni primăvara, dacă ajung până atunci. Dar sper să mă îmbrac în togă şi să mă duc la atelier!

– Ce gânduri vă trezeşte apropierea Crăciunului?

– Sunt cam trist. Nu am sentimentul apropierii unei sărbători. Mai sunt doar câteva zile. Ar fi trebuit să am în nări mirosul de brad, de Crăciun. Încă nu-l am. Poate va veni, nu ştiu…

– Ce înseamnă în primul rând Crăciunul pentru dumneavoastră? O experienţă religioasă sau un moment al anului când ne întâlnim să mâncăm sarmale?

– Nu pot disocia cele două aspecte. Şi nici nu ştiţi ce sarmale fabuloase face Ioana!

Vladimir şi Ioana Şetran înconjuraţi de nepoţi

– Ce face domnul Vladimir Şetran când nu desenează, nu pictează, nu predă?

– Citesc. Literatură foarte diversă. Nu pot spune că citesc „Hamlet” tot timpul. Şi îmi place foarte mult muzica de jazz. Dar acum, în cea mai mare parte a timpului, „croşetez” desenând.

– Ce proiecte aveţi?

– Să mă scol dimineaţa şi să pun mâna pe pensulă. Iese ceva? Nu iese? Nu ştiu. Fiecare clipă este o provocare. Dar eu am răbdare. Până la urmă trebuie să iasă!

– Cum trăiesc doi artişti în aceeaşi casă?

– Nu dăm din coate să ne dobândim un spaţiu vital pentru că unul este mai mare decât celălalt. Eu o necăjesc mai mult pe Ioana pentru că o tot pun să-mi spună părerea ei despre ceea ce fac. Dar ei îi face plăcere! Este un prieten loial şi nu mă menajează deloc. E dură, ceea ce e foarte bine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.