Baletul Regal din Londra a amintit publicului său că scoţianul Kenneth MacMillan, celebrul coregraf dispărut în 1992, avea un deosebit simţ al umorului şi un talent remarcabil pentru accentele lirice. Kenneth MacMillan ar fi împlinit în curând 80 de ani. Într-un triptic sunt înfăţişate cele trei faţete ale artei sale. Secvenţele pur coregrafice alternează cu altele în care predomină efectele sonore şi plastice. Dar cât de fascinant, cât de altfel uluitor este trupul balerinilor în acest perfect „mecanism al diavolului”! Dincolo de sclipitoarele focuri de artificii, dincolo de frenezia reverberaţiilor de culori şi sunete, redescoperim trupul. Înlocuiţi cuvântul „sunet” cu „gest”, substituiţi verbelor propria lor mişcare, daţi drept de viaţă acestei mişcări, lăsaţi acest trup să se mişte simplu şi liber, afirma MacMillan. Coregrafie, muzică, scenografie sunt elemente ce pot avea o existenţă izolată, dar drumurile lor se pot şi întâlni, intersecta sau ignora, ca şi în viaţă. Lui MacMillan i-a plăcut să se joace cu timpul şi cu spaţiul. Să amintim dintre creaţiile sale de referinţă „Giselle”, „Lacul lebedelor”, „Margueritte and Armand”, „Sylfidele”, „Corsarul”, „Electra”, „Romeo şi Julieta”, „Bayadera”, de La Metropolitan Opera House. A produs „Isadora”, „Frumoasa din pădurea adormită” pentru American Ballet Theatre şi „Caruselul” pentru Royal National Theatre din Londra.
The Judas Tree
În deschiderea Galei omagiale, balerinii au evoluat în „Concerto-cor”, pe muzica lui Dmitri Şostakovici, creat în 1966, când coregraful era directorul Baletului Deutsche Oper din Berlin, inspirat de „Concertul pentru pian nr. 2” al compozitorului rus care era una dintre sursele sale de inspiraţie. Baletul a intrat în repertoriul diverselor teatre din lume, printre care şi cel de la Covent Garden din Londra, în 1970. În prima reprezentaţie au fost prezenţi Yuhi Choe şi Steven McRae, urmaţi de Marianela Nunez şi Rupert Pennefather. Şi azi, „Pasul de doi” din acest balet reprezintă un punct de referinţă.
Publicul a apreciat „The Judas Tree” (ultimul său balet, din 1992), pe muzica expresionistă a compozitorului Brian Elias, drept o capodoperă, dar critica nu a fost de aceeaşi părere, considerând că paralelismul cu figurile evanghelice nu este convingător, ca să nu mai vorbim de faptul că Iuda îşi trădează prietenul din cauza geloziei provocate de Maria Magdalena. Pe de altă parte, MacMillan a creat o coregrafie inventivă, mai ales pentru prietenul său Edward Watson, iar Leanne Benjamin a făcut un rol excepţional. 13 dansatori şi o singură femeie eliberează forţă, dansând în faţa unei clădiri acoperite cu graffiti, abordând tema trădării şi violenţei.
Elite Syncopations
Cea de a treia piesă prezentată se intitulează „Elite Syncopations”, pe muzica ragtime a lui Scot Joplin. Este piesa cea mai exuberantă, creată de el în anul 1974, cu orchestră de jazz pe scenă. Costumele extraordinar de colorate aparţin lui Ian Spurling şi dau viaţă personajele interpretate de Sarah Lamb, Mara Galeazzi, Steven NcRae şi Paul Kay. Un spectacol luminos, de un haz nebun.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.