Magicele săli de concert ale lumii

În timp ce lumea occidentală, care-şi drapează zidurile cu muzică, se bucură de magnifice săli de concert, a căror acustică este egalată nu numai de proporţiile arhitecturale, dar şi de cele vizuale, noi, deşi ne-am putut şi ne putem încă lăuda cu muzicieni de anvergură internaţională, precum George Enescu, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, George Georgescu, Cella Delavrancea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, Ion Voicu, dar şi Dan Grigore, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, Silvia Marcovici, Mihaela Martin, Radu Lupu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Alexandru Tomescu, pentru a nu aminti decât câţiva, ne jenăm în faţa oaspeţilor cu sălile de concert, care, în afară de Ateneu, sunt sub toate standardele domeniului. De douăzeci de ani, nu s-a reuşit nici măcar o restaurare onorabilă a Sălii Palatului, a cărei acustică pune la grea încercare dirijori, muzicieni şi public. Muzica ţine de formarea culturală a fiecărui individ. În occident muzica pluteşte, se ridică deasupra vieţii mărunte. Ai face pe surzi să audă este cea mai importantă creaţie din viaţa unui compozitor. În majoritatea sălilor din România nu aud nici măcar melomanii…

„Ambianţa degajată de arhitectură se apropie de efectul muzicii”, spunea Goethe. Numărul sălilor de concert vestite în toată lumea este considerabil. Totuşi, puţine răspund atât exigenţelor unei acustici perfecte, cât şi plăcerii ochiului, fie că este vorba despre un stil frapant, îndrăzneţ, în culorile secolului al XXI-lea, ca la Walt Disney Concert Hall din Los Angeles, opera marelui arhitect Frank Gehry (2003), la Auditoriumul din Roma, creaţia lui Renzo Piano sau la Auditoriumul din Dijon, conceput de Bernardo Fort-Brescia, fie că arhitectura este este relevantă pentru epoca în care au fost construite, ca la Filarmonica din Berlin sau Wigmore Hall din Londra, fie, în sfârşit, că aurul şi patina lor înseamnă cultură, tradiţie şi excelenţă, ca la Rudolfinum din Praga sau Musikverein din Viena. Revista „Classica” vorbeşte despre plăcerea provocată ochilor şi sufletului de cele mai frumoase 22 de săli de concert din întreaga lume.

Există săli îndrăzneţe şi atrăgătoare, dar a căror acustică lasă de dorit, cum ar fi bijuteria din Barcelona, o plăcere pentru ochi, dar nu şi pentru auz, sau celebrul „oval” londonez, emblemă a epocii victoriene, a cărui reverberaţie l-a făcut pe un dirijor să afirme că el oferă compozitorilor contemporani posibilitatea să-şi asculte de două ori operele într-un singur concert.

Înflorirea „templelor muzicii” s-a produs după 1870, odată cu naşterea şi dezvoltarea marilor orchestre şi a publicului lor. În 1891, scriitorul francez Paul Bourget caracteriza moda concertelor simfonice: „Duminica, acest public nu mai merge la biserică, ci la concert. Viori, piane, violoncele, contrabasuri au izgonit spiritul profan şi irevrenţios, în locul lui domnind, triumfând, răsfăţându-se scarosancta muzică”.

Regulile de aur ale acusticii

Aproape de aceeaşi vârstă cu istoria, acustica i-a preocupat şi pe vechii greci şi romani, care făceau adevărate studii privind propagarea sunetului, deşi îşi construiau amfiteatrele mai mult sau mai puţin empiric. Ideea a fost reluată în timpul Renaşterii, când Alberti, a afirmat că estetica arhitecturii trebuie să reflecte armonia universului, care se face simţită prin muzică. „Numerele, prin intermediul cărora armonia ne încântă urechile, sunt aceleaşi şi pentru minunăţiile ochiului şi ale spiritului. De aceea toate regulile noastre sunt luate din raporturile armonice ale muzicienilor, care cunosc perfect aceste numere”, scria marele arhitect renascentist.

De la un secol la altul, construirea sălilor de concert s-a bazat pe experienţă. În 1900, fizicianul american Wallace Clement Sabine, cel care a conceput „Symphony Hall” din Boston, a pus bazele acusticii, relaţionând fenomenul de reverberaţie a sunetului cu volumul şi suprafaţa de absorbţie a sălii. I-a urmat Leo Beranek, care a adâncit cercetările şi a definit 7 factori de percepţie cuantificabili: reverberaţia, puterea sunetului, senzaţia de spaţiu, claritate/ transparenţă, intimitate, căldură, capacitatea muzicienilor de a se auzi în mod corect. De atunci, arhitecţii s-au lăsat provocaţi, construind săli din ce în ce mai mari, în care dispoziţia frontală nu mai este ideală. Sălilor în amfiteatru, de exemplu, la modă în prima jumătate a secolului al XX-lea, le lipseşte reverberaţia laterală, în timp ce dimensiunile unei săli tradiţionale, ca „Musikverein” din Viena sau „Concertgebow” din Amsterdam, nu trebuie să depăşească 1.400 de locuri, peste această capacitate acustica diminuându-se din cauza distanţei. Sala în formă de „viţă de vie”, care împarte audienţa în mai multe grupuri, inclusiv în spatele scenei, ca la „Filarmonica din Berlin”, la „Suntory Hall” din Tokyo sau „Disney Hall” din Los Angeles, este din ce în ce mai apreciată, fiind mai potrivită pentru auditoriumuri de peste 2.000 de locuri. În zilele noastre, înaintea construirii unei săli, se confecţionează o machetă la scara 1/ 10 care permite experţilor o audiţie reală, imposibil de obţinut numai prin calcule sau prin simulări informatice.

Iubita Parisului

Mândria capitalei Franţei este Sala Pleyel, numită „vasul amiral al muzicii pariziene”. Cu o istorie agitată, suferind un incendiu la numai un an de la inaugurarea sa în 1927, a fost reconstruită, modificată, renovată frecvent. Deşi nu impresiona melomanii cu acustica ei, sala din Faubourg-Saint-Honoré se bucura, până la sfârşitul anilor 1990, de un renume mondial. A fost apoi vândută, răscumpărată, închisă. În 2006, a fost redeschisă după ce suferise mai mult decât o refacere. Este acum o construcţie nouă în interiorul vechii carcase, oferind Parisului, cu cele 1913 locuri, din sala lungă de 44 de metri, cu 27 de metri lăţime şi 19 metri înălţime, spaţiul pentru concerte care îi lipsea. Au fost adăugate patru balcoane laterale şi o „berjeră” pentru cor în spatele orchestrei.

Diamantul acustic

Personalitate marcantă a anilor 1980, arhitectul catalan Ricardo Bofill a transformat acum mai mult de 20 de ani vechiul edificiu militar al Arsenalului din Metz în complex cultural, gonind toate tunurile, praful de puşcă şi muniţia. Centrul lui este Sala Mare, elegantă, asemănătoare unei cutii, în tonuri calde de lemn, care amintesc într-o oarecare măsură de Teatrul din Vicenza, opera marelui arhitect Andrea Palladio. Melomanii apreciază dimensiunile ei „umane” şi mai ales acustica excelentă care permite şi realizarea înregistrărilor. Construită în 1989, are 1354 de locuri şi un volum de 13.000 de metri cubi.

Asemenea celui mai bun vin

Cea mai bună acustică din Franţa, se întâlneşte în Auditoriumul din Dijon, pe care se agită să-l obţină toate marile orchestre venite în turneu. Construit între 1995 şi 1998, cu 1611 locuri şi o scenă de 1.000 de metri pătraţi, este de o accentuată modernitate şi satisface atât plăcerea vizuală cât şi confortul acustic. În culori calde la interior, datorită placării cu lemn de vişin african (makore), este îmbrăcat la exterior în piatră de Burgundia, dând sentimentul unei epure. Fosa este amovibilă, iar scena spaţioasă poate găzdui la modul ideal şi spectacole de operă.

God save the Queen!

Construită între 1891 şi 1894, la comanda lui Daniel Fitzgerald Packenham Barton, bogatul consul al Angliei la Geneva, Victoria Hall este plastă în apropierea Marelui Teatru şi a Conservatorului. Sala, cu 1644 de locuri, dispuse într-un parter şi două galerii, se impune prin decorul ei exuberant, în stil rococo, cu ghirlande şi cariatide aurite, care dau strălucire tonurilor dominante de roşu. Consulul considera că nimic nu este prea bun pentru muzică sau pentru …Victoria, iubita sa suverană. Cedat de Barton în 1904 oraşului Geneva, edificiul a fost restaurat în 1984, după un incendiu, şi a devenit sediul Orchestrei Elveţiei romande. Nu de mult, Victoria hall a răsunat de paluzele publicului la recitalul piaistului Radu Lupu.

Ceasornicărie hich-tech

Monumentalul Palat al Culturii şi Congreselor, din Lucerna, ridicat pe malul Lacului celor Patru Cantoane, poartă o semnătură celebră: Jean Nouvel. Îmbrăcaţi la exterior în aluminiu, pereţii gigantici reflectă strălucirea apei, accentuând liniile futuriste ale construcţiei. Foaierele, restaurantele şi sălile mici pun în valoare Auditoriumul principal, cu număr de locuri variabil, între 1839 şi 2.100 şi un volum de 19.000 de metri cubi. Acustica sofisticată, cu camere pentru ecou şi un reflector sonor ajustabil, potrivit oricărui tip de concert, a fost concepută de Russell Johnson şi grupurile Artec.

Colonade şi cristaluri

În 1895, Johannes Brahms venea special la Zürich pentru a-şi dirija „Triumphlied”, cu ocazia inaugurării Tonhalle. Concertul a continuat cu elveţianul Friederich Hegard la pupitrul orchestrei, pentru „Simfonia nr. 9” de Beethoven. Minunata sală cu colonade, cu splendide candelabre de cristal, cu o acustică echilibrată, cu 1.546 de locuri este, de atunci, sediul Orchestrei de la Tonhalle, cea mai veche formaţie simfonică elveţiană, condusă, în ultimii 15 ani, de dirijorul principal, David Zinman.

Către stele

Filarmonica din Luxemburg pare o navă susţinută de sute de coloane de oţel alb. Edificiul, „ultimul strigăt”, a fost conceput de Christian de Portzamparc şi construit între 2002 şi 2005. El adăposteşte Marele Auditorium, cu 1.500 de locuri şi un volum de 20.000 de metri cubi, un dreptunghi îndrăzneţ, format din opt turnuri laterale ce par a supraveghea locurile de la parter. La subsol se află „spaţiul descoperit”, din care se poate privi cerul, iar sub vasta carcasă exterioară este găzduită o sală de muzică de cameră.

Zeul Etichetă

Musikverein din Viena este considerată, alături de Concertgebow, „Eldorado-ul” sălilor de concert. Construită între 1867 şi 1869, cu o capacitate de 1.700 de locuri, şi inaugurată în 1870, de împăratul Franz Josef, are o acustică „de vis”, considerată cea mai bună din lume, şi un interior admirat graţie Concertelor de Anul Nou. Scăldată în ocru şi roşu, Goldener Saal (Sala aurită) de la Musikverein este un dreptunghi în stil neo-renascentist, cu cariatide şi plafon casetat, cu enorme candelabre din cristal şi pietre Swarowski. Satisfacţia auditivă şi vizuală este completă, dacă asculţi şi un concert al „casei”: Orchestra Filarmonică di Viena. În 17 octombrie, dirijorul finlandez Esa-Pekka Salonen, într-un program Wagner şi Bruckner, va fi la pupitrul Filarmonicii din Viena. Dar, atenţie! Aici eticheta contează. Ţinută de seară obligatorie.

Un Palat pentru Karajan

Construită între 1961 şi 1963, Filarmonica din Berlin, cu 2.450 de locuri, 60 de metri lăţime şi 50 de metri în profunzime, este exemplul perfect de sală „viţă de vie”, cu mai multe terase, orizontale sau uşor înclinate, ce înconjoară dirijorul şi orchestra, publicul aflându-se astfel mai aproape de muzicieni. Orgoliul epocii Karajan, sediul Filarmonicii din Berlin a fost construit de Hans Scharoun şi Lothar Kremer, având şi o sală de muzică de cameră.

Oaspete din München

Situat în plin centrul oraşului, pe malul râului Isar, într-un complex cultural polivalent cu cinci săli, în care se află şi o univeristate, o bibliotecă şi, până în 2008, şi un Conservator, cât şi Forumul „Sergiu Celibidache”, Gasteig, sediul Orchestrei Filarmonice din München, ridicat între 1978 şi 1985, a fost inaugurat printr-un concert avându-l la pupitru pe Sergiu Celibidache, care a fost timp de mai mulţi ani directorul acestei prestigioase instituţii. Cu 2.390 de locuri, dispusă în semicerc, sala este vizibil influenţată în dispoziţia locurilor de Filarmonica din Berlin.

O sală discretă şi elegantă

Discret, cu lambriurile, marmura şi tonurile sale mov, decorul largului amfiteatru în evantai al Festspielhaus din Salzburg are o acustică perfectă şi o vizibilitate excelentă. Construcţia a însemnat o îndrăzneală tehnică, având în vedere că pentru a adăposti una dintre cele mai mari scene din lume, pe măsura spectacolelor titanice ale lui Karajan, echipele arhitectului Clemenz Holzmeister au săpat direct în coasta muntelui Mönchberg care domină oraşul. Realizat între 1955 şi 1960, cu 2.177 de locuri, cu lungimea şi lăţimea egale – 35 de metri, ea găzduieşte frecvent Filarmonicile din Berlin şi Viena care participă regulat la Festivalul de la Salzburg, atât de Paşte, cât şi vara.

Vedere de pe Moldau

Datorându-şi numele împăratului Rudolf de Austria, celebrul edificiu neo-renascentist Rudolfinum din Praga, construit între 1876 şi 1884, este unul dintre cele mai vechi din Europa. Ridicat pe malul Vltavei (celebra Moldau a lui Smetana), a fost proiectat de Josef Zitek, arhitect şi al Teatrului Naţional din acelaşi oraş. La zece ani de la inaugurare, Dvorak a dirijat aici primul concert al Filarmonicii Cehe. Restaurat în 1924, renovat în 1941, edificiul a servit, între cele două războaie, drept sediu Parlamentului cehoslovac.

Un mit viu

Concertgebow din Amsterdam are una dintre cele mai reputate acustici din lume, perfectă atât pentru marele repertoriu simfonic, cât şi pentru cel postromantic. Această sală sobră, cu 1.960 de locuri, construită între 1883 şi 1888, şi râvnită de atunci de toate orchestrele din lume, este un miracol sonor.

Două istorii ruseşti

Vechea sală a Teatrului Mariinski, din Sankt Petersburg, construită în 1860, nu mai era suficientă pentru marile concerte ale Orchestrei conduse de Valery Gergiev. Între 2004 şi 2006 a fost ridicată într-o veche anexă a Operei, o sală elegantă, cu 1.100 de locuri. Plafonul este conceput în valuri convexe, pereţii au curbe dulci, iar locurile sunt plasate pe 20 de gradene şi trei balcoane ce flanchează scena. În 20 octombrie nu pierdeţi concertul cu un program Charpentier şi Purcell, susţinut de Les Arts florisants, la pupitru, William Christie.

Moscova se mândreşte cu Conservatorul, în care s-au derulat momentele-cheie ale muzicii ruseşti. Fondat în 1866 de Nikolai Rubinstein, fratele celebrului pianist Anton Rubinstein, Conservatorul a avut o serie de profesori iluştri, din rândul cărora se detaşează Ceaikovski. Marea Sală a fost inaugurată în 1901, având în avanscenă o orgă Cavillé-Coll. De-a lungul timpului, pe scena ei au fost intepretate lucrările unor mari compozitori, ca Dimitri Şostakovici, de exemplu, a cărui Simfonie nr.13 „Babi Yar” a fost dirijată în 1962 de Kiril Kondraşin. Din patru în patru ani, sala cu 1.737 de locuri este gazda celebrului Concurs Ceaikovski.

O invidiată bijuterie

Până la Primul Război Mondial, Wigmore Hall din Londra se numea Bechstein Hall, pentru că se afla în vecinătatea celebrei case de piane cu acest nume. Sala, intimă, cu numai 545 de locuri, a fost inaugurată în 1901, printr-un concert care-i reunea pe compozitorii Feruccio Busoni şi Eugène Ysäye. Este considerată „casa” pianului, a serilor de lied, a muzicii de cameră. În fiecare an, pe mica scenă surmontată de o cupolă, reprezentând „Sufletul muzicii”, sunt programate 400 de concerte. O bijuterie, construită între 1899 şi 1901, pe care o invidiază parizienii.

Marca Renzo Piano

Din 2002, viaţa simfonică a Romei, având în centru Orchestra Academiei Santa Cecilia, se desfăşoară în complexul Parco della Musica purtând marca Renzo Piano. Mai multe săli, de dimensiuni diferite, sunt legate între ele printr-o agora destinată concertelor estivale. În sânul acestei cetăţi a artei se află somptuoasa sală „Santa Cecilia”, în culoare acaju, cu 2.742 de locuri. Întregul complex, cu cele 7.600 de locuri şi o suprafaţă de 55.000 de metri pătraţi este cel mai mare din Europa.

Un singur cuvânt: cea mai bună

Una dintre cele mai bune acustici din lume se găseşte, după părerea unanimă a specialiştilor şi muzicienilor, la Carnegie Hall din New York. În spatele zidurilor înalte, din cărămidă îngustă, celebra sală din Manhattan, în alb şi aur, are aerul unei săli de teatru italiene. Construit la comanda magnatului oţelului, Andrew Carnegie, edificiul datează din 1891şi de atunci, nu există gigant al muzicii, fie ea clasică, de jazz sau pop, care să nu fi urcat pe scena lui. Spre deosebire de celelalte săli, Carnegie Hall, cu o capacitate de 2.804 locuri, nu are o formaţie permanentă, rămânând „cea mai prestigioasă ambasadoare nord-americană”. În 25 octombrie, tenorul Roberto Alagna, alături de Elina Garanca vor străluci în „Cavalleria rusticana” de Mascagni, alături de Orchestra Operei din New York.

De la o sală centenară la violoncel

Concepută ştiinţific, Symphony Hall din Boston are structura rectangulară a Concertgebow sau Musikverein. Pereţii din cărămidă, oţel şi ghips susţin planşee de lemn şi un plafon casetat. Proiectul arhitectural a aparţinut studioului McKim, Mead and White, iar acustica i-a revenit celebrului Clement Sabine. Deschisă în 1900, sala cu 2.625 de locuri este sediul celei mai europene orcheste simfonice americane, Boston Symphony Orchestra.

Kimmel Center din Philadelphia, monstru de fier şi oţel semnat Rafael Vinoly, cu Verizon Hall, a devenit din 2001, sediul Orchestrei conduse de Eugene Ormandy, singura dintre cele „Big Five” (cele cinci mari orchestre americane) care şi-a părăsit vechea sală de la Academia de Muzică, închisă după mai bine de un secol de existenţă. Verizon Hall este un auditorium spaţios, cu 2.500 de locuri, are forma unui violoncel, cu publicul înconjurând avanscena, în timp ce pereţii sunt amovibili, încercând o reglare, niciodată perfectă, a acusticii.

Sălile viitorului

După Kimmel Center, sălile de concert aprind imaginaţia arhitecţilor. Viitoarea Filarmonică din Hamburg, a arhitecţilor Herzog şi De Meuron, face parte dintr-un complex imobiliar portuar ce va cuprinde hoteluri şi apartamente. „Aşezate” pe un vechi depozit de cacao, cele două săli, cu capacitatea de 550, respectiv 2.150 de locuri, vor fi acoperite cu sticlă, plafonul celei mari fiind ondulat în formă de valuri. Prevăzută iniţial pentru 2009, inaugurarea a fost amânată până în 2012, an în care va fi pus în funcţiune şi un alt „vapor” simfonic, îndelung aşteptat, Filarmonica din Paris. Situată în parcul „La Villette”, ea va avea un auditorum de 2.400 de locuri, o suprafaţă de 30.000 de metri pătraţi, mai multe săli de repetiţie, o galerie de artă şi un centru educativ… „Sala evocatoare a vălurilor de muzică şi de lumină, suspendă ascultătorii-spectatori în spaţiu, în lungi balcoane ce oferă scaunele cele mai largi şi mai încăpătoare, pentru un confort excepţional”, explică arhitectul ei, Jean Nouvel, evocând „o estetică puternică, dar calmă, marcată de un singur material, fonta de aluminiu tonurile ei sidefii, delicateţe care sporeşte misterul sălii strălucind în pliurile de gri şi argintiu ale edificiului”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.