Magnaţii ruşi deţin sectoare-cheie ale economiei româneşti

Sar peste timp şi ajung în februarie 1977, când m-am aflat în aceeaşi URSS alături de un coleg de presă şi de câteva persoane din fabrici bucureştene. Cum ştiam câteva fraze ruseşti, o femeie din grup m-a rugat s-o însoţesc la un magazin moscovit să-şi cumpere o căciulă. Dotaţi cu o sticlă de coniac Murfatlar am abordat o vânzătoare, i-am oferit-o şi i-am spus ce vrem. Imediat, ea ne-a băgat într-o cabină de probă şi ne-a oferit vreo 5-6 căciuli dintre care, în final, colega de voiaj şi-a ales una şic de tot. Înainte ca avionul să aterizeze la Otopeni, ea şi-a scos căciula din geantă şi şi-a pus-o pe cap de teama vameşilor. M-am uitat şi eu la ea mai pe îndelete şi-am rămas stupefiat! Cu litere ruseşti scria că e făcută la fabrica Vidra din Orăştie – România! Ulterior, când am mai fost în URSS ca invitat al agenţiei de ştiri Novosti, am ajuns într-o piaţă din Leningrad să cumpăr siguranţe automate. Înainte să mi le dea, vânzătorul m-a trecut în revistă, a rămas cu ochii pironiţi la pantofii mei de vară noi, din talpă de microporos şi catifea reiată. M-a descălţat pe loc, mi-a plătit aproape o sută de ruble (imens) şi mi-a dat nişte saboţi să ajung cu ei la hotel. Episoadele ilustrează dimensiunea comerţului românesc cu fosta URSS, fie el oficial, fie la nivelul turiştilor, pe acea imensă piaţă – atât ca suprafaţă, cât şi din punctul de vedere al sutelor de milioane de locuitori.

Înainte de 1989, relaţiile economice ale României cu fosta URSS erau definite prin acorduri guvernamentale bilaterale, cât şi prin mijlocirea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – un fel de Piaţă Comună comunistă, dar hibridă, şi cu URSS în rol de şef. Cu timpul, în cazul ţării noastre, odată cu răcirea raporturilor bilaterale cu Moscova, au început să scârţâie şi relaţiile economice. Procesul a debutat după criza rachetelor sovietice din Cuba (1962), despre care, când a aflat, Gh. Gheorghiu-Dej, fostul lider comunist de la Bucureşti, ar fi zis că ar fi cazul ca România să fie mai atentă la ceea ce face URSS, care ne-ar putea arunca fără voie şi vină într-un conflict atomic, cum era gata să se întâmple atunci. Apoi, în primăvara lui 1964, ca reacţie la Planul Valev, ce rezerva României rolul de furnizor de produse agricole în cadrul CAER, România a dat publicităţii Declaraţia din aprilie, care a provocat vâlvă pe plan internaţional, ea prefaţând o distanţare de URSS şi o deschidere timidă către Vest.

Pe urmă, a avut implicaţii directe şi indirecte în evoluţia relaţiilor româno-sovietice faptul că Bucureştiul n-a ţinut partea URSS în disputa sa tot mai dură cu R.P. Chineză. După războiul arabo-israelian din 1967, noi n-am rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, cum a vrut Moscova şi au făcut ceilalţi sateliţi est-europeni. Ca urmare, pe de o parte, URSS a blocat ori a tergiversat unele proiecte economice comune, iar pe de alta, a impus altor ţări socialiste să facă la fel. În paralel, a influenţat direct unele ţări (arabe îndeosebi) să boicoteze România pe plan economic şi în alte domenii de mare importanţă. Procesul s-a accentuat după ce, în august 1968, România n-a participat la invadarea Cehoslovaciei şi a şi condamnat-o vehement.

Totodată, mai înainte, cât şi ulterior, ea a avut contacte la nivel înalt cu state occidentale, evenimente adevărate în plin Război Rece, premierul român vizitând Franţa, Bucureştiul a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. Germania, preşedintele Nixon a vizitat România, după care ţara noastră a primit de la SUA clauza naţiunii celei mai favorizate. Evident, au început să evolueze şi relaţiile economice cu Vestul, dar, din păcate, principalul furnizor de materii prime de bază a rămas tot URSS, care, sub conducerea conservatorului L.I. Brejnev şi a influentului grup de gerontocraţi Podgornâi, Gromâko, Kosâghin sau Suslov, a diminuat sensibil relaţiile economice cu România. Aşa se face că materiile prime pe care se baza industria românească supralicitată de Ceauşescu au început să lipsească. Este vorba în special de petrol, gaze naturale, minereu de fier, cărbune etc. Toate acestea au creat probleme uriaşe atât combinatelor energofage, cât şi populaţiei. Cum multe afaceri dintre Moscova şi Bucureşti aveau la bază barterul, totul a căzut, sufocarea economică pe care miza Kremlinul făcându-şi efectul, chiar dacă URSS încă importa mobilă, confecţii, încălţăminte ori produse agricole româneşti.

Revoluţia din 1989 şi dispariţia CAER-ului au dinamitat relaţiile bilaterale, fie ele economice ori politice. E adevărat, în 1990 şi 1991, graţie acordurilor bilaterale care încă funcţionau, România a exportat în URSS mărfuri în valoare de 1,5 miliarde dolari, respectiv un miliard de dolari. Un an mai târziu, cifra era de 400 milioane de dolari, iar în 1993 a scăzut la 200 milioane! Aşadar, în noul context totul trebuia luat de la zero şi pus pe noi baze. Numai că la acest capitol totul a fost învăluit într-o ceaţă foarte densă. La Bucureşti trebuia să se afirme prin vorbe şi mai ales prin fapte opţiunea pro-Vest, ceea ce n-a lăsat loc şi pentru evaluări lucide, realiste şi înţelepte ale raporturilor cu celelalte zone politice ale lumii. Mai mult, în destule cazuri, care n-au fost izolate şi nici neoficiale, în declaraţii s-a sărit calul, ceea ce a iritat conducerea de la Kremlin, unde se trecea de la şocul dezmembrării URSS şi, cu ezitările de rigoare, se regândea statutul Rusiei pe harta lumii. Din partea Bucureştiului, resentimentelor mai vechi li s-au alăturat opinii categorice, unele năstruşnice de genul „nu ne interesează Estul, nu avem ce lua de acolo!”, care au făcut mult rău şi deloc bine.

Asta în condiţii în care mari ţări occidentale – SUA, Franţa, Marea Britanie ori Germania – făceau eforturi deosebite pentru a dezvolta substanţial relaţiile cu Rusia, componenta energetică fiind adesea în prim-plan. În context, preşedintele Boris Elţîn era invitat mereu în vizite oficiale. Pe acest fundal, şi fostele state socialiste est-europene şi-au reevaluat treptat relaţiile cu Rusia, amintitul Elţîn fiindu-le oaspete chiar de mai multe ori. A făcut excepţie România, unde tot felul de complexe şi frustrări, dacă nu şi interese externe, au funcţionat din plin, cu implicaţii nefaste asupra economiei noastre, şi aşa fragilizată la maxim. Aşa se face că s-au pierdut piese mari şi sigure, că, de pildă, amintita fabrică de la Orăştie a ieşit total din circuitul comerţului exterior, că fabrica de Osii şi Boghiuri din Balş-Olt, care producea aproape exclusiv pentru fosta URSS, a ajuns în prag de a claca, ş.a.m.d.

Dar cel mai bine ilustrează aceste realităţi triste volumul comerţului româno-rus din 1999, când ţara noastră a exportat marfuri în valoare de… 50 de milioane dolari! Concomitent, cu timpul s-a dezechilibrat masiv balanţa comercială bilaterală, România înregistrând un deficit tot mai mare. De pildă, la finele lui 2009, volumul total al schimburilor bilaterale româno-ruse a fost de 2,8 miliarde dolari, dintre care nivelul importurilor ţării noastre era de 2,09 miliarde dolari, iar cel al exporturilor de 716,3 milioane. De altfel, la sfârşitul lui 2008, Rusia era pe locul 6 în clasamentul partenerilor comerciali ai României, ea având o pondere de 4,6 % – locul 14 la export şi locul 4 la importuri, după Germania, Italia şi Ungaria.

Din păcate, în numai trei ani, aceste cifre au scăzut sensibil: astfel, în 2006, volumul total al schimburilor comerciale bilaterale a fost de 4,3961 miliarde dolari, Rusia fiind pe locul 5 în clasamentul partenerilor comerciali ai ţării noastre. Cifra este înşelătoare, întrucât noi am exportat mărfuri în valoare de circa 375 milioane dolari, în vreme ce importurile din Rusia s-au cifrat la 4,02 miliarde dolari. Între acestea, ponderea decisivă o deţin produsele energetice, între care gazele naturale reprezintă 39,1%. La cele de mai sus să adăugăm că, dintre statele europene, alături de Polonia, România plăteşte cel mai scump preţ la mia de metri cubi de gaze naturale!

În acest timp s-a mai consemnat un fapt de un interes aparte. După ce, în 1998, Lukoil a cumpărat rafinăria Petrotel Ploieşti, pe piaţa românească au pătruns în forţă marii magnaţi ruşi şi din spaţiul ex-sovietic, care au profitat de o legislaţie laxă ori chiar de vidul legislativ. Au anunţat investiţii masive şi măsuri protecţioniste, dar au sfârşit prin a le cam uita pe toate. De pildă, pentru a ocoli restricţiile UE, ce restricţionau importurile de oţel, unii dintre aceşti oligarhi, nu doar cei ruşi, au recurs la stratageme dintre cele mai ingenioase. Astfel, au înfiinţat adesea firme în Vest, după care au cumpărat combinate metalurgice româneşti, unde puteau aduce oţel produs în fapt în Rusia, şi pe care îl vindeau pe piaţa UE cu precizarea „Made in Romania”.

Cronologic, lucrurile au stat astfel: în 2002, Marco Group a preluat un pachet de 10% din acţiunile Alro Slatina, devenind acţionar majoritar. În 2008, preluând şi Alprom Slatina şi Alum Tulcea, grupul (devenit între timp, Vimetco) a ajuns să deţină TOATĂ INDUSTRIA ALUMINIULUI DIN ROMÂNIA. În 2002, Uzinele Metalurgice Celiabinsk (Mechel) au preluat Combinatul de Oţeluri Speciale din Târgovişte; în 2003, Industria Sârmei din Câmpia Turzii; în 2007 – Ductil Steel Buzău. În 2004, TMK – un gigantic producător de ţevi – a cumpărat Combinatul Siderurgic Reşiţa, după ce, cu câţiva ani mai înainte, achiziţionase producătorul de ţevi Artrom Slatina. În 2007, doi investitori ruşi, persoane fizice, au preluat peste 50% din acţiunile Metalexportimport de la mai mulţi acţionari, devenind acţionari majoritari. În 2007, compania KazMunaiGaz din Kazahstan a cumpărat 75% din grupul românesc Rompetrol. În 2008, peste 90% din compania românească de software ITC Networks a fost preluată de Luxoft, companie de dezvoltare software din gigantul rus din domeniul IT-IBS Group, listat la Bursa din Frankfurt, ce are printre acţionari 150 de investitori instituţionali internaţionali. Şi în acest ultim caz nu este vorba doar de o afacere în sine, ci şi de un paşaport al Luxoft pentru intrarea în piaţa UE, după ce, prin achiziţionarea ITCN, grupul respectiv a devenit nr. 1 în Europa Centrală şi de Est. Nu este mai puţin important că printre clienţii săi se află: Deutsche Bank, Alcatel, Dell, Boeing, IBM, T Mobile, JPMorgan şi Citigroup.

În ce priveşte persoanele aflate în spatele acestor tranzacţii, surprizele mari n-au lipsit, ele demonstrând că România a fost – şi rămâne – un loc interesant pentru oligarhii ruşi sau cei din spaţiul ex-sovietic. Faptul l-a comentat pe larg site-ul EUobserver.com, reluat şi de cotidianul.ro. La 15 martie a.c., el arăta că, între altele, piaţa metalurgică românească este dominată de companii din Rusia şi Ucraina şi că, în ultima vreme, acestea au fost serios afectate de criza economică.

SERGHEI TARUTA (după unele surse, Tăruţă), om de afaceri din Ucraina. A intrat pe piaţa românească în 2004. Este un apropiat al preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici. A cumpărat fostul Combinat de Utilaj Greu din Cluj-Napoca, care, înainte de 1990, avea 10.000 de salariaţi, fiind unul dintre cele mai mari combinate din estul european. Fortpres, cum se cheamă în prezent, a suferit enorm din cauza crizei, patronul n-a mai investit nimic, iar combinatul este în conservare, cu câţiva angajaţi. S-ar putea ca după victoria lui Ianukovici să-şi reia producţia de şine de tren pentru căile ferate ucrainene.

OLEG DERIPASKA, om de afaceri rus, aflat între primii zece în clasamentul revistei „Forbes” al miliardarilor lumii (avea o avere de 45 miliarde dolari în 2008). Şi el este un apropiat al unui mare om politic, de data asta e vorba de premierul rus Vladimir Putin. Cum, în perioada interbelică, Ivar Kreuger era „regele chibriturilor”, Ford „regele automobilului”, Rotschild „regele finanţelor”, azi, Deripaska este numit „regele aluminiului”. Conduce concernul rus RusAl. Este prieten şi partener de afaceri cu alţi magnaţi ruşi – Berezovski, Roman Abramovici, Anatoli Ciubais. Compania sa Cemtrade a cumpărat Combinatul de Aluminuri Speciale – Oradea. Din cauza crizei, l-a închis şi l-a scos la vânzare, deşi era singurul producător de alumină tubulară din Europa. În lume mai există un singur producător de acest fel – Alcoa din SUA.

ANDREI MELNICENKO, om de afaceri rus botezat „magnatul finanţelor”. Controlează grupul MDM, din care fac parte bănci, companii ce produc ţevi, cărbuni şi combinate chimice. În România, MDM controlează Artrom Slatina, ce produce ţevi din metal.

MIHAIL PROHOROV, cel mai bogat om din Rusia. A cumpărat uzina de reprocesare a aurului „Aurul” din Baia Mare, în prezent închisă din cuza unui dezastru ecologic. A anunţat că va investi în ea 100 milioane de euro.

IGOR ZIUZIN, om de afaceri rus. A cumpărat fostul Combinat Industria Sârmei din Câmpia Turzii, fostul Combinat de Oţeluri Speciale din Târgovişte (care produce inclusiv pentru industria de armament) şi Ductil Steel Buzău, reunindu-le sub brandul rusesc Mechel Holdings.

KONSTANTIN SEMERIKOV, rus. Conduce TMK, cel mai mare producător rus de ţevi de oţel. A cumpărat, în 2004, Combinatul Siderurgic Reşiţa şi Artrom Slatina.

Fireşte, aici nu am făcut o trecere exhaustivă în revistă. Totuşi, o concluzie se impune: oligarhii ruşi şi din spaţiul ex-sovietic au cumpărat combinate şi fabrici din sectoare-cheie ale economiei româneşti, pe care le-au achiziţionat ieftin, aduc minereuri în ţara noastră pe care le prelucrează în condiţii avantajoase, cu salarii mici, şi le vând pe piaţa UE obţinând beneficii substanţiale, scăpând, totodată, de supravegherea Kremlinului. Mai nou, aceşti oligarhi par să fi luat în calcul şi crearea unui trust media în România care să le susţină marile lor interese de pe meleagurile noastre şi din alte părţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.