„Mahalaua se întinde pe Calea Victoriei, este pestilenţială şi ne sufocă”

Dinu Săraru, un histrion de cursă lungă

Am avut bucuria să trăiesc mai mulţi ani în miezul unor evenimente şi acte de cultură profunde şi curajoase, păstorite de maestrul Dinu Săraru. Am descoperit vocaţia povestitorului, o agendă uriaşă a memoriei prefigurând pagini de memorialistică excepţionale. M-am bucurat să descopăr de fiecare dată că maestrul continuă în forţă toate drumurile creaţiei care l-au consacrat. Ca jurnalist redutabil, cu vorba precisă şi biciuitoare. Ca moralist care nu iartă micimile vremurilor şi minciuna împăunărilor. Ca iubitor de oameni şi valori tradiţionale, punând în lumină alaiul modelelor naţionale care ar trebui să fie urmate. Ca judecător care nu iartă tăvălugul distrugător de valori, care pictează chipurile şi caracterele groteşti ale tranziţiei, în personajele cărţilor din ultimii ani. Ca eseist şi dramaturg care uneşte spiritul critic şi înţelepciunea iute, fără nimic molcom sau catifelat în judecăţile de valoare, Dinu Săraru nu e ceremonios. Vorbele sale de duh au suculenţa frazelor memorabile, dar şi aciditatea neiertătoare.

Dinu Săraru are replică şi descarcă prin cuvinte, precum fulgerul, o lumină necruţătoare în polemicile şi pamfletele sale. El este în literatură şi cultură, sub arcul sprâncenelor lui stufoase, ceea ce regretatul Profesor dr. Dan Setlacec a fost în medicină, un Zeus tonans, menit să-i ţină în frâu pe zei, cu legendele lor, şi pe muritorii încredinţându-şi soarta acestor legende.

La o lansare a cărţilor sale

Nu există proiect cultural al ţării noastre, la vremea atâtor cumpene prin care a trecut în ultimele şase-şapte decenii, în care Dinu Săraru să nu fi fost implicat, fie că a fost vorba de faceri şi desfaceri de reviste, de Teatru şi Patrimoniu, de Biserica şi Credinţa Ortodoxă, de binecuvântarea meşteşugurilor şi tezaurizarea lor în albume excepţionale, prin Fundaţia “Nişte Ţărani”.

În cărţile lui cu personaje reale, dar care „rămân poveste”, graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Răzbat din ele un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor.

Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.

Centrul de Documentare şi Informare din comuna Văleni a primit numele lui Dinu Săraru

Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie.

În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de maşina de scris şi de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, se află „Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu… şi leacul meu”.

Din fericire, i-a stat alături toată viaţa, cu sensibilitate, înţelegere şi iubire, soţia sa, Viviana.

Acum, cu puţine zile înainte de lansarea unor noi volume, maestrul Dinu Săraru m-a primit în biroul său tapetat cu cărţi, cu icoane şi tablouri, cu atmosferă de epocă.

Azi îl privim pe Dinu Săraru ca pe un înţelept şi învingător. Ştim că pentru el cultura nu e o sumă de evenimente şi mai ştim că refuză zgomotul obscen şi asurzitor al mizeriei şi nonvalorilor ce vor să ne acapareze. Cultura e pentru Dinu Săraru un lanţ cu verigile întregi şi continue, făcut din Creatori, Opere şi Sărbători. Din uriaşe punţi ale rezistenţei şi comunicării între valorile adevărate ale fiecărei generaţii.

“Nu trebuie să ratăm clipa de dragul eternităţii”

În Paradisul de la Slătioara

Vă revendicaţi din universul ţărănesc. Aţi dedicat o mare parte din creaţia dumneavoastră ţăranului, creând Fundaţia “Nişte ţărani”. Ce semnifică pentru dumneavoastră acel tărâm vrăjit al Slătioarei?

Este o obsesie care ţine de biografia mea, dar şi de obârşiile mele. Într-una din povestirile care alcătuiesc culegerea “Ultimul ţăran din Slătioara”, în curs de apariţie la Editura “Adevărul“, un personaj – care de fapt sunt eu – spune: “Am patima asta, ce să fac? Nu-mi ajunge ziua nici iarna, nici vara, nici primăvara, nici toamna, nopţile mă apucă urâtul şi dacă n-ar fi întunericul n-aş pune geană pe geană; două vieţi dacă ar fi să trăiesc şi patima asta nu s-ar potoli”. Slătioara este pentru mine o lume, cu Munţii Căpăţânii şi cât ţin ei de la ultimul vârf din Parâng şi până la crestele Builei şi cu Măgura Slătiorului şi cu poveştile olarilor şi vărarilor care nu mai sunt şi cu vânătorile la vulpi, pe zăpadă, şi cu spaima colectivizării şi cu bisericile ale căror clopote bat ca şi când s-ar chema de pe un deal pe altul, şi cu Potecaşii Vioreştilor care păzeau graniţele pe timpul ocupaţiei austriece a Olteniei, călare pe caii lor mărunţi şi iuţi cu care se strecurau pe potecile înguste, de unde şi renumele lor, şi cu mândria de a nu-şi scoate căciula nici în faţa domnitorului şi, fireşte, cu pădurile de mesteceni care erau şi ele, în copilăria mea şi mai sunt şi azi, o lume ca şi când ar fi fost aşezată la marginea Africii: cât vezi cu ochii pustiuri de Iarba vântului, cu paiul înalt ca bălăioara şi spicul mare şi roşu sângeriu şi, rar, în depărtări, pâlcurile de mesteceni pitici. Din păcate, Iarba vântului a cuprins România, pentru că se simte îngrijorător lipsa faptului ţărănesc. M-am născut în acest univers ţărănesc şi acest zbucium din biografia mea nu se va încheia niciodată pentru că de acolo mi-am tras şi îmi trag seva.

De Sfântul Dumitru la Vioreşti, în faţa Bisericii Potecaşilor

Sunteţi înaintea unor importante lansări de carte. Ca un arhivar care îşi înregistrează documentele, construiţi personaje reale.

Voi lansa cartea care se intitulează “Ultimul Ţăran din Slătioara” la Târgul Gaudeamus, o culegere de povestiri ţărăneşti, şi, în curând, voi trimite la tipar “Jurnalul unui personaj controversat“, provocat de prietenul meu Vartan Arachelian, care sper să fie un document la care să se poată referi cei care vor să reconstituie trecutul imediat al societăţii româneşti. E o carte în care mă “răcoresc” pentru că am fost martorul şi victima unor împrejurări care au fost, cele mai multe, împotriva mea, începând cu ianuarie 1990, cu darea mea afară de la “Teatrul Mic” de către actorii pe care i-am dus la glorie. În sfârşit, am terminat primul capitol al celui de-al treilea roman din “Trilogia Ciocoilor”. Titlul noului roman nu vi-l dezvălui în întregime, ci numai a doua parte a lui, “Carnavalul nebunilor”. Personajul Coriolan Pomposu, care are meritul de a fi atât de receptiv la şansele traversării rapide a deşertului tranziţiei, apare şi în acest volum, ca o victimă a acestui Carnaval al nebunilor în care trăim acum.

„Grotescul din viaţa politică românească are virulenţe tragice”

Premiere în Biserica Potecaşilor

Afirmaţi: „Istoria a fost pierdută pe drum”.

Pentru mine drama actuală a ţării depăşeşte fantezia scriitorului care sunt, consumat în scrierea a 10 romane. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că într-o ţară din Europa se pot întâmpla asemenea lucruri. Suntem în plin absurd. Am inventat o vânătoare pe care viaţa mi-a confirmat-o la şase luni după ce am descris-o, vânătoare care se termină cu o crimă pusă la cale ca să se înlăture un rival politic. Dar ce se întâmplă acum este dincolo chiar de fantezia formidabilă a lui Marquez, care a descris atâţia dictatori. Pentru români, drama constă în grotescul tragic al situaţiilor. În teatrul modern este cultivată satira grotescă, dar grotescul din viaţa politică românească are virulenţe tragice. La scara istoriei, este un fenomen ce aduce mari pagube spirituale acestui popor a cărui fibră este striată şi cariată de situaţiile groteşti pe care le trăim şi ale căror consecinţe le suportăm în viaţa noastră întreagă, chiar şi în cea intimă. Sper să termin acest roman şi de aceea îl voi face mai scurt. Mă scol în fiecare zi cu gândul la el. Primul capitol se intitulează “Alba-neagra ca doctrină naţională”.

Aţi fost iubit, dar şi contestat de către unii pentru că aţi fi avut un trecut comunist.

Nu mi-e ruşine de nicio carte pe care am scris-o şi nici de ceea ce am făcut. Am suportat multe lecţii de morală din partea mai tuturor colaboratorilor pe lista de plată a Securităţii care mă suspectau pe mine. Documentele i-au arătat până la urmă chiar pe ei colaboratori. În toate cărţile mele există o luptă cu extremismul şi afirm şi acum, că înainte de ’89, noi nu am avut în cultură o Siberie, aşa cum susţin unii. Difuzarea filmului „Clipa”, în 1982, a fost un succes formidabil de public. Premiera a avut loc la „Patria” şi a blocat Bulevardul Magheru. Dar primele role au şi fost, de la premieră, ridicate de Securitate. Şi culmea, i-am scris lui Ceauşescu şi filmul a fost repus pe ecrane. Din păcate, spre deosebire de alte filme făcute după romanele mele, acesta nu a mai rulat niciodată după 1990, deşi, din el, au fost difuzate numeroase fragmente la televiziune. Am aflat recent că debarcarea mea de la “Teatrul Mic” a fost provocată şi organizată “oficial”. Am avut recent o discuţie la telefon cu Gelu Voican Voiculescu, care a recunoscut cu sinceritate că “atunci” era foarte prins cu, fireşte, revoluţia şi nu a mai avut timp să se ocupe şi de situaţia mea. Înainte de 89 era unul dintre fanii “Teatrului Mic”, care venea deseori la spectacole şi le aplauda. Într-o emisiune de televiziune mi-am permis să-l întreb cum de a fost posibil să fi fost dat eu afară în ianuarie 1990, când el se afla la putere în acea perioadă. El era şeful noii Securităţi şi îl avea ca şef de cabinet, din câte ştiu, sau colaborator apropiat, pe Radu F. Alexandru, pe care eu l-am lansat ca dramaturg, la “Teatrul Foarte Mic”, cu o piesă-omagiu adus tinerilor comunişti ce au suferit în închisorile burgheziei, bine scrisă, de altfel, piesă care a şi inaugurat, aşa cum am spus, “Teatrul Foarte Mic” şi chiar soţia lui, actriţă la Teatrul Mic, mi-a strigat la 8 ianuarie 1990 să ies afară din teatru.

Împreună cu academicianul Dan Berindei

În anii “artei cu tendinţă” ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, aţi jucat un rol important ca “patron” al “Teatrului Mic”, unde aţi nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, unde v-aţi confruntat cu realitatea vremii, v-aţi ascuţit armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări. Aţi făcut un repertoriu extraordinar într-o perioadă tulbure, înainte de 1989, având în scenă “Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, “Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello, “Nişte Ţărani“, “Richard al III-lea”, “Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, de Sartre, “Evul mediu întâmplător” de Romulus Guga, spectacole antologice. Publicul stătea la cozi nesfârşite pentru a reuşi să cumpere un bilet. A urmat o perioadă sumbră, când, după tot ce aţi făcut, mulţi v-au criticat susţinând că aţi fost o interfaţă între scriitor şi partid. Aţi plătit de multe ori pentru riscul asumat.

Odată cu mine au plecat din teatru doi actori, Carmen Galin şi Ştefan Iordache. M-a rugat să mă întorc, mai târziu, Leopoldina Bălănuţă, care devenise directoarea Teatrului şi declara că vrea să facă un teatru la fel de important ca teatrul făcut de mine. Din 8 ianuarie 1990 şi până astăzi n-am putut să mai trec nici măcar pe Strada Sărindar pe care se afla “Teatrul Mic” şi ştiu că nu voi mai putea trece niciodată. Îmi propusesem odată o carte intitulată “Teatrul Mic, cronica unei mari dezamăgiri“. N-am mai avut timp şi nu cred că voi mai avea. Îmi aduc aminte cu tristeţe, repet, mereu, cum s-a ridicat din sală actriţa Liana Ceterchi, în şedinţa din 8 ianuarie 1990, şi mi-a cerut să plec din teatru, eu care o adusesem în teatru la atâtea stăruinţe înalte. După douăzeci şi ceva de ani, am primit un telefon de la ea la Slătioara, cerându-şi, plângând, iertare şi spunându-mi că a visat-o pe mama ei care i-a cerut să facă acest gest şi să-mi aducă de la ea, în semn de recunoştinţă, o sticlă de vin roşu. Şi a venit şi mi-a adus sticla de vin roşu din partea mamei ei. Mi s-a mai întâmplat o asemenea poveste acum doi, trei ani: o actriţă foarte talentată, pe care eu am adus-o de la Piatra Neamţ, Coca Bloos, atunci când i s-a oferit Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala UNITER, a spus pe scenă, în transmisie Tv directă: “Daţi-mi voie întâi să-i cer iertare domnului Dinu Săraru, căruia îi datorez actriţa care sunt”.

Alături de academicianul Dinu C. Giurescu

Aţi fost şi directorul Teatrului Naţional, unde eraţi considerat un om care iubea cu patimă actorii.

Da, am iubit actorii, am iubit teatrul şi mi-a plăcut să construiesc. Acum câteva zile, am primit un telefon de la Ion Caramitru, care mi-a spus că lucrările în “Teatrul Naţional” se apropie de sfârşit şi mă invită să văd Sala “Studio”, care este gata şi vrea să mi-o arate şi să rămân să văd primul spectacol jucat în ea, “Revizorul” în regia lui Felix Alexa, urmând ca după aceea arhitectul Belea să îmi arate stadiul lucrărilor. Şi asta pentru că am fost iniţiatorul refacerii Teatrului Naţional când eram directorul acestei instituţii. Eu îmi doream atunci, în 2003, să reduc cu 300 de locuri Sala Mare, pentru că nu se auzea şi nu se vedea bine, din cauză că Ceauşescu a cerut ca sala să fie mărită până la 1.500 de locuri. Şi mi-am dorit să dau jos “gara”, cum îi spuneam eu atunci faţadei, cerută de Ceauşescu, căruia nu-i plăcuse ideea lui Horia Maicu, arhitectul-şef, cu pălăria lui Caragiale. Imaginea din 2003 sub semnătura arhitectului Belea, pe care astăzi o poate vedea toată lumea. Faţada şi refacerea sălii mari erau programul pe care mi-l propusesem eu atunci şi pentru care obţinusem aprobarea prim-ministrului şi a ministrului de Finanţe Tănăsescu, care a şi oferit un buget de 5 milioane de euro. Organizasem în foaierul Teatrului Naţional o Expoziţie cu imaginea faţadei teatrului şi a Sălii Mari. M-a bucurat telefonul lui Caramitru. Lucrările de azi sunt mult mai complexe, teatrul fiind văzut, cu acelaşi arhitect Belea, din echipa lui Horia Maicu, într-o perspectivă care depăşeşte exigenţele unui Teatru Naţional. Aştept să văd Sala “Studio”, spectacolul “Revizorul“ şi stadiul lucrărilor împreună cu arhitectul Belea.

„Sunt în romanele mele politicienii lumii de azi”

În Franţa, la mormântul lui Albert Camus

Mulţi cronicari au încercat să descifreze în personajele romanelor dumneavostră figuri de politicieni ai lumii de azi. Romanele publicate înainte de ’89 mărturiseau un scriitor înzestrat cu talentul de a descoperi dincolo de cuvintele mari ale politicienilor micimile omeneşti de totdeauna. Care este, în scrisul dumneavoastră, relaţia dintre document şi ficţiune? Cu siguranţă, actuala carte de memorii pe care o veţi lansa va fi un captivant roman cu inserţii autobiografice, axat pe realitate, cu personaje reale. Cum alegeţi numele acestor personaje, sugerând vane aspiraţii către o ascendenţă aristocratică sau o răsunătoare faimă de mahala: Coriolan Pomposu, Elefterie Teoforu, Bebe Burtosu, Ică Gorun, Dandu Patricianu, Onofrie Pârgariu, Pafnutie Zoritu, zis Herghelegiul, Didi Sfiosu, Oaie Seacă, Jupânu, Vergiliu Dinică, un Adamiţă Dandanache al zilelor noastre, Erotida, Maidaneza, „făcută numai din draci şi din lipici şi din făţărnicie, cu un zâmbet perfid, incitant şi răscolitor”?

Povestea este izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste. A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… La această lume m-am uitat cu binoclul pus să mărească şi să dezvăluie grotescul. Grotescul este în viziunea mea lentila care mă ajută să mă delimitez şi în acelaşi timp să fiu un martor convingător. Orgoliul meu este să concurez starea civilă şi uneori, când mă ajută flerul, să fiu şi premonitoriu. S-a întâmplat această clipă fastă atunci când am scris romanul “Dragostea şi revoluţia” şi când am descris în volumul al III-lea, “Speranţa”, revolta tineretului care avea să se petreacă peste şase luni de la apariţia romanului, în decembrie 89. Această carte a fost retrasă şi trimisă la ars în noiembrie 1989. Sunt în romanele mele politicienii lumii de azi. Observ că politica e aceeaşi. “O lume în care nişte oameni se bat pentru binele lor, încercând să ne convingă că se bat pentru binele nostru”. Numele le aleg ţinând cont de psihologia personajului, de datele biografice care concordă cu împrejurările pe care le descriu. Sunt împrejurări reale, nu inventate de mine. Sigur, personajul Coriolan Pomposu, de pildă, în realitate, este înalt, elegant, iar în romanul meu el este pitic. Personajul oricum este uşor de recunoscut. În realitate, am o mare admiraţie pentru acest personaj, poate cel mai interesant personaj politic de după 89, cu alură de mare om politic, un intelectual de rasă. Acum este şi victima unor răzbunări politice.

„La vârsta mea, mă doare mâna să mai cerşesc”

Dinu Săraru, la 80 de ani, la Academia Oamenilor de Ştiinţă

Sunteţi printre puţinii scriitori contemporani interesaţi de fibra poporului, de viaţa ţărănească. Scriaţi: “Era o lume care trăia bucuria meseriei şi a veşniciei, dar şi a jocului de cuvinte”. Aşa cum a fost remarcabila ”Trilogie ţărănească”, o saga a lumii rurale, formată din “Nişte ţărani”, “Iarba vântului” şi “Crimă pentru pământ”. Ce face gazetarul Dinu Săraru?

Mă ambiţionez să vă spun că revista “Clipa”, la care colaborează mari academicieni, profesori universitari şi savanţi ai acestei ţări, a fost distinsă cu “Premiul Academiei”, anul trecut. La ultimele patru numere, apărute ca şi cotidianul.ro, online, toţi colaboratorii au scris gratis. Din păcate, n-am mai avut bani, iar acum, la vârsta mea, mă doare mâna să mai cerşesc.

Din păcate, intelectualii din lumea de azi trăiesc la limita sărăciei. Ce ar trebui să facem pentru a ne recâştiga identitatea şi demnitatea? Este o problemă de care sunteţi preocupat.

Valorile româneşti sunt terfelite. Asistăm la răsturnarea sistemului de valori şi trăim o clipă în care ne este ruşine, când suntem în străinătate şi ne aude lumea vorbind, să spunem ce suntem. Suntem şi nu numai aparent, pe cale de a deveni o populaţie, din cauza anarhiei care domină societatea. De anarhie profită pegra care se ridică la suprafaţă, iar imaginea devine periculoasă. Deşi suntem o ţară puternică, de noi nu se ţine seama, cum se întâmplă cu Polonia sau cu ţări mici, cum ar fi Cehia sau Slovacia, care ştiu să bată cu pumnul în masă. Şi asta pentru că noi stăm în poziţie de drepţi cu paporniţa la picior. Alţii, tot români, îşi denigrează ţara la Bruxelles… Avem nevoie de coloană vertebrală. Trebuie să redevenim conştienţi că nu putem să răzbim în istoria contemporană decât îndreptându-ne şira spinării. Trebuie să fim români şi acasă, şi în străinătate. Or, noi nici acasă nu mai suntem români. Din păcate, toată lumea în aceşti ani s-a crezut capabilă să devină capitalistă şi a devenit capitalistă, mai ales o mână de neisprăviţi care sunt foarte puternici în ţară, o reţea foarte bine pusă la punct. Mafia siciliană ar putea lua lecţii de la noi. În acelaşi timp, sentimentul este că nu îţi poţi da seama cine este cu noi şi cine nu este cu noi. Nu mai pot să deosebesc vechea protipendadă politică de cea actuală. Şi dacă mă uit cum stau lucrurile în provincie, nu mai are importanţă că autorităţile fac parte dintr-un partid sau altul, totul merge strună, oficialii se înţeleg foarte bine, cearta e de paradă.

“Valorile româneşti sunt terfelite”

Casa de la Slătioara

La cei peste 80 de ani ai dumneavoastră, ce vă dezamăgeşte în societatea de azi?

Lucrurile de esenţă nu sunt atacate de cei care sunt la putere astăzi şi ar avea dreptul şi obligaţia de a interveni şi de a apăra nedreptăţi, de a judeca greşeli grave şi de a repune în drepturi identitatea naţională şi administrarea corectă a societăţii româneşti. N-o fac deocamdată, pe cât o propagă de gălăgios. Nu am văzut nicio iniţiativă care să-i privească pe cei declaraţi vinovaţi din partea oamenilor politici care au venit la putere. Observ o îngrijorătoare lipsă de responsabilitate istorică. Este o societate care lasă impresia că nu mai are bărbaţi în stare să facă istorie, bărbaţi care să promită ceva, chiar grav şi riscant, şi care să se ţină de promisiune, iar ţara să se ducă după asemenea oameni. Dar eu sper că aceşti oameni tineri care sunt la putere vor să-şi asume cu adevărat o responsabilitate, deşi constat că nu sunt conştienţi, în unele momente, că au venit la putere şi au nişte datorii prin faptul că sunt majoritari. N-am înţeles care este avantajul acestei puteri cu o majoritate zdrobitoare în Parlament, pentru că nu văd intervenţii în domenii prioritare. Ca să nu mai zic că asist toată ziua la ştiri care anunţă că astăzi nu s-a ţinut şedinţa din lipsă de cvorum. Nu aud discursuri parlamentare. Nimeni nu se duce la tribună să discute despre legi, care trebuie votate, dar despre care se discută numai în comisii. E o linişte generală şi noi aflăm numai despre efecte, despre “noutăţi” privind propria noastră ţară, aşa cum am aflat cu întârziere despre aşa zisele explorări în domeniul gazelor de şist. Noi nici n-am ştiut, cum n-au ştiut nici ţărani din Pungeşti, unde a fost răzmeriţa, că terenul a fost închiriat americanilor de la “Chevron”. Ţăranii, săracii, nu ştiau că au intrat pe o proprietate străină. Ar trebui să ne spună şi nouă cineva ce se întâmplă cu această ţară. La fel şi cu ceea ce se întâmplă la Izvoarele. S-a dus o grămadă de specialişti care până la urmă au spus că nu ştiu ce se întâmplă. Mă gândesc tot timpul la amărâţii aceia de ţărani care trăiesc cu spaima cutremurelor, ca şi când nişte tancuri ar trece pe sub casele lor. Alegătorul nu are sentimentul că a ales pe cineva care îl conduce. Se impune un program minimal în care să se arate măcar o direcţie. Ce auzim este o comedie ieftină: Nu se mai găsesc actele de la autostrada Bechtel. E de un ridicol fără margini. Aveţi în faţă un alegător care se tot întreabă: “Eu pentru cine votez?”. Şi îmi este foarte teamă ca această majoritate care este în Parlament să nu se mai găsească în opţiunile alegătorilor care vor fi convocaţi în curând.

“Lumea rurală poate fi un rezervor de energie morală”

Fiica sa Alexandra, nepotul, Mihnea, Dinu Săraru, Viviana şi Ruxandra Săraru

Sunteţi un împătimit de pământ şi de viaţa rurală. De altfel, Slătioara, aşa cum am văzut, este un loc minunat, un mic univers. Cum apreciaţi viaţa de astăzi a ţăranilor?

Aş fi vrut ca subiectul care se numea odinioară „chestia ţărănească” să fie discutat în Parlament. Această majoritate politică vine mai ales din lumea rurală. Cunosc mulţi politicieni şi ştiu de unde vin, adică din lumea ţărănească, dar pe care nu-i interesează această lume. Lumea rurală poate fi din nou un rezervor de energie morală. Dar dacă o lăsăm sub influenţa televiziunilor tabloidale, întreaga societate va fi tabloidizată. Mahalaua, şi nu cea frumoasă despre care a scris George Mihail Zamfirescu, cu poezia ei, se întinde pe Calea Victoriei, în Piaţa Palatului, pe culoarele palatelor, la Cotroceni şi este pestilenţială şi ne sufocă. De altfel ceea ce se întâmplă la nivelul cel mai înalt, unde se scutură izmenele şi se usucă la nivel internaţional, fără nicio jenă, fie că te afli la Bruxelles sau la New York, este inadmisibil. N-am văzut în nicio ţară aşa ceva. În ţara asta s-a murit pentru credinţa de a fi român. Aşa a murit Brâncoveanu, pe care îl vom comemora anul viitor. Noi avem personaje din istorie care şi-au făcut o glorie din a fi români.

Dar întrucât tinerii au plecat în străinătate şi acasă au rămas cei bătrâni, ce ţărani vor mai fi, deşi 47% din populaţia României, după ultimele date, trăieşte în mediul rural? Mai ales că, după 1 ianuarie 2014, pământurile agricole vor putea fi cumpărate de către străini. Şi nu toţi le vor folosi, poate, în acest scop, deşi le vor lua cu bani foarte puţini.

O personalitate covârşitoare

Ţărani nu vor mai fi, dar trebuie să existe fermieri. Un stat inteligent îşi apără această categorie, aşa cum se întâmplă în Franţa. Acum câţiva ani, eram acolo când ziua naţională a fost celebrată sub lozinca „Franţa rurală şi eternă”. Am stat în această vară o săptămână în Provence, la Luberon, pentru că mi-am dorit să văd de ce toţi marii scriitori, pictori, artişti s-au îndrăgostit de această zonă. Am văzut cât de mult lucrează ţăranii, de dimineaţa până noaptea, am văzut cum arată viile lor şi am înnebunit de plăcere. Vorbind cu oamenii am aflat ce sprijin primesc de la Stat. Şi am trăit un sentiment amar, văzând că deşi la mine, la Slătioara, s-a deschis acum un supermarket, în care se găseşte tot ce vrei, diferenţa dintre ţăranii mei şi cei din Provence este descurajantă. Din păcate, ţăranul român nu mai are identitate. Degeaba îşi cumpără o maşină de prăşit sau de pus cartofi, pentru că mentalitatea lui cu privire la muncă este în urmă cu 150 de ani faţă de cea a ţăranului francez. Degeaba au toate maşinile şi pruni pe toate dealurile, la Slătioara, că ţuica o fac tot proastă, pâine nu mai fac, iar în tot satul dacă găseşti trei tufe de leuştean. Toţi cumpără de la market. Şi ne-am obişnuit ca roşiile să fie turceşti, usturoiul chinezesc, cu gust chimic, castraveţii greceşti, căpşunile spaniole, fără niciun gust. A dispărut bucuria ţăranului de a munci din viul nopţii şi până în viul nopţii. Toţi pleacă să lucreze în străinătate, la cules de fructe şi legume, ca să facă rost de bani. Este cumplită această idee de a fugi şi a te dezbăra de identitate. Bibliotecile din provincie nu au bani, nu au cărţi, numai biblioteci nu se mai pot numi. Casele de cultură nu au activitate pentru că nu mai au bani. Dacă vom vinde acum tot pământul bun de agricultură italienilor, francezilor, englezilor, arabilor, noi românii vom munci pe plantaţiile lor. Asta nu e politică de stat. Şi mă mai întreb cu ce să facă ţăranii români agricultură? Ca să producă grâu, ţăranul elveţian primeşte mai mult de jumătate din cheltuieli de la stat.

„La noi, din păcate, oamenii politici ignoră cultura”

Dinu Săraru

Cum apreciaţi ce se întâmplă cu cultura română astăzi? De dimineaţa până seara, în loc să se vorbească despre cultură, se vorbeşte despre cătuşe. Ştim noi să ne respectăm valorile culturale?

E jalnic ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă cu “Poarta Sărutului“ lui Brâncuşi. Am citit, recent, un interviu în „Paris Match” cu actualul ministru al Culturii, Aurélie Filippetti. Ce emoţionată era atunci când povestea că a intrat ca într-un templu în biroul în care au lucrat Malraux şi Jacques Lang. Era la zi această tânără doamnă cu tot ce se juca nu numai pe scenele franţuzeşti, ci pe cele din întreaga lume. Cunoştea perfect ce expoziţii importante se află în toate marile oraşe europene. Şi asta la vârsta de numai 35 de ani! La noi, din păcate, oamenii politici ignoră cultura. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Spiru Haret, mare reformator al statului român, cel mai mare, şi n-am văzut nicio comemorare. Programul lui Spiru Haret era social, iar el era membru al partidului liberal. Şi niciunul dintre partidele la putere nu s-a gândit să organizeze un simpozion la Ateneul Român. Cotidianul.ro ar merita să facă o anchetă în Parlament şi să-i întrebe pe miniştri, deputaţi şi senatori care e ultima carte pe care au citit-o. Sau măcar singura carte.

Cum vi se pare atacul preconizat de noul Cod Penal la adresa presei, care în lumea civilizată este considerată a patra putere în stat?

Ce pot să spun atâta timp cât, de câţiva ani de zile, ziarele mor pe capete, iar mahalaua tabloidală cuprinde tot? Poporul român a început să sufere pentru toate cuconiţele din lumea „bună” care au fost abandonate de către soţi… N-am văzut un popor mai simţitor ca al nostru! Însă citesc cotidianul.ro pentru că este o adevărată gazetă, la zi cu informaţiile, cu comentariile şi care are un spaţiu de cultură important, de ţinută.

“Sunt încă lacom de viaţă”

Faţada Teatrului Naţional proiectată de arhitectul Romeo Belea în 2003

Mărturiseaţi la un moment dat că istoria a fost pierdută pe drum. Ca şi dumneavoastră, acum câteva zile, în presa italiană, Umberto Eco mărturisea într-un interviu că şi istoria, dar şi memoria au fost pierdute.

Noi avem o istorie. Americanii îşi cumpără câte o biserică sau catedrală şi o reconstituie la ei ca să-şi construiască istoria. Noi am avut ce să pierdem. Atât istoria, cât şi memoria sunt reperele pentru conştiinţa de sine. Avem astăzi o memorie de laptop, de calculator. Cu memoria de internet nu se poate face nici cultură, nici spiritualitate.

Sunteţi un histrion de cursă lungă.

Înainte, când un profesor ajungea doctor, îl ştia toată lumea. Nu erau atât de mulţi doctori cum sunt astăzi, dar intelectualii cunoşteau istoria şi iubeau literatura, cuvintele. Uitaţi-vă la televizor! Nicio prezentatoare nu spune tráfic, ci trafíc, punând accentul greşit. Multe dintre ele vorbesc mai toate limbile pământului, dar nu româneşte.

Nu v-aţi gândit să scrieţi şi o piesă de teatru cu lumea de azi, a „carnavalului nebunilor”?

Din păcate nu îmi mai ajunge ziua. Lucrez mult şi am început să obosesc uşor. Ar merita să scriu o piesă de teatru. Multe dintre romanele mele au fost transpuse pe ecran sau în teatru cu dialogurile făcute de mine. Natura mea scriitoricească este dialogantă şi teatrală şi de aceea mi-a fost uşor să fac scenarii de film. E o vârstă pe care uneori parcă nu o simt, alteori… Mă înţelegeţi cât de puţin mi-a mai rămas pentru bătălia cotidiană, chiar şi pentru gazetărie, care este pentru mine ca aerul? Deşi obosit, sunt încă lacom de viaţă.

Dinu Săraru şi soţia sa, la casa din Slătioara

Sunteţi unul dintre puţinii oameni care preţuiesc azi prietenia. Se intersectează prietenii cu destinul scriitorului, mai ales că sunteţi Vărsător?

În ochii mei prietenia trebuie să fie cea mai nobilă armă de apărare într-o lume în care domină şi ucide însingurarea; paradoxal, cea mai agresiv-gălăgioasă lume, asurzitoare, e bântuită de flagelul singurătăţii. Din nefericire, prietenia ţine şi ea atât de mult azi de starea vremii: rari sunt cei care pot fi aceiaşi şi pe soare şi pe furtună, şi pe ploaie şi pe ninsoare. Sunt şi în viaţa mea doi-trei-patru prieteni şi cu ei am sentimentul că sunt bogat. Era unul cu care vorbeam dimineaţa la 7 şi terminam sporovăiala la 12 noaptea şi dimineaţa la 7 îl întrebam sau mă întreba: ce noutăţi mai ai, domnule? Era nemaipomenit. Aveam sentimentul că s-a umplut lumea de lume. A dispărut prietenul meu Adrian Păunescu şi lumea a sărăcit şi pentru mine.

De altfel, de multe ori, când vă simţiţi singur sau decepţionat, vă retrageţi departe de lumea dezlănţuită la Slătioara. Ce reprezintă acest turn de fildeş pentru dumneavoastră?

Cerul de la Slătioara e salvarea mea, e împlinirea mea, e purgatoriul meu, e cea mai curată oglindă a zbuciumului meu şi… leacul meu.

La ce visaţi?

Mi-aş fi dorit să pot sta la Slătioara lipsit de griji. Or, eu stau la Bucureşti de grija zilei de mâine.

Lozinca vieţii dumneavoastră transpare din scrieri: „Mi-a plăcut mai mult lupta decât succesul”.

Mai exact, „Gloria aparţine celor ce iubesc mai mult lupta decât succesul”. Cuvintele sunt dintr-unul dintre romanele mele, „Clipa”, care a avut un tiraj nemaipomenit. Cartea a fost tradusă în mai multe limbi, iar într-un important ziar german se spunea: „Este o minune că această carte a apărut în ţara lui Ceauşescu”. Romanul începe cu : „Am ratat clipa în favoarea eternităţii, iar eternitatea nu ne aparţine”. Noi nu trebuie să mai ratăm clipa în favoarea eternităţii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.