Prin admiterea excepţiei privind interceptările, Curtea Constituţională a deschis, în sfârşit, calea unei salutare schimbări în ţară. Este vorba de revenirea de pe ruta nefastă a „statului total”, ca să folosesc noţiunea teoriei dreptului, la Constituţia din 1991. Orice s-ar spune, momentul poate constitui o cotitură într-o societate deja răvăşită de abuzuri şi amatorism.
Nu discutăm aici împrejurarea că vocile cetăţenilor fiind lăsate în pustiu, a fost nevoie de protestul unor străini şi de intervenţii din partea unor cancelarii pentru a atrage atenţia autorităţilor că justiţia nu se face cu servicii secrete. Nicăieri în lumea civilizată „câmpul tactic” al serviciilor nu absoarbe justiţia şi nu se oficializează „colaborări” ale judecătorilor cu procurorii. Nu examinăm nici perspectiva ce se crease ca CEDO să respingă pe bandă sentinţe ale instanţelor din România, socotindu-le neprofesionale. Ne oprim doar asupra oportunei decizii.
Curtea Constituţională reaminteşte de fapt că, în 1989 şi în toţi anii care au urmat, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor au optat pentru libertăţi şi drepturi inalienabile, la care Constituţia obligă să se rămână. Indiferent de cedările care au început deja cu neinspirata ordonanţă a Guvernului, decizia Curţii Constituţionale readuce în atenţie prioritatea democratizării faţă de orice alt considerent în funcţionarea statului.
Nu ne facem, desigur, iluzia că în legea fundamentală totul este în ordine, căci nu este. Recunoscând neajunsuri, nu trebuie însă cedat nici iluziei opuse, că toate disfuncţiile din societate se datorează Constituţiei. Cele mai multe, dintre cele perceptibile, sunt cauzate de fapt de abuzurile de interpretare. Se abuzează în multe alte locuri, după cum în numeroase locuri se vede cu ochiul liber diletantismul interpretărilor. În orice situaţie, însă, de la Constituţie trebuie plecat şi, oricum privim lucrurile, Constituţia este mai democratică acum decât practica instituţională ce se desfăşoară în numele ei. Pe bună dreptate, Curtea Constituţională a invocat-o pentru a curma substituirea justiţiei de către alte oficii ale statului.
Pe parcursul ultimului deceniu, s-au acumulat lacune ale practicii dreptului ce aşteaptă să fie dezbătute de către juriştii înşişi. Pe un plan cuprinzător, însă, orice observator îşi dă seama repede că nu se pricepe nici astăzi tripartiţia puterilor în stat, că este prea redus controlul din partea cetăţenilor, că funcţiile sunt personalizate excesiv, că nu se înţelege natura contractuală a legii, că procedurile intră în conflict cu valorile, că nu există sensibilitate pentru sensul legii. În mod vădit, România procedează înţelept revenind la cursul dezvoltării democratice, inclusiv prin efectuarea de schimbări instituţionale. Ea are de trecut de la tentaţiile voievodale la mărirea controlului public asupra funcţiilor şi de la aspiraţia „guvernului tare” la înţelepciunea guvernării competente.
Mai nou, adepţii relativizării libertăţilor individuale invocă stăruitor două fapte: anvergura corupţiei şi pericolul extern. S-a ajuns în situaţia grotescă în care unii responsabili din stat nici nu se mai sinchisesc de sărăcia marii părţi a populaţiei, de scăderea capacităţii administrative, de stagnări, ci se lansează cu fervoare în măsuri de strângere a şurubului.
Fără îndoială, anvergura corupţiei pune probleme grele României. S-ar cuveni totuşi să se constate că, odată cu lupta anticorupţie dusă în ultima decadă, corupţia s-a lăţit. Sunt multe de spus în această privinţă. De pildă, ridică piatra luptei anticorupţie persoane care nu s-au ferit de îmbogăţire peste normal în îndeplinirea de funcţii publice. Lupta anticorupţie este de multe ori sub impactul unora care vor de fapt să-şi elimine concurenţii cu ajutorul procurorilor. Această luptă a fost transferată magistraţilor şi a căpătat culoare politică, în loc să fie acţiune a multor forţe, în fapt a societăţii, în înţelesul cât mai larg cu putinţă.
Două fapte se impun însă unei priviri exigente, înainte de orice. Primul este acela că, deocamdată, nu s-au recuperat pagube din fraudarea bugetului public. În plus, corupţia, atacată „sus”, s-a extins „jos”, la nivelul angajărilor în instituţii (administraţie, universităţi, agenţii, institute, alte unităţi publice), în care cumetriile şi nepotismul sunt fără precedent în istoria modernă a României. Al doilea este acela că nu se va reuşi combaterea corupţiei cu justiţie făcută oricum. Singură luată, intimidarea nu stârpeşte criminalitatea, chiar dacă o reduce. Corupţia poate fi înfrântă doar cu o justiţie chibzuită – ce urcă de la legi perspicace şi precise, prin proceduri ce urmăresc dreptatea, la pregătirea temeinică de specialitate – pe care o cer, de altfel, juriştii calificaţi şi oneşti din acest moment. Deciziile instanţelor contează, fireşte, în orice societate matură, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la fiecare dintre ele.
Nimeni nu împiedică România să ducă o politică ce-i exprimă interesele de a fi suverană, credincioasă parteneriatelor în care s-a angajat şi conformă aspiraţiilor cetăţenilor ei. Există însă prea multă pălăvrăgeală şi imprecizie, se trăieşte dintr-un formalism excesiv şi, mai ales, cu o acută sărăcie de idei în politică. În particular, diplomaţia de vorbe, eminamente turistică, de simplă adeziune prezentată în pragul uşilor abia întredeschise, care duce vizibil în înfundătură, nu se poate escamota. Tot timpul în lume este concurenţă, adesea este bătălie, în mod frecvent cineva caută avantaje unilaterale, dar o ţară face faţă tuturor acestora cu cetăţeni care o duc mai bine, sunt respectaţi şi motivaţi şi cu reprezentanţi calificaţi. Simpla tragere a semnalului de alarmă privind pericolele externe nu este soluţie; cu atât mai puţin rezolvă problemele îngrădirea democraţiei şi restrângerea libertăţilor.
Dacă realitatea este privită fără menajamente, atunci se poate constata că în clipa de faţă, la noi, se ciocnesc patru abordări ale statului. Una, „birocratică”, pleacă de la premisa după care este bine aşa cum este, încât tot ce rămâne de făcut este ca fiecare să se descurce. Consecinţele unui asemenea oportunism se văd de decenii.
O altă abordare consideră că deciziile politice în România ar fi eşuat, încât ar fi ora soluţiilor motivate pur tehnic – a „tehnocraţiei”. Această abordare nu are nici o analiză serioasă de partea ei, chiar dacă dezindustrializarea ţării, întinsa neocupare a forţei de muncă, scăderea nivelului pregătirii, întârzierea reformelor cad în răspunderea cuiva. Mai trebuie spus însă că în viaţa publică nu sunt mai mult de o mână de persoane care ştiu cum se guvernează „tehnocratic”. Guvernare care, la drept vorbind, aşa cum atestă şi cea încropită acum, iroseşte timpul! Ea nu dispune de pregătirea necesară, iar succesiunea ei va lua totul de la capăt.
A treia abordare este din perspectiva „statului total” – a unui stat în care cetăţenii sunt liberi, dar rămân sub controlul instituţiilor de forţă ale statului, la nevoie al serviciilor secrete. Ultima decadă a însemnat intrarea societăţii româneşti pe această rută, cu consecinţa tot mai vizibilă a îndepărtării de Constituţie, de democraţie şi a unei crize căreia i se dă greu de capăt.
În fapt, nu este nicidecum prea multă democraţie în ţară, cum cred nu numai cei care vor un şurub mai strâns, dar şi oameni obosiţi de pluralismul butaforic din jur. Este prea puţină democraţie şi prost făcută! Abordarea „democratică”, şi nu cea „tehnocratică” sau cea „birocratică”, a smuls multe societăţi din crize şi este singura capabilă să scoată şi România din ramificata ei criză actuală. În orice caz, democratizarea cere astăzi control democratic la orice nivel, ascultarea opiniei persoanei despre starea generală şi propria stare şi considerarea legilor pe direcţia sensului public al fiecăreia.
Cauzele situaţiei în care s-a ajuns, în care se pune tranşant alternativa „stat total sau democratizare până la capăt”, vin din profunzime. Este vorba, în primul rând, de stingerea, pe nesimţite, a controlului democratic asupra instituţiilor. Ca un exemplu, nici comisiile parlamentare nu mai controlează efectiv instituţiile, ci se mulţumesc să tămâieze şefii şi candidaţii, pentru ca după nu mult timp să constate că ceea ce a ieşit este de fapt un eşec. Aproape toţi sunt declaraţi foarte buni la început, pentru ca totul să se sfârşească în constatarea erorii. Este vorba apoi de ignorarea vocilor din populaţie (cu excepţia mitingurilor convenabile), de lacunele vieţii publice, de slăbiciunile civismului. Cu o formulă sintetizatoare, este vorba de vasta confuzie a valorilor din societatea românească a timpului.
Venind din adâncime, cauzele reclamă, fireşte, remedii profunde. Mulţi concetăţeni mă întreabă ce este de făcut. Cine rămâne sensibil la dramele şi tragediile ce se petrec în jur nu poate închide ochii subscriind la prezentări edulcorate ale realităţii şi la lirismul deplasat ce se distribuie. Un ilustru romancier îmi spunea zilele trecute că aceasta este eterna Românie, încât orice îngrijorare este de prisos. Eu nu sunt convins! Cred, la rândul meu, că este exagerată impresia „distrugerii” ţării, pe care mulţi cetăţeni îngrijoraţi o exprimă, dar slăbirea ţării se petrece, oricare ar fi impresiile contrare. Destul să ne gândim la neputinţa vădită de a construi autostrăzi (şi aceasta tocmai când magistralele europene ocolesc România la nord, la vest şi la sud!), la amploarea nepriceperii, la dimensiunile imposturii, la sporirea neâncrederii. Degradarea ar trebui analizată serios, nu eseistic şi cu expediente belfereşti, ci cu instrumentele conceptuale ale cunoaşterii societăţilor performante de astăzi şi, fireşte, ar trebui curmată.
Relativ la cuprinzătoarea confuzie a valorilor, ce a inundat diferite sectoare ale societăţii, mă limitez aici la a circumscrie două maladii.
Prima afectează numirile de personal în instituţiile publice. Ca orice legislaţie, şi legislaţia noastră lasă la îndemâna deţinătorilor unor funcţii – de la primar, preşedintele de judeţ, rectorul de universitate, la cea de ministru, prim ministru, la preşedinte – dreptul de a desemna personal cu rol de consiliere sau de sprijin. Parlamentului îi încredinţează competenţa de a desemna ocupanţii multor funcţii. Nu se poate contesta utilitatea funcţională a soluţiei. Dar ceea ce este funcţional s-a îmbolnăvit repede la noi prin exces, proastă înţelegere şi insuficientă reglementare. S-a ajuns să se creadă eronat că formula „şeful îşi face echipa sa” ar ţine de democraţie; formula este însă nu doar ambiguă, ci şi plină de consecinţe dezastruoase. Excesul de care vorbeam rezidă în faptul că funcţiile sunt tratate de deţinători ca proprietate, nu ca serviciu în scop public. Proasta înţelegere constă în aceea că, în loc să se profite de şansă pentru a aduce în funcţiile disponibile, prin concurs public popularizat complet, persoanele cele mai pregătite, se aleg inşi după afinităţi şi capricii, dacă nu cumva din interese meschine.
Consecinţele sunt întinse. De exemplu, reducerea creativităţii în exercitarea funcţiilor. Spre a avea o imagine, se poate constata, de pildă, că nici acum vreun grup din jurul unui demnitar nu a putut propune măcar un proiect, iar când este stringentă nevoie de a da schiţa viitorului, aceasta este plasată în seama … dezbaterii ce va fi să fie cândva. Evident, viitorul suportă orice, iar în viitor totul poate fi plin de lumini! În universităţi, ca să mai dăm un exemplu intuitiv, nici un lider nu a emis vreo idee nouă în ultimii patru ani, iar, mai nou, decanii, care deţin rolurile cele mai inovative într-o instituţie de învăţământ superior, devin, fiind desemnaţi, şi nu aleşi, prin forţa lucrurilor, servitorii rectorilor. Cu aceasta se pune capăt sub încă un aspect tradiţiei de pluralism şi de naturală efervescenţă din universităţi.
Încă şi mai grav decât desemnarea capricioasă în funcţii, în multe locuri se petrece un alt fenomen. După desemnare, oamenii, inclusiv cei aleşi, depind în asemenea măsură de cei pe care i-au desemnat, încât, practic, democraţia sucombă. Nu mai contează cel legitimat de alegere, ci cel care a fost desemnat. Aşa cum se observă la nivel naţional, ansamblul desemnaţilor reuşeşte să constituie o forţă care afectează relaţia puterilor în stat şi iese de sub controlul parlamentar şi cetăţenesc, încât democraţia, pe cât supravieţuieşte, mai rămâne doar ornamentală.
A doua maladie constă în scăderea continuă a nivelului ocupării funcţiilor. Cea mai recentă desemnare de guvern este un exemplu edificator. Ea reprezintă din nou un record european, prin aceea că absolvenţi şi funcţionari de mâna a treia sau rubedenii şi plasaţii cuiva devin la noi şefii unor sectoare hotărâtoare ale vieţii sociale. Se observă lesne că, în absenţa bunei credinţe, tehnica selectării de personal prin desemnare unipersonală duce, fatal, la numirea de oameni inadecvaţi. Prea rar apar la noi posesori de roluri care să-şi ia în jur oameni bine pregătiţi. Încă şi mai rar se deschid concursuri publice cu informarea cea mai largă pentru ocupări de posturi. Aceasta chiar şi în domenii în care alte ţări au făcut-o de mult (consiliere, reprezentare externă, conducere de agenţii, de institute etc.). Se cultivă o veritabilă teamă ca nu cumva să pătrundă şi alţi cetăţeni în intimitatea exercitării unor funcţii publice. Nefiind nici bună credinţă, nici competiţii şi nici criterii, totul se fixează pe anumite persoane.
Cu un pas în plus, se construiesc apoi biografiile de mucava. Cutare, fiindcă este instrumentabil, este „omul nostru”, ba chiar „băiat bun”. Prin mediatizare organizată, acesta este avansat la gradul de „foarte bun” şi, în scurt timp, la „excepţional”, chiar dacă prestaţia respectivului este cel mult obişnuită, iar în domeniu mulţi îl depăşesc de departe. Apoi, bineînţeles, acela este pus cu orice mijloc deasupra celorlaţi şi transformat pe nesimţite în reper. Târziu se ia în seamă faptul că ceea ce a rezultat nu este decât banal: nici iniţiative merituoase, nici scrieri relevante, nici contribuţii salutare. Ceea ce nu împiedică, desigur, umflarea pieptului cu ceea ce au făcut de fapt alţii!
Între timp, România ajunge să defileze cu persoane fără alt merit decât plecăciunea sau provenienţa. În mare sunt titraţi cu pregătire oarecare, vedete cu publicaţii de propagandă, intelectuali fără operă, reprezentanţi care nu pot articula un program, roboţi lipsiţi de viziune, inşi gata de orice compromis. Împreună, toţi aceştia reproduc, ca funcţionari, un sistem de ale cărui rezultate nimeni nu răspunde. La nevoie, ei presează la a subordona fiecare înnoire instituţională propriilor scopuri. Vorba Pravilei lui Constantin Brâncuşi: „în România sunt prea mulţi «diştepţi»”, care produc marfă proastă („camelotă”).
www.andreimarga.eu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.