„Mănânc, beau, miros muzică. Este hrana mea”

Faima unor artişti români ce s-au impus pe alte meridiane se întoarce acasă, în România, puternică, exemplară, descoperindu-ne nouă înşine valori, idei şi proiecte pe care nu ne-a trecut prin minte şi suflet să le susţinem.

Compozitorul, violonistul, actorul Alexander Bălănescu e un nume ce s-a impus cu strălucire pe alte meridiane, mai cu seamă poate prin Cvartetul de coarde pe care l-a creat în 1987, pentru care a compus o mulţime de piese cu un univers sonor unic, atât de persuasiv, de antrenant, de-a dreptul acaparator. Şi în acelaşi timp, de avangardă în muzică. Cine a ascultat piesele sale de pe albumul „Possessed” sau „Maria T”, „Want Me”, „Angels and Insects”, „Waltz”, „Democracy”, „The Young Conscript and the Moon” va descoperi interesul potenţial al creaţiei sale, valoarea pe care o atinge în muzica nouă, contemporană, resuscitarea tradiţiei dimpreună cu îmbrăţişarea sunetelor şi zgomotelor realităţii surescitante, urbane.

Studiile care l-au format pe Alexander Bălănescu în România, Israel, Londra sau New York demonstrează importanţa unor răscruci şi transgresări de frontiere în viaţa artei, vocaţia multiculturalismului şi a hibridării muzicii simfonice la întâlnirile cu muzica de jazz, cu stilul etno şi muzica electronică.

E de fapt emoţionant să descoperi cât de apropiate pot fi în dialogurile artei muzica populară gen „Trenule, maşină mică” şi o piesă deosebit de modernă, persuasivă, creată de Alexander Bălănescu, „Turning Wheels”.

Alexander Bălănescu e cunoscut pentru proiectele şi spectacolele sale, alături de artişti străini şi români şi de regizori ai scenei de teatru. Muzica lui are o teatralitate excitantă, un spirit jucăuş-nostalgic, teribilist-meditativ. Ceva adânc omenesc, o repetiţie a temelor muzicale ce-ţi dă sentimentul că ascultând-o urci o scară la cer. Nu poţi uita o piesă precum „Chemarea muntelui” (To the Hills), în care răzbat hipnotic pulsaţia ascensiunilor, dorul de altitudini înalte, beţia întâlnirii dintre crestele munţilor şi aerul tare.

Alexander Bălănescu şi cei doi parteneri nelipsiţi, vioara şi pălăria

Muzica lui Bălănescu din spectacolul „Insula” îţi dă sentimentul unei comunicări umane cu arta, unei complicităţi obligatorii între creator şi spectatori.

Talentul de a provoca şi a comunica prin muzică stă la baza coloanelor sonore create de violonistul şi compozitorul Alexander Bălănescu pentru filme şi spectacole de teatru. Pentru „Il Partigiano Johnny”, „Eisenstein”, „Angel& Insects”, „Baby”, „Close to Heaven”, „Wind of Changes”, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, „Amore Carne”…

Violonistul şi compozitorul ne oferă imaginea unui vizionar autentic ce refuză snobismul turnului de fildeş şi sterilitatea purismelor de orice fel.

O fire generoasă şi deschisă întâlnirii şi colaborării cu ceilalţi explică activitatea prolifică a acestui artist seducător în mediile artei contemporane.

O piesă modernă şi clasică deopotrivă a fost aleasă de grupul comercial „H&M” ca fundal al magazinelor sale, frecventate de tinerii lumii. Se cheamă „Just can’t enough”. E atât de caritabilă, de antrenantă, de jucăuşă.

Ascultaţi „No Time Before Time” în interpretarea Cvartetului Alexander Bălănescu. Sau piesele compuse pentru spectacolul „Insula” de Gellu Naum, realizat cu Ada Milea, sau „Robots”, care este o excepţională partitură pentru coregrafie, sau „Computer Love”. Sau piesa „Life and Death”, parafrază la „Lume, Lume”, interpretată de Maria Tănase, şi veţi înţelege seducţia şi admiraţia pe care o exercită acest violonist şi compozitor. Atât de vital, de romantic şi de ironic, de pus pe joacă şi precis ca un laser.

Chipul lui, însoţit de vioară şi de celebra pălărie cu care ne-a obişnuit, e al unui artist excepţional.

Şi ca un semn de preţuire, vom însoţi interviul de faţă cu o expresie a predării noastre definitive în faţa creaţiei sale.

„Jos pălăria!” în faţa a tot ce face în România şi în lume acest geniu, Alexander Bălănescu.

„Îmi lipsesc pasiunea şi nebunia de aici”

Alexander Bălănescu, Felix Alexa şi Marius Manole în timpul repetiţiilor la Jurnalul unui nebun

Vă aflaţi la Bucureşti pentru a da naştere unui important proiect avându-l ca regizor pe Felix Alexa. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre viitoarea premieră cu „Însemnările unui nebun”, de Gogol.

Este un proiect extrem de important pentru mine, cu o miză foarte mare. În acest spectacol sunt şi pe post de compozitor, şi pe post de violonist, şi chiar pe post de actor. Ideea lui Felix Alexa a fost aceea de a face din dramaturgia lui Gogol un dialog între teatru şi muzică. „Cu cât adevărurile sunt mai înalte, cu atât trebuie să fim mai atenţi cu ele…. Altfel, se vor transforma în lucruri comune iar lucrurile comune nu mai sunt crezute!”, scria N.V. Gogol. Spectacolul „Însemnările unui nebun” aduce publicul în faţa unei confesiuni rare: poveştile pline de candoare ale unui nebun, care-şi exprimă dragostea şi frustrările cu umor şi o înţelepciune pe care doar suferinţa o poate descoperi într-un suflet chinuit. Treptat, în mintea personajului principal, capătă contur o lume în care totul este posibil. Privitorii asistă astfel la spectacolul fuzionării a două lumi, cea reală şi cea imaginară, fiind martori ai întregului proces de instalare a nebuniei. Trăirile dramatice ale funcţionarului confuz, care se îmbină armonios cu situaţiile comice, născute din diferenţele majore dintre realitate şi perceperea ei, fac din „Însemnările unui nebun” un spectacol unic, în timpul căruia publicul trăieşte alături de personaj, trecând printr-o varietate de stări: de la empatie şi compasiune, până la amuzament sau revoltă. Muzica este un personaj în dialog cu celălalt personaj, nebunul gogolian, interpretat de Marius Manole. Totul se petrece în capul acestui nebun. Şi muzica este subiectivă, şi personajul interpretat de mine este un personaj imaginat din această lume. Mi-am dat seama cât de greu este să te apropii de această zonă a nebuniei umane şi că este o fascinaţie să te arunci în ea şi să te eliberezi de tot balastul care este în jurul nostru, de banalitatea lumii exterioare, de mizele politice care ne sufocă, ba chiar şi de jegul care face parte din vieţile noastre ale tuturor. Avem această şansă ca eu, cu Marius Manole şi Felix Alexa să ne aruncăm în această lume şi să ne izolăm. Dar dincolo de faptul că sunt un om, aş putea spune, zăpăcit, care pierde avioane, care pierde din vedere faptele cotidiene, sunt acum prezent la tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Şi lucrez într-un ritm nebunesc pentru că mă pasionează acest proiect a cărui premieră va avea loc pe 1 februarie la ArCuB.

Cum vi s-a părut această nouă provocare, colaborarea cu Felix Alexa?

Mă pasionează combinarea muzicii cu textul. Iar Felix este genial în analizarea şi dinamizarea unui text. Îmbin muzica cu textul fără ca muzica să fie un acompaniament, dar în acelaşi timp să ajute textul. Repetiţiile au fost deosebit de solicitante.

La Festivalul de Film de la Veneţia, împreună cu regizorul Philip Haas

Aţi făcut Liceul de Muzică la Bucureşti şi v-aş întreba ce v-a făcut să vă îndreptaţi către această profesie?

Am un frate care era foarte talentat în domeniul picturii încă de când era mic, obţinând Marele Premiu la desen la vârsta de 3 ani. Şi eu dădusem semne că am talent la desen, aşa încât părinţii mei nu voiau să aibă doi fii care să se concureze. Tatăl meu, un renumit om de ştiinţă şi profesor universitar, s-a întors de la Moscova cu o vioară mică. Eu, imediat, m-am entuziasmat. Apoi am luat lecţii de vioară cu un profesor. Acum nu mai pot să desenez nicio linie dreaptă.

Care vă sunt maeştrii care v-au învăţat arta acestui instrument?

Am avut marea şansă să lucrez cu profesorul Garabet Avakian, când aveam 7 ani. Am avut o profesoară pe care eu o consider genială, doamna Miriam Koritzer, care era studenta profesorului Avakian. El nu dădea lecţii la copii, în general. S-a uitat la mine, care eram îmbrăcat în pantaloni scurţi, spunându-mi: „Eu cred că tu trebuie să joci fotbal”. Pot să spun că această întâlnire m-a cam speriat, dar profesorul a făcut o excepţie. O altă excepţie a fost Silvia Marcovici. După moartea lui, clasa a fost preluată de apreciatul violonist Ştefan Gheorghiu, un alt excepţional profesor. În 1969, împreună cu familia mea am plecat din ţară în Israel, părinţii mei din punct de vedere politic nu erau prea bine văzuţi în ţară. Acolo am studiat la „Academia Rubin” din Ierusalim. În 1971, am plecat la Londra, unde am studiat, la „Trinity College of Music”, cu un mare profesor din Ungaria, Bela Katona. În 1975, părinţii mei au fost de părere că trebuie să mă specializez şi mai mult şi am plecat la New York, la „Juilliard School”, unde am studiat timp de cinci ani cu geniala profesoară Dorothy DeLay. Prima mea profesoara plecase şi se stabilise la Philadelphia. Şi am făcut din nou ore şi cu dânsa. Apoi s-a schimbat ceva în perspectiva mea de a concepe muzica. „Juilliard” era locul în care se adunau cele mai mari talente din lume: din Rusia, Coreea, China şi din întreaga Europă. Şi mi-am dat seama că toată lumea cânta cam acelaşi repertoriu de muzică clasică şi cam în acelaşi fel. Începuse să mă pasioneze muzica contemporană. Am şi început să compun.

În spectacolul Amore carne

Ca virtuoz al viorii aţi dorit să ieşiţi din „închisoarea muzicii clasice”, abordând un stil nou, eclectic. Aveţi o disponibilitate remarcabilă în a vă adapta unor stiluri muzicale extrem de variate, de la cel de factură clasică la jazz modern şi experimental, pop, tehno de avangardă. Care consideraţi că a fost debutul dumneavoastră?

M-am gândit că e mai bine să merg pe această direcţie, unde aveam mai multe şanse de a mă exprima şi de a deveni un muzician mai profund, mai împlinit, îmbinând compoziţiile mele cu interpretarea. Pentru mine, fiecare proiect a fost un debut. Dar cel oficial cred că a fost la 9 ani, când am avut un recital la Sala Mică a Palatului şi, în acelaşi an, am cântat cu Orchestra Radio. După studiile din Statele Unite, m-am reîntors la Londra şi mi-am propus să mă axez exclusiv pe muzica contemporană. Am avut norocul ca, în 1983, să fiu invitat să cânt cu celebrul Cvartet „Arditti”, răsplătit cu nenumărate premii internaţionale, ce avea în repertoriu lucrări de muzică contemporană de Benjamin Britten, John Cage, Elliott Carter, Sofia Gubaidulina, Luca Francesconi, James Dillon, Pascal Dusapin, György Kurtág, Jonathan Harvey, Toshio Hosokawa, György Ligeti, Bruno Maderna, Roger Reynolds, Wolfgang Rihm, Iannis Xenakis şi Salvatore Sciarrino. A fost un lucru ca picat din cer. Am lucrat alături de ei patru ani şi a fost un lucru excepţional pentru mine pentru că am avut şansa să cunosc mari personalităţi muzicale. M-am apropiat de Gyorgy Ligeti, de Iannis Xenakis, de György Kurtág, de Pierre Boulez. Şi cu mulţi dintre ei vorbeam româneşte pentru că erau născuţi în România. La un moment dat, am lucrat cu György Kurtag la o piesă pentru cvartet, care dura 7 minute, şi aveam repetiţie la ora 10 la mine, într-un apartament spaţios. Doi dintre colegii mei din cvartet îşi aranjaseră o imprimare la ora 14.00, zicându-mi: „Ei, pentru o piesă de 7 minute, cât pot dura repetiţiile?”. Dar am repetat de la 10 dimineaţa până la 10 seara pentru că piesa cerea o mare şlefuire şi Kurtag era deosebit de exigent. El îmi explica mie ce trebuie făcut, în româneşte. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că vreau să dezvolt un alt repertoriu, care poate să comunice în mod mai direct cu publicul.

V-aţi afirmat, de altfel, ca artist multidisciplinar, fiind compozitor, improvizator, interpret, într-o altă tehnică, debordantă, apropiindu-vă de avangarda britanică.

A început să mă preocupe şi muzica folclorică, pop, electronică, de jazz şi am simţit nevoia să creez o formaţie proprie. În 1987 am întemeiat „Bălănescu Quartet”, împreună cu cu Clare Connors (vioară), Bill Hawkes (violă) şi violoncelistul Nick Price (fost membru al „London Symphony Orchestra”), cu scopul de a crea un repertoriu inedit. Am vrut să fac ceva care nu se mai făcuse. Am lucrat cu doi compozitori englezi de avangardă, compozitorul, pianistul şi libretistul Michael Nyman şi cu Gavin Bryars. Cu „Michael Nyman Ensemble” am colaborat timp de 15 ani, realizând numeroase înregistrări. După aceea am început să colaborăm cu muzicieni din alte domenii, nu cel clasic, cu David Byrne, Jack de Johnette, John Lurie, Ornette Coleman… Şi am învăţat foarte mult din aceste colaborări cu muzicieni din lumea jazzului, ca John Surman, Lew Soloff, John Zorn, Paul Rogers, a muzicii experimentale, a pop-ului (Kate Bush), a tehnicii de avangardă („Kraftwerk”, „Deep Forest”, „Spiritualized”). Cvartetul are o literatură muzicală şi o tradiţie. Aceşti muzicieni care vin din altă direcţie au avut o viziune complet nouă. La un moment dat, „Pet Shop Boys” m-a invitat să cânt alături de ei, de fapt să deschid cu cvartetul meu concertele lor într-un turneu mondial. Mi s-a părut o şansă extraordinară.

Alexander Bălănescu, un spirit teribilist-meditativ

Cu ei aţi evoluat pe mari stadioane, cum a fost cel de Wimbledon, în faţa a peste 10.000 de persoane, dar şi în alte spaţii mai neobişnuite, în fabrici dezafectate, cum, de altfel, s-a întâmplat şi la Sibiu cu „Faust” al lui Purcărete. De fapt, a fost o apropiere a muzicii rock de muzica clasică şi, cu siguranţă, v-aţi propus să aduceţi publicul tânăr către muzica clasică, aşa cum odinioară o făcuseră Pavarotti şi cei trei tenori interpretând muzică de operă pe marile stadioane.

Exact. Acesta a fost scopul meu: de a atinge un alt public. Gândiţi-vă că mulţi dintre aceşti tineri, care veniseră să asculte muzică rock, nu ascultaseră niciodată un cvartet de coarde. Am cântat şi pe stadioanele de la Birmingham Exhibition Center, la Glasgow… Cântam în cluburi, în muzee. Îmi doream ca muzica pe care o interpretam să o prezentăm şi în alt context, nu numai în forma de cvartet clasic care este admirat de departe. Mi-am dorit să implic cât mai mulţi tineri, să aduc auditorul în mijlocul grupului. Cvartetul meu aş putea spune că este foarte dinamic, foarte ritmic. Şi sunt bucuros că am reuşit acest lucru. Când am mers să-mi ridic un pachet de la poştă la Londra, o funcţionară a exclamat: „A, Bălănescu Quartet, îl ascult şi eu pe stadion”. Iar o alta mi-a spus: „Fiica mea ascultă muzica dumneavoastră”.

„Sunt îndrăgostit de folclorul românesc”

Alături de Pippo Delbono, la Bienala de la Bordeaux

Este greu să păstrezi spiritul specific românesc într-o haină modernă?

Eu personal, timp de 22 de ani, n-am putut să mă întorc în ţară. Am revenit abia după revoluţie. A trebuit să stau departe în timpul lui Ceauşescu pentru că mi-era teamă ca familia mea, unchi, verişoare, mătuşi, să nu păţească ceva. În 1992, am fost invitat cu Cvartetul meu de către Uniunea Compozitorilor să participăm la un festival de muzică contemporană. A fost o vizită de 5 zile, dar a fost uluitor ce efect a avut asupra mea după aceea. Ceea ce am simţit am exprimat prin muzică. Am început să fac o cercetare, ascultând foarte multă muzică populară din diferite regiuni ale ţării. Oricum muzica mea avea această rădăcină a folclorului românesc. Dar mi-am propus să nu o imit. Am vrut numai să mă inspir din ea. Rezultatul a fost concretizat în discul „Luminitza”, ce făcea parte din al doilea album al meu, impregnat de folclorul românesc. Am semnat un contract cu „Mute Records”, în al cărui portofoliu se găseau artişti renumiţi, precum „Depeche Mode”. Pentru mine, eroii muzicii contemporane sunt Enescu, Bartok şi Stravinski, pe care-l găsesc însă mai intelectual. Sunt compozitori care au studiat muzica folclorică şi au creat un limbaj al lor, foarte individual, prin care au filtrat această bogăţie muzicală.

Alex Bălănescu în spectacolul Dopo la Battaglia

Cum de v-aţi apropiat atât de mult de muzica Mariei Tănase? Ce v-a fascinat la ea? Cum v-aţi documentat în explorarea rădăcinilor româneşti? Mi-aduc aminte că l-am cunoscut bine pe marele folclorist Harry Brauner, care era de asemenea fascinat de muzica Mariei Tănase, cât şi de folclor, publicând printre altele şi un volum, „Să auzi cum creşte iarba”.

Discul „Luminitza” a avut succes şi mi-am adus atunci aminte de Maria Tănase. Am făcut din nou o cercetare destul de îndelungată despre viaţa ei şi ceea ce a lăsat în urmă. Ascultam de mic copil, pe un pick-up al mamei, discurile ei. Maria Tănase cânta despre viaţa ei, rămânând totodată un simbol al nonconformismului. Mi-am dat seama ce excepţională artistă a fost. Avea o paletă de expresie care mergea de la muzica populară la cabaret, cu o tehnică vocală şi de frazare uluitoare. În „Lume, lume”, Maria Tănase exprimă felul de a gândi al românului, într-o esenţă a filosofiei româneşti. Am fost în primul rând frapat de dimensiunea spirituală a Mariei Tănase, care nu pot să nu spun că era şi o femeie superbă. Mi-am propus ca ea să fie cunoscută şi în ţările anglofone, pentru că fusese cunoscută mai mult în Franţa. De aceea am produs un album, „Maria T”, un fel de dialog al meu cu celebra interpretă, un disc care-ţi dă senzaţia ieşirii din timp. A fost o fiică a Bucureştiului şi de aceea am folosit imagini interbelice, într-o atmosferă hipnotică, prelucrate ingenios de Klaus Obermaier. Sunt îndrăgostit de folclorul românesc. Din păcate, în timpul lui Ceauşescu exista un fel de muzică populară oficială, care era interpretată de muzicieni clasici şi în care spiritul muzicii folclorice era complet negat. Era eludată legătura care există între suferinţă şi dragoste, în folclorul românesc. Mi-am dorit să fac din această muzică românească ceva de avangardă.

Pippo Delbono şi Alexander Bălănescu

Am înţeles că aţi fost foarte supărat când apreciatul violonist Nigel Kennedy v-a furat ideea cu Tribut to Maria Tănase.

Da, a făcut un lucru urât.

N-aş vrea să nu vorbim şi despre muzica compusă de dumneavoastră pentru film. Cum a fost colaborarea cu acest titan al regiei, Peter Greenaway?

Peter mi-a fost recomandat de Michael Nyman şi pot să vă spun că am avut ocazia să lucrez alături de ei la filme importante, precum „The Draughtsman’s Contract”, „The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover”, „Prospero’s Book”. Acum, colaborez cu Peter Greenaway la un film despre Brâncuşi pe care sper că îl vom scoate în acest an, în care vorbesc şi despre întâlnirea lui Brâncuşi cu Maria Tănase. Îmi place foarte mult la el faptul că porneşte în realizarea unui film de la muzică, iar ea este mai importantă decât narativul. Îmbină muzicalitatea cu spiritualitatea. Am lucrat şi cu regizorul britanic de filme de animaţie Phil Mulloy, ce deţine peste 30 de titluri premiate la festivaluri internaţionale, şi cu Michael Winterbotton sau Jean Luc Godard. Mi-a produs o mare bucurie şi realizarea coloanei sonore la peliculele „Chuck Norris vs Communism”, „Eisenstein”, „Partigiano Johnny”, un roman al rezistenţei după Beppe Fenoglio. O mare plăcere mi-a făcut colaborarea cu Cătălin Mitulescu la pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. Filmul vorbeşte despre ultima perioadă a regimului Ceauşescu şi felul în care ea este trăită de adolescenţi.

„Într-un fel mă joc pe mine, vorbesc despre viaţa mea”

Bălănescu Quartet

Dar nu puteţi să nu-mi amintiţi şi despre filmul „Angels and Insects”, în regia lui Philip Haas, unde, de asemenea, aţi semnat coloana sonoră..

Din păcate compozitorul este cel care ajunge ultimul la film şi are un timp scurt de lucrat. Dar în această peliculă am fost implicat de la început şi am avut timp să lucrez în linişte. S-au filmat secvenţe inspirate de muzică. În ultimii ani sunt însă din ce în ce mai implicat în teatru. Am lucrat foarte mult cu Pippo Delbono.

Este un regizor care vorbeşte despre toate relele lumii, realizând un teatru al revoluţiei, crud, autoritar, un teatru despre violenţe şi crize, despre echilibre şi dezechilibre, sacrificiu şi inocenţă. De altfel a fost distins şi cu Premiul UBU 2011 pentru spectacolele sale.

Am făcut împreună patru spectacole şi un film. Am realizat împreună cu el un duo, „Amore carne”, despre felul în care comunică un român exilat şi un italian, despre ce au în comun. După aceea am făcut o verisune a acestui spectacol în care era implicat tot cvartetul meu, pentru Teatrul „Residenz” din München, ce a avut foarte mult succes. De asemenea, am realizat şi un film cu acelaşi titlu. Pelicula a fost prezentată la Festivalul de la Veneţia din toamna trecută. Gândurile vibrante ale personajelor denotă o asemenea conştiinţă lucidă şi profundă a vieţii, gata să răspundă, după cuvintele lui Pier Paolo Pasolini, „durerii sălbatice de a fi om”. Se adaugă cuvintele lui Rimbaud, Walt Whitman, T.S. Eliot, ţesând firele secrete şi magice care leagă oamenii dincolo de diferenţe, de naţiuni, de limbă. Am mai realizat împreună cu Pippo Delbono un spectacol la Bordeaux cu care am deschis Bienala de Artă, când director era Michelangelo Pistoletto, în faţa a peste 6.000 de spectatori. Spectacolul a avut loc într-o piaţă publică. Unul dintre spectacole se numea „Dopo la Battaglia”, cu care am avut premiera în Franţa, la Teatrul „Rond du Point”, apoi, la Torino. O piesă care vorbeşte despre exil, despre oameni dezrădăcinaţi. Am jucat şi ca interpret, în afara faptului că am semnat coloana sonoră. Într-un fel, mă joc pe mine. Vorbesc despre viaţa mea.

„Eu sunt cineva fără rădăcini”

Bălănescu şi Steve Carter

Este istoria unui emigrant? În această aventură a vieţii, dumneavoastră v-aţi simţit emigrant?

Într-un fel eu sunt cineva fără rădăcini, ca toţi cei plecaţi în afară. Rădăcinile mele din România sunt foarte importante ca fel de a gândi şi ca bagaj muzical, dar întotdeauna m-am simţit fără rădăcini în străinătate. Şi nu e uşor de trăit aşa. Este însă o poziţie care te ajută ca artist. Poate că am avut o perspectivă mai largă asupra lumii. Deşi locuiesc de peste 40 de ani în Anglia, englezii cred că mă consideră totuşi străin. Aşa suntem consideraţi toţi cei care am plecat din ţară. Într-un fel mă supără, dar altfel m-a ajutat. Muzicienii români au un mare prestigiu pentru că sunt consideraţi foarte talentaţi. Nu pot să spun că sunt complet integrat. Sunt căsătorit cu o englezoaică, am doi copii născuţi acolo, dar, cumva, psihologia engleză nu-mi corespunde. Îmi lipsesc pasiunea şi nebunia de aici. Când mă întorc în ţară, şi am făcut-o destul de des în ultimii ani, mă simt minunat. Şi mă zbat cu prietenii de aici care îmi povestesc ce mizerie este, cât de prost sunt plătiţi. Şi eu văd mizeria şi dificultăţile vieţii celor de aici şi birocraţia, şi politica foarte dificilă. Totuşi, simt că aici va fi foarte bine. Există multe posibilităţi. Se pot face lucruri şi numai datorită nebuniei unor oameni de cultură. În Anglia, unde totul este hieratic, e foarte greu de făcut lucruri noi. Cred că acest proiect pe care îl facem acum nu s-ar fi putut face la Londra. Este o aventură prea riscantă. Iar cei de acolo nu iubesc riscul. Multe proiecte pe care mi le-am propus am reuşit să le realizez, în Polonia, în România. Mai mult, cred că Europa de Est este cenuşăreasa care va merge la bal, care va evolua în ciuda crizei economice. Şi asta vă spun şi pentru că am discutat cu importanţi oameni de afaceri străini.

Afişul filmului Angels&Insects

Există în opera dumneavostră un arc între problema Holocaustului, pe care aţi adus-o din nou în actualitate în „Postcards from Beyond”, în premieră absolută la Cracovia, şi comunism?

Aţi atins o coardă sensibilă a mea. Am făcut chiar o piesă pentru cor şi cvartet, pe această tematică, intitulată „Holocaust”, un subiect dureros pentru mine. Familia mea, ca şi mine, am făcut sacrificii pentru libertate, pentru libertatea de exprimare, pentru demnitate. Un exemplu pentru mine sunt părinţii mei, care n-au făcut compromisuri, care nu şi-au trădat prietenii. Tatăl meu a fost profesor la Sorbona şi de fiecare dată când pleca din ţară, Securitatea încerca să-l recruteze, dar nu a făcut acest pact. De fiecare dată viaţa noastră era nesigură. Telefonul era ascultat, scrisorile erau deschise, tata era chiar urmărit pe stradă. Simţeam o apăsare şi o nesiguranţă. Acum realizez faptul că şi sărăcia este o lipsă de libertate. Este important cum reuşeşti să supravieţuieşti. Din copilărie am fost învăţat să apreciez cultura, literatura, muzica, teatrul, filmul. Era ceea ce ne ajuta să supravieţuim într-o perioadă de sufocare. Cu toată cenzura care exista în acea perioadă, intelectualii din această ţară manifestau o foame pentru cultură, circulau pe ascuns filme şi piese de teatru, prietenii se întâlneau şi discutau cu pasiune despre aceste subiecte. Şi ceea ce era frumos, şi copiii erau implicaţi. De aceea, eu şi fratele meu, când am ajuns la Londra şi am auzit că este o nouă piesă a lui Pinter, am alergat s-o vedem.

De pe albumul cu Maria Tănase

În teatru aţi colaborat şi pentru realizarea spectacolului „Insula”, după Gellu Naum, alături de Ada Milea, iar turneele din Anglia şi New York s-au concretizat în adevărate succese. Scorţoşii britanici v-au aplaudat în picioare pe scena renumitului teatru londonez „Bush Hall”.

În jurul anului 2000, am simţit nevoia să caut artişti români cu care să colaborez. Acest spectacol este la graniţa dintre teatru şi concertul alternativ, în sfera pop-ului, disco şi electro. Am fost uimit de calitatea vocii Adei Milea. Ţin minte că eram într-o vizită la Clubul de Jazz de la Bucureşti şi discutam cu Andrieş. Iar el mi-a ripostat că în urmă cu o jumătate de oră Ada Milea plecase spre Gara de Nord, în drum spre Bistriţa. I-a dat un telefon, i-a spus despre ce e vorba, i-a spus că aş dori să colaborez cu ea şi ea a renunţat la plecare şi a venit să stăm de vorbă. Ea mi-a propus Gellu Naum, lucrase la „Apolodor”, şi eu am convins-o să facem spectacolul în limba engleză ca să putem să-l testăm şi în alte ţări. Am convins-o cu greu. Vom avea pe 9 februarie, la Bucureşti, un concert împreună unde vom adăuga şi o altă piesă la care am lucrat, „Box Playground”, ceea ce înseamnă locul de joacă al lui Dumnezeu în mijlocul parcului, spectacol pe care l-am conceput la Roma, la Accademia di Romania. Apoi, la Londra, cu scriitoarea Ruth Carter şi compozitorul Warren Wills am realizat un spectacol „Omul cu vioara”, bazat pe întâlnirea cu un violonist, care avea o carte de vizită cu marginile negre, cu textul „Vicepreşedinte în exerciţiu al ghildei violoniştilor funerari, fondată în 1586” şi citatul „Nu uita să mori”. Am mai colaborat şi la „Life’s a Dream”, în regia lui Joanne Akalaitis, la „Chicago’s Court Theatre”, şi la „Supermarket” al lui Paolo Magelli, spectacol pentru „Théâtre de la Place” din Liége.

„Dansul, ca şi teatrul, reprezintă pentru mine o provocare”

Într-un concert la Viena, alături de Harry Tavitian

Un alt domeniu pe care l-aţi abordat a fost dansul. Aţi realizat un documentar pentru BBC dedicat lui Rudolf Noureev şi apoi a urmat…

Colaborarea mea cu „London Contemporary Dance Theatre”, la nenumărate spectacole de dans. Pina Bausch a folosit muzica mea din abundenţă în lucrările sale. Ea a mers dincolo de dans, a îmbinat dansul cu teatrul. Ultimul a fost „Vollmond”. Cvartetul meu a adus compoziţii lunare, amestec de muzică electronică şi serială bulversant. Impresionant şi cântecul interpretat de artistul brazilian Arto Lindsay, precursor al new wave. Jazz, fugi furtunoase, muzică brută… totul înlănţuindu-se minunat. În noiembrie, anul acesta, vom realiza un festival în memoria Pinei Bausch, la Teatrul din Wuppertal, unde va fi Cvartetul meu alături de chitaristul şi compozitorul brazilian Caetano Veloso, de compozitorul şi chitaristul Gilberto Gil şi mulţi alţii. Am lucrat foarte mult, de asemenea, cu corgraful Johann Ulrich, care a fost în ultimul timp director la Linz şi am făcut un balet cu factură orchestrală, intitulat „Lorenzaccio”, după Alfred de Musset. Am fost foarte îndurerat când anul trecut acesta a dispărut. Am colaborat mult şi cu o altă coregrafă interesantă, Rosemary Lee. Voi lucra în curând cu Jonathan Watkins de la „Royal Ballet”, la un spectacol pentru Ekaterinburg, după o piesă foarte recentă. A lucra în dans este o scuză grozavă pentru mine de a face muzică nouă. Şi mă axez în special pe muzica experimentală în acest domeniu, iar paleta publicului este extrem de largă.

Am înţeles că aveţi o nouă pasiune, aceea de a vă apleca spre partiturile lui Bach, spre muzica barocă.

Aşa cum vă spuneam, fiecare proiect este o nouă provocare pentru mine şi asta mă face să mă simt tânăr. Când eram copil, mi se spunea: „N-ai să înţelegi Bach decât la 40 de ani”. Abia acum am realizat că profesorii aveau dreptate. Dar încerc să-l aduc pe Bach către lumea noastră. Eu îl interpretez pe Bach într-un mod aparte. Pun accentul mai mult pe improvizaţie. Bach însuşi a fost un mare improvizator, aş putea spune chiar un jazzman al timpului său. Sunt inspirat de toată mişcarea autentic barocă, dar numai ca referinţă. Eu cred că muzica trebuie să înainteze odată cu timpul.

Cu Ada Milea în Insula

În afara faptului că staţi de dimineaţa până seara în sălile de repetiţii, ce mai faceţi când veniţi la Bucureşti?

Dacă am timp liber, îmi face plăcere să mă plimb. Mă duc şi cutreier cartierul în care mi-am petrecut copilăria şi mă încarc cu imaginile de atunci. Toată zona în care locuiam eu, pe lângă Mitropolie, între Bibescu Vodă şi Principatele Unite, a fost dărâmată, însă blocul în care am copilărit a rămas. Şi apoi, mă întorc şi încerc să transpun imaginile în muzică. Mă bucur profund de oamenii pe care îi reîntâlnesc. Am foarte mulţi prieteni rafinaţi intelectuali. În România mi se pare uluitor că întâlneşti atâţia oameni cu o cultură extraordinară depăşindu-i pe cei din Anglia. Există din păcate aici mari contraste. Văd şi mizeria, şi cât de neglijate sunt sălile de spectacol, galeriile de artă, clădirile degradate şi cu lungi reclame pe faţadă. Mă întristează. Dar totul este combinat cu un anumit optimism al tinerilor, care vor să facă cât mai multe lucruri interesante, să creeze.

Ce vă nelinişteşte în societatea de azi?

Cred că suntem într-un mare pericol de a distruge tot ce am construit ca societate umană. Sunt mari inegalităţi, mari conflicte care fierb şi vedem izbucniri peste tot în lume. Iarăşi mă supără faptul că majoritatea tinerilor parcă nu fac parte din această societate, trăiesc într-o lume a lor. Producţia economică, de exemplu, în China merge într-un ritm uluitor, pe de altă parte, în Europa, totul este într-un declin. Şi nu numai economic. În America creşte puterea militară, iar industria de armament devine extrem de importantă. Lumea este într-o mare schimbare şi degrigoladă. Cred că arta, cultura, muzica trebuie să preia un rol mai important. Să nu uităm valorile umane. În România sunt foarte evidente aceste conflicte. Se pare că a devenit o societate în care individul este primordial, comunitatea s-a destrămat. Regimul Ceauşescu a distrus foarte mult şi lucrurile nu s-au remediat. Cred că mai este nevoie de încă o revoluţie. Şi mai cred că arta are un rol deosebit de important.

Secvenţă din Vollmond, în coregrafia Pinei Bausch pe muzica lui Alexander Bălănescu

Când vreţi să vă relaxaţi, să vă încărcaţi bateriile, ce vă place să faceţi?

Ascult muzică de tot felul, în afară de country western. Mănânc, beau, miros muzică. Este hrana mea. Pentru mine munca este esenţială. Neglijez chiar relaţiile personale, deşi fiica mea face compoziţie şi violoncel şi este foarte talentată. Pentru mine vacanţele sunt o tortură. Dar sunt câteva oraşe unde mă simt bine: Bucureşti, Berlin, New York, Budapesta…

La ce visaţi?

Eu trăiesc visurile: dragoste şi muzică. De fapt toate realaţiile personale din viaţa mea au fost legate prin muzică. Şi doresc să fiu sănătos, să duc la capăt proiectele începute.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.