Marcela Motoc: ”Mă bucur că am avut curaj să aleg să fac ceea ce îmi place”

A tradus şi joacă într-”O noapte pe dos”, piesa lui Durringer programată intens atât în teatrele din Moscova, cât şi în cele ale New York-ului. La Bucureşti, Teatrul de Artă a cuprins-o în stagiunea sa şi premiera a avut loc acum câteva săptămâni. Marcela Motoc. Actriţă şi o femeie conştientă de partea ei de contribuţie în lume. De aici şi forţa care cucereşte din scenă. În ”Omul cel bun din Seciuan”, spectacol creat la Teatrul Bulandra de regizorul Andrei Șerban, joacă ”Bărbatul” iar la Metropolis, ”Peretele”, în regia Liei Bugnar. ”Fata din curcubeu”, cealaltă colaborare cu Lia Bugnar, a început-o la Paris când şi-a produs şi administrat singură recitalul.

Care a fost cea mai puternică lecţie pe care ai primit-o de la Olga Tudorache?

Pauzele. Tăcerea. Asta a fost cea mai puternică lecţie de actorie. Pe urmă am învăţat, tot de la mama Olga, că mie nu-mi stă bine cu ruj puternic şi că nu e elegant să “rumegi” gumă de mestecat. Dar să revin la lecţia de actorie. Pauzele. Cred că orice student al Olgăi Tudorache îţi va răspunde acelaşi lucru. Că de la Olga se învaţă cel mai bine cum să taci pe scenă. Aşa cum studenţii lui Dem Radulescu îţi vor răspunde că au învăţat „să se mire”. Sunt câţiva monştri sacri ai scenei româneşti pe care am avut norocul să îi prind în facultate, oameni incomparabili, unici, genii. Tăcutul pe scenă şi gândul din spatele tăcerii. Olga Tudorache şi Adrian Pintea au făcut cel mai fericit cuplu profesoral. De la ei am învăţat cum e SĂ FII. Să fii actor, să fii om, să gândeşti, să exişti pe scenă, să respiri teatru.

De cât timp ai nevoie, după ce intri la UNATC, să realizezi, să conştientizezi că actorii pe care îi vedeai pe scenă sau în film sunt acum lângă tine. Că tu, practic, ai trecut de partea cealaltă a ecranului sau, invers, ei au venit în spaţiul tău, în lumea ta?

Sunt două tipuri de conştientizare. Una a imediatului de atunci, o bucurie imensă îmbinată cu recunoştinţă, mândrie şi teamă. Teama venită din prea multă admiraţie. Și o conştientizare ulterioară şi permanentă, ca cea de acum. Sunt conştientă mereu de şansa pe care am avut-o. Aceea de a trece de partea cealaltă a ecranului, cum ai spus. Și de a fi avut şi a avea în anturajul apropiat oameni pe care îi admiră o ţară întreagă.
Nu îmi dau seama cum se întâmplă lucrurile azi, când studenţi la actorie sunt mult mai mulţi, când profesorii sunt foarte tineri… Când nu mai există misterul şi unicitatea şi admiraţia profundă pe care o purtam noi învăţătorilor noştri într-ale actoriei. Dar noi, eu m-am bucurat până la lacrimi şi mă mai bucur şi acum, cu acelaşi entuziasm, de întâlnirile pe care le-am avut cu mari actori, de întâlnirile cu mari actori pe care îi am colegi pe scenă azi, mă bucur că pot să fac ceea ce fac, mă bucur că am avut curaj să aleg să fac ceea ce îmi place, mă bucur că Universul conspiră în continuare la dorinţa mea de a face teatru şi de a exista ca actriţă.

„Ea e Călugăriţa!”

Care dintre primele exerciţii din şcoală te-au uluit? Te-au scos din ce ştiai până atunci despre viaţă şi despre tine?

Primul. Chiar primul examen la actorie, din anul întâi. Trebuia să ne alegem un personaj din viaţa reală, un prieten, o cunoştinţă, pe care să-l personificăm în faţa colegilor şi a profesorilor. Să cunoaştem atât de bine acel om, astfel încât, atunci când ni se puneau întrebări, noi să răspundem ca şi cum am fi persoana respectivă. Ideea era să ne dăm seama cât de bine trebuie să îţi cunoşti personajul, de a ne face să înţelegem că personajele pe care le jucăm trăiesc şi înainte şi după părticica de viaţă care e prezentată într-o piesă, că ori de câte ori intri în scenă, vii de undeva, nu intri din culise, tu actorul, ci personajul vine de undeva. Poate autorul nu spune de unde, dar tu trebuie să ştii, şi atunci nu intri „gol”, ci cu o anumită încărcătură, exişti deja şi asta se simte în joc. Atunci am învăţat că personajele au tabieturi, lucruri pe care nu le suportă, anumite frici, mâncăruri preferate, şi aşa mai departe – şi pe toate astea le descoperi tu, nu sunt neapărat descrise de către autor. Asta e frumos în teatru, repetiţiile, perioada în care descoperi şi creezi un personaj.
Eu am cunoscut la vremea aceea o călugăriţă, cam de vârsta mea, era fiică de actor şi avea o soră geamănă. Mă pasiona povestea ei. Și am ales să o joc, să o personific pe ea. Am descusut-o cu tot ce mi-a trecut prin cap, orele la care se ţin slujbele, la ce oră se trezeşte dimineaţa, ce mănâncă, cum e viaţa la mânăstire, dacă are voie să plece de acolo, pe ce doarme, unde. Astfel încât la examen, în faţa profesorilor şi a colegilor care îmi puneau întrebări, am putut să răspund oricărei curiozităţi. Dar mai presus de informaţie era o anumită linişte, candoare, bunătate şi un zâmbet permanent al acestei fete care parcă plutea, nu mergea. Liniştea ei venea din credinţă. Asta am înţeles, empatic cred, şi asta era şi starea mea. De linişte, acceptare, credinţă. Și răspundeam pe rând întrebărilor, ca şi când aş fi fost ea, Irina, călugăriţa.

Examenul ăsta a fost cel mai frumos şi mai bun examen al meu. Florin Zamfirescu îmi spune până în ziua de azi „Călugăriţa”, ţine minte şi acum examenul meu. Iar Adrian Pintea mi-a făcut cel mai frumos cadou atunci când, la nişte ani după ce am terminat facultatea, m-am dus să-i fac o vizită surpriză în clasă şi să îi cunosc pe proaspeţii săi studenţi. Când am intrat pe uşă a zis „Ah, uite-o, ea e, ea e Călugăriţa!”. Le vorbise studenţilor de mine, de examenul meu. Mai mare compliment nu putea să-mi facă şi venind de la el, a însemnat şi înseamnă enorm!

”Mi-ar fi plăcut să joc Becket”, dar am jucat Gwendoline

Care e filmul care te-a îndemnat spre actorie?

Nu ştiu dacă un film a contribuit la decizia mea… Sau dacă au contribuit, au contribuit toate. „Becket”, cu Peter O’Toole şi Richard Burton, e un film de referinţă pentru mine, îmi doream să joc Becket. Nu l-am jucat, însă am fost Gwendoline în piesa cu acelaşi titlu, alături de Adrian Pintea, care era Becket. Și eu eram iubita lui. Universul a conspirat. Dar „Brigada Artistică” a liceului, brigada din care făceam parte, a contribuit clar! Țin mine de parcă a fost ieri senzaţia pe care am avut-o la sfârşitul primului spectacol şi siguranţa că vreau să fiu pe scenă tot timpul.

Care a fost primul casting la care ai participat?

Primul casting a fost exact în perioada examenelor de admitere la UNATC. Aşteptam să intru la unul din examenele eliminatorii la UNATC, eram pe hol, când cineva a venit să mă întrebe dacă vreau să particip la un casting, că Nae Caranfil debutează cu primul său lung metraj. Nu ştiam nici ce-i ăla casting, nici cum se dă o probă. Am întrebat-o când e. ”Joi”, mi-a răspuns. ”A, e bine”, am zis eu, “e ziua în care nu am examen, vin”. Şi m-am dus. Şi mi s-a pus un text în mână şi am purtat un fel de dialog cu Nae şi la sfârşit mi-a zis că nu ştie să-mi spună acum, dar nu crede că sunt personajul pe care îl căuta. Şi mi-a căzut faţa, nu mai ştiu ce i-am zis, dar m-a întors din uşă şi mi-a zis „ia mai zi o dată textul ăsta, pe starea de acum”. Şi l-am zis şi am plecat, spunându-i că mă cheamă Marcela Motoc cu T, nu cu TZ. Nu că mi-ar fi pronunţat numele incorect, dar ca să se încetăţenească şi să nu fie confuzii.

Au trecut ceva zile, am aflat că am intrat la facultate şi am plecat la Făgăraş, la ai mei. Eram acasă când a sunat telefonul şi aceeaşi Mihaela îmi spune că mi-l dă pe Nae la telefon. Şi Nae zice: „Am vrut să îţi spun personal că te felicit că ai intrat la facultate şi că… trebuie să-ţi faci bagajele şi să revii la Bucureşti că peste două zile ai filmare!”.

Primul casting dat, pentru primul film al lui Nae Caranfil, „E pericoloso sporgersi”, a fost luat! Am jucat Ane-Marie în primul lui film, primul şi pentru mine de altfel, aveam 19 ani, eram studentă în anul întâi şi lumea era a mea! Intrasem la facultate şi Nae Caranfil mă distribuise în filmul lui! Sunt un om norocos!

Ai vrea să povesteşti despre Parisul tău?

Hm… Parisul meu. Bine zis. În Paris am călcat pentru prima oară în 1997, când am plecat în Marsilia, într-un turneu cu Teatrul Bulandra, unde eram angajată. Am fugit de la Marsilia la Paris, 4 zile. Şi m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul ăsta. Îmi aduc aminte că umblam cu harta în mână pe străzi şi simţeam cum îmi creşte plexul, cum nu mai am loc în corpul meu, era aşa de mult de inhalat din frumuseţea şi atmosfera oraşului, că nu mai încăpea în mine şi mi-am întins braţele a zbor, umblam pe străzi cu braţele desfăcute şi capul pe spate ca să las să intre prin toţi porii frumuseţea aia care mă invada… Ştiu că se uitau la mine oamenii, nu-mi păsa, trebuia să las să-mi pătrundă în suflet şi prin toţi porii senzaţia aia copleşitoare…

Fără să fi plănuit asta, m-am mutat la Paris în 2002. Unde am locut 11 ani. Am şi călătorit mult, că ţi-am spus, sunt un om norocos, dar am locuit în cel mai frumos oraş de pe planetă – că mie aşa îmi place să îi spun. Şi de fapt, într-un fel mai locuiesc, sunt pe jumătate franţuzoaică, spun asta şi actele. Şi, deşi acum stau în Bucureşti, că am revenit la prima iubire, teatrul, şi am reînceput să joc, mă consider pariziancă într-un fel. Îi aparţin şi-mi aparţine oraşul acela, a fost „coup de foudre”, dragoste la prima vedere. Şi ştiu că a fost reciprocă, altfel nu m-ar fi chemat să trăiesc acolo atâta vreme…

”Mă încarc cu aplauze. Sunt o binecuvântare”

Accepţi să povesteşti cum e relaţia în căsătorie, între o actriţă – tu, actriţă şi el… cu o profesie complet diferită?

Știi cum cred că e? Ca atunci când vrei să motivezi un Da sau un Nu. Găsești argumentele pro sau argumentele contra, în funcție de cum vrei să înclini balanța. Cred că relația se construiește, evident pe niște baze, și principala bază e iubirea. Constantin e omul cu care mă potrivesc, e frumos și la propriu, și la figurat (cine nu mă crede să se uite la spotul ziarului Cotidianul, e chiar partenerul meu), e atent, mă sprijină și mă sfătuiește. În meseria asta a mea, care e una destul de însingurată, e foarte important ca cel de lângă tine să „participe” sau să empatizeze cu ce faci. Și chiar dacă meseria lui (consultant IT) nu presupune același tip de muncă, ne înțelegem foarte bine. Poate pe principiul contrastele se atrag. Relația merge poate tocmai pentru că profesiile nu sunt aceleași. Ne admirăm reciproc pentru ceea ce facem, avem ce să ne povestim unul altuia, povești din două lumi diferite, ne echilibrăm unul pe altul pentru că nefiind implicați efectiv în munca celuilalt putem să fim mai obiectivi, avem un program atât de instabil încât monotonia nu riscă să se instaleze, e bine!

Cum descrii performanţa?

La performanţă nu se poate ajunge fără multă, multă muncă, prin repetiţie. Aşa o descriu, ca pe o muncă multă şi plăcută pentru că e cu pasiune.

Există o vârstă optimă pentru debut în actorie?

Habar n-am. Cred că e uşor să debutezi când eşti mic, foarte tânăr, pentru că dacă te atrage meseria asta o înveţi instinctiv, empatic. Pe de altă parte, atunci când eşti mai copt, e bine pentru că înţelegi ce faci, treci totul şi prin filtrul minţii şi e alt nivel de conştienţă a meseriei. Nu cred că există o vârstă optimă. Cred că există talent, muncă, pasiune şi şansă.

Alegerile sunt cele mai importante în viaţă

Marcela Motoc și Constantin Ionescu

Care a fost cea mai valoroasă relaţie pe scenă?

Sunt tentată să răspund că cea cu Adrian Pintea, în ”Becket”. Unde jucam Gwendoline, iubita lui. Pentru că era ca un vis împlinit, acela de a juca alături de profesorul meu şi pentru că ştiu că e irepetabil. Sau poate, într-o altă lume, ne vom întâlni din nou. Însă m-am întâlnit pe scenă şi cu Irina Petrescu, cu Ileana Predescu, cu Rodica Tapalagă, cu Mihai Constantin, cu Oana Pellea, cu Florin Piersic Jr., cu Maia Morgenstern, cu Marius Manole, cu Maria Buză… Toate sunt întâlniri importante. Şi de la care am învăţat şi mai învăţ.

Cum e după aplauze?

Extraordinar! Trăiesc cu aceeaşi prospeţime şi entuziasm şi poate naivitate, bucuria aplauzelor. Ca atunci, în liceu, la “Brigada Artistică”. Nu simt niciodată oboseala după spectacol, dimpotrivă, sunt mai vie şi mai energică decât înainte de a fi jucat. Mă încarc cu aplauzele spectatorilor. E o binecuvântare.

Ai revenit acasă…

Simt ruptura asta de 11 ani de România. M-am întâlnit cu ceva timp în urmă cu Florin Zamfirescu. M-a întrebat „Ce faci, Călugăriţo?”. Și i-am spus că am revenit la teatru, la meserie. Mi-a zis: „Păi, măi, fată, ai pierdut ritmul…”. Știu ce zice. La Paris am jucat destul de puţin. Dar mă zbat să recuperez. Pentru că îmi doresc să fac meseria asta. Și nu o simt ca pe o zbatere, ca pe un efort. Fac ce îmi place şi mă bucur că reuşesc. Am patru spectacole în care joc. Universul conspiră şi secretul fericirii este să înveţi să te bucuri de ce ai. Iar eu mă bucur.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.