Marele maestru de lângă Brâncuşi

Să intri într-o curte obişnuită de la marginea oraşului Târgu Jiu şi să te aştepţi la altceva decât la nişte banale acareturi înseamnă să trăieşti într-un soi de boală a descoperirii. E ca şi cum ai zice că îţi dai două palme şi gata, visezi o lume imposibilă!

Şi totuşi, să ţi se deschidă o poartă cam flencănită şi apoi să te copleşească fructele de sticlă colorată agăţate prin pomi e ca şi cum ai plonja într-o ogradă magică, plină cu vedenii, obsesii, chipuri chinuite şi portrete shakespeariene lucrate în sticlă, cu tingiri ruginite pe cap în loc de pălării. Aşa începe universul lui Mihai Ţopescu! Este greu de priceput cum lumea de bâlci oltenesc din centrul municipiului, cu aer de bazar oriental făcut mai mult pe plasticărăi, mărfuri ieftine şi legume-fructe, plus brânzeturi şi cărnuri, duce totuşi la Masa Tăcerii şi la Coloana fără Sfârşit a lui Constantin Brâncuşi. Şi, pe neaşteptate, în acest univers, parcă secătuit de arte şi preocupări estetice, Ţopescu!

Ş totuşi, undeva la capătul Străzii Grigore Iunian, nu departe de o altă operă de referinţă în artele lumii contemporane, dai de un abracadabrant muzeu al sticlei. Logic, lumea asta de bazar din Târgu Jiu ar trebui să se prelungească în câmp, să se topească în dealurile Gorjului şi prin rănile uriaşe ale pământului răscolit pe la minele de cărbune. Or, împotriva tuturor aşteptărilor, aşa cum duce la Masa Tăcerii şi la Poarta Sărutului, brambureala oraşului duce şi într-o curte de casă obişnuită dinspre margini, unde se ascund crâmpeie de mare artă. Tot aşa cum în urmă cu aproape un secol, pe altă stradă, ceva mai departe, se ascundeau laboratoarele creaţiei lui Constantin Brâncuşi.

Când treci de poarta atelierului lui Mihai Ţopescu, artistul sticlar cu cuptorul de topit sticlă răcit de cine ştie când, se înstăpânesc uimirea, şi încăpăţânarea, şi ilogica, şi pariul cu arta. Dintr-odată, dintre opere, simţi duhul maestrului, obsesia apostolului şi pariul cu eternitatea. Un atelier încremenit de sticlărie la Târgu Jiu nu este o ruină şi nici o magazie. Este o mare personală Ţopescu. Pe Strada Unirii la numărul 92, în preajma cuptorului rece, se află multe dintre creaţiile deja faimoase ale cunoscutului sticlar român. Câteva lucrări din ciclul “Peştii”, mai toate portretele cu aer de clovn lucrate în sticlă transparentă, cu vase abandonate pe margini de râu pe post de pălării, copaci de vis şi trunchiuri de nuc în care stau trupurile de sticlă ale Anei lui Manole. În încăperile de deasupra, pe cicluri şi forme, sunt înşirate vazele, “Coconii”, iar în fundul curţii, o magazine luminoasă găzduieşte lucrările din ciclurile ”Anatomia sticlei”, ”Rodul pământului” şi ”Intelepţii”. Atelierul rece, închis şi conservat al lui Mihai Ţopescu este un soi de expoziţie personală închisă şi aglomerată ca un protest. De trei ani, Mihai Ţopescu nu mai lucrează sticlă. Pur şi simplu a stins cuptorul care l-a făcut celebru. Turnatul şi prelucratul sticlei la Târgu Jiu au devenit nerentabile. Unul dintre marii maeştri în artele focului din Europa a spus ”gata”. Nu din lipsă de subiecte sau din criză de inspiraţie. Mihai Ţopescu a răcit cuptorul de sticlă şi a concediat meşterii şi ucenicii pentru că s-a simţit nedreptăţit. Ca pentru orice mare artist, nedreptăţit înseamnă neînţeles de autorităţi. Nu a mai vrut să îşi prăjească pielea la focul cuptorului, să îşi scuipe plămânii şi să îşi stoarcă muşchii la temperatura cuptorului şi să arunce banii în vistieria fără margini a funcţionarilor care îl privesc de sus. În semn de protest, marele artist Mihai Ţopescu s-a autoexilat. Nu mai toarnă decât în Franţa, într-un orăşel numit Biot, un fel de capitală europeană a sticlei, unde plăteşte doar 45 de euro pe oră de cuptor. Ia cu el în microbuz trei-patru muncitori, plăteşte câteva ore de acces la un cuptor încins, toarnă ce are de făcut şi se întoarce acasă, revoltat şi în acelaşi timp mulţumit. A înfruntat sistemul şi inerţia din România şi, în acelaşi timp, a continuat să creeze. A mai scos din gânduri şi din foc o altă operă de artă!

Ai zice că lumea lui Mihai Ţopescu nu are logică, nu are punte şi nici rădăcini. Nici vorbă! În aglomeraţia programatică din depozitele sale de artă, într-o atmosferă mai degrabă de protest, de disidenţă contemporană, există o logică perfectă. Este pariul său cu marea artă. Lucrul în sticlă, o exprimare într-o materie greu de disciplinat, a devenit mare artă a focului şi în acelaşi timp metaforă. Operele lui Mihai Ţopescu au formă şi au poveste. Adică semnificaţie. Sunt rodul unei meditaţii şi adeseori trădează obsesii din care s-au născut toate capodoperele artei universale. Regele, clovnul, Turnul Babel, Ana lui Manole, Trubadurii, nenumărate portrete dintr-o galerie infinită a expresiei umane, toate sunt şi pe lista subiectelor nemuritoare. În aceste obiecte care îşi au misterul şi inexplicabilul lor tehnic se ascund parabole, metafore, pariuri imposibile de artist care luptă să smulgă sticlei un absolut imaginat numai de el. Nici cei care au lucrat alături de Mihai Ţopescu la ciclul ”Anatomia sticlei” (subiectul unui film excepţional gândit de acelaşi artist şi care va putea fi văzut în curând şi pe cotidianul.tv) nu ar putea povesti cu lux de amănunte magia trecerii de la desen la forma ovoidală cu pictural la interiorul de parabolă al unui cocon de sticlă.

Să fie o întâmplare că Mihai Ţopescu lucrează pe o stradă lăturalnică, dar nu una oarecare, ci una care duce spre parcul în care tronează Coloana fără Sfârşit? Să fie o întâmplare că Mihai Ţopescu locuieşte în oraşul lui Brâncuşi şi îl venerează? Să fie el un om care strânge din dinţi pentru că vorbeşte mai mult în gând? Sau asta ascunde meditaţia celui care vrea să sară peste marele lac al timpului? Personajul acesta aparent nepotrivit cu locul, omul acesta tăcut, bărbos, urcat, de-o modestie programatică, ascunde în fapt o legătură profundă cu Brâncuşi. O viaţă în replică se vrea plină de replici în sticlă la celebrele monumente ale maestrului. Mihai Ţopescu se fereşte să trădeze trufia celui care prin creaţia sa încearcă, asemeni înaintaşului său, aceeaşi mare a timpului. Când vorbeşti cu el despre arta sticlei, Mihai Ţopescu refuză orice apropiere de Brâncuşi. Doamne fereşte, zice el, de parcă apropierea ar tulbura eternitatea geniului. De politeţe, după ce accepţi prefăcătoria şi deschizi porţile atelierului său de sticlărie şi depozitele pline cu opere de peste ani, eşti forţat să înţelegi că totul are legătură cu Constantin Brâncuşi. Locul, imposibilul înfruntat dezinvolt şi creator, voluptatea formelor sublimate minimalist, meditaţiile profunde ascunse în fiecare lucrare, încăpăţânarea de a rămâne în proletarul oraş de Gorj, toate, dar mai ales curajul de a instala un ochean uriaş şi în acelaşi timp invizibil într-o grădină pe o stradă lăturalnică din Târgu Jiu, toate arată un mare artist legat de Brâncuşi şi de universul primordial al acestuia. De acolo, în felul său unic şi fascinant, Mihai Ţopescu priveşte condiţia umană şi lansează uimitoare şi nenumărate alte întrebări. El şi zice că arta nu dă nici un răspuns. Întreabă şi iar întreabă până când întrebările sale te luminează şi îţi dau identitate.

Rar mi-a fost dat să descopăr un asemenea artist încăpăţânat într-un oraş devenit program şi polemică. Gloria lui Mihai Ţopescu stă în toate marile muzee de sticlă din lume şi se reazemă pe colecţii şi expoziţii cum nu mulţi artişti români contemporani pot să numească. Şi, cu toate acestea, ţine cu dinţii de operele sale, la Târgu Jiu, fiind cel mai mare colecţionar de sticlă semnată ”Mihai Ţopescu”, veritabile minuni ale genului, toate înghesuite într-o curte cu ateliere şi acareturi, parcă pentru a lumina acest oraş atât de sărăcăcios, dar şi atât de bogat în capodopere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.