Maria Oprea: „Apusenii sunt ca degetele unei mâini; nu poţi tăia unul fără ca întreaga mână să nu aibă de suferit”

În ziua de 19 octombrie 2013, în timp ce marşurile de protest împotriva proiectului Roşia Montană şi a gazelor de şist ajungeau la punctul maxim în Bucureşti, Cluj-Napoca şi în alte mari oraşe din ţară şi străinătate, moţii liberi din Apuseni s-au adunat în centrul oraşului Câmpeni, pentru a-şi exprima îngrijorarea pentru pierderea a mii şi mii de slujbe şi pentru pagubele imense presupuse de eventuala exploatare minieră din zonă. Mişcarea a dat un nou suflu luptei pentru salvarea Munţilor Apuseni, punând pe jar atât autorităţile locale şi centrale, cât şi compania RMGC, care-şi vedea propaganda privind crearea de mii de locuri de muncă în toată amploarea ei lipsită de credibilitate. Hotărâţi să-şi apere până la capăt dreptul la mediu curat, dezvoltare durabilă şi mod de viaţă specific, cei prezenţi la marea adunare au adoptat cunoscuta „Proclamaţie de la Câmpeni” – unul dintre cele mai importante documente publice adoptate de români, de la Proclamaţia de la Timişoara, din 1989, încoace. Printre cei prezenţi la acea mare adunare s-a numărat şi Maria Oprea, proprietarul şi directorul agenţiei de turism ELMARIA din Câmpeni. Astăzi, la mai bine de o jumătate de an de la eveniment, când proiectul minier este pus în paranteze chiar de statul român, dezvoltarea alternativă a Munţilor Apuseni este în curs de a se impune cu adevărat drept singura direcţie legitimă şi logică de dezvoltare. Cu atât mai mult, cu cât, în mod nesperat, are şi sprijinul Consiliului Judeţean Alba.

„Noi nu cerşim la uşile altora, alţii au venit la uşa noastră şi încearcă să ia şi să distrugă ceea ce ne aparţine!”

Vă rog să reamintiţi cititorilor noştri care sunt principalele puncte ale Proclamaţiei de la Câmpeni. În ce măsură sunt acestea de actualitate?

Sunt şi vor fi mereu actuale. Nimeni nu le poate uita, fiind vorba de puncte care fac trimitere la viaţa noastră, a copiilor şi a nepoţilor noştri. Iată, într-o scurtă înşiruire, ce s-a cerut în octombrie şi a ajuns subiect de prima pagină în multe publicaţii din lumea întreagă: 1. „Locuitorii Apusenilor sunt cei îndreptăţiţi să decidă care e cel mai potrivit mod prin care bogăţiile cu care ne-au înzestrat natura şi bunul Dumnezeu vor fi valorificate în folosul comunităţii noastre şi al României! 2. Avem păşuni pe care putem să ne creştem vitele, avem păduri din care, cu bună măsură, putem lua lemne pentru fabricile noastre de mobilă. Noi nu cerşim la uşile altora, alţii au venit la uşa noastră şi încearcă să ia şi să distrugă ceea ce ne aparţine! 3. Din activităţile alternative mineritului şi din dezvoltarea lor se pot colecta taxe şi impozite care să fie administrate în folosul nostru şi al cetăţenilor români. 4. Orice străin e binevenit în Munţii Apuseni atâta vreme cât ne respectă modul de viaţă şi nu întreprinde nimic în măsură să-l schimbe, împotriva voinţei noastre. Ne păstrăm dreptul de a lupta împotriva tuturor celor care, prin viclenie, hoţie şi corupţie, vin aici pentru a fura ce e al nostru ori pentru a distruge resursele naturale şi istorice de care depinde viaţa noastră”.

Au existat şi revendicări punctuale, care i-au alertat pe guvernanţi şi pe primarii din zonă. Ce doreşte covârşitoarea majoritate a moţilor „neafiliaţi” căutătorilor de aur?

Printre cele mai puternice revendicări ale noastre aş insista asupra necesităţii respingerii de către Parlament a tuturor proiectelor de lege care prevăd măsuri speciale de expropriere a cetăţenilor români, precum şi alte măsuri derogatorii, în favoarea companiilor miniere de orice tip. Aceste proiecte se află chiar în aceste zile pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor. Mai mult, dorim interzicerea prin lege a utilizării cianurii în activităţile miniere din România; cerem includerea Roşiei Montane pe lista tentativă a României pentru UNESCO; solicităm crearea unei Comisii parlamentare de anchetă a afacerii Roşia Montană sub toate aspectele: înstrăinarea zăcămintelor, acordarea licenţei, sponsorizările RMGC către instituţii publice şi private, ONG-uri, persoane fizice, influenţarea deciziilor politice, încălcarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, modul în care publicitatea oferită de companie a afectat libertatea presei şi dreptul la liberă exprimare etc. În fine, pe lângă adoptarea unor politici care să prevadă utilizarea resurselor în folosul statului român şi sprijinirea întreprinzătorilor locali, cel puţin în măsura în care a fost sprijinită compania străină RMGC, Proclamaţia cere instituţiilor publice abilitate să demareze cercetări penale în cazul persoanelor care au semnat sau au participat la elaborarea şi avizarea de documente cu privire la proiectul Roşia Montană. Adunarea nu a uitat nici de flagelul gazelor de şist, cerând interzicerea prin lege a utilizării metodei fracturării hidraulice şi respectarea voinţei cetăţenilor, cu care suntem solidari.

„Propunem o dezvoltare «înceată», dar durabilă în Apuseni, pe bază de turism şi industrii mici, locale”

Recent, compania mamă a RMGC din Canada, Gabriel Resources, a ameninţat statul român cu un arbitraj internaţional, în cadrul căruia va cere 4 miliarde de dolari despăgubire pentru neacordarea avizelor pentru proiectul Roşia Montană. Are a se teme România de o astfel de ameninţare?

Accesul la justiţie este un drept al democraţiei, dar asta nu înseamnă că tot ce se cere se şi obţine. Avem certitudinea că, odată cu demararea acestui eventual proces, cu siguranţă vor ieşi la lumină toate etapele „negre” ale încercării de demarare a proiectului de la Roşia Montană. Mă refer la modul suspect în care a fost obţinută licenţa de exploatare, la modul în care a fost mărit, prin încălcarea legii, perimetrul de exploatare; la acordurile dintre statul român şi societatea canadiană, mai mult sau mai puţin legale; la modul în care s-a închis vechea mină şi au fost concediaţi 750 de muncitori etc. La un eventual arbitraj, care nu va fi nicidecum în favoarea companiei miniere, se va vedea că aici a fost vorba, de-a lungul unui deceniu şi jumătate, de un loc al fărădelegii, cum spunea cineva în revista dumneavoastră. Compania ar face mai bine să se abţină de la ameninţări, deoarece aici, în Apuseni, stă pe o bombă cu ceas, pe care şi-a pus-o singură ca fundament al activităţii din ultimii 15 ani. Acest lucru ar trebui să-l ştie şi primarul din Câmpeni, un „darling” al companiei RMGC, care, se spune, a afirmat că e nevoie să fie aprobat proiectul minier, iar dacă totuşi va ieşi prost, el va părăsi localitatea, doar n-o să stea într-o zonă poluată… Ce se poate comenta? Revenind la ameninţarea Goldului cu înalta Curte de Arbitraj Internaţional, noi avem încredere în apărătorii de renume (aici mă refer la avocaţi) ai României, care au reuşit să apere interesele poporului român la Haga, în procesul cu Insula Șerpilor; în cazul Roşiei Montane, ştiu că vor apăra vieţilor oamenilor din Munţii Apuseni şi nu numai. Nu dorim un asemenea proiect, indiferent de presiunile făcute de peste ocean.

Care sunt, în viziunea dv., alternativele de dezvoltare în Munţii Apuseni? Cum răspundeţi celor ce doresc să muncească la mină?

Proclamaţia dă toate răspunsurile, iar fiecare dintre moţii prezenţi la adunare are în faţa ochilor situaţia întregii zone a Apusenilor. Aici fiecare vale se învecinează cu alta, fiecare munte dă naştere unui izvor sau unui pârâu care ajunge la aceeaşi destinaţie, în Mureş sau în Criş, iar apoi în Dunăre. Puţine zone de locuit din lume sunt atât de compacte, atât de binecuvântate cu o diversitate biologică extraordinară. Munţii Apuseni sunt ca degetele unei mâini; nu poţi tăia unul, fără ca mâna întreagă să nu aibă de suferit. Noi propunem dezvoltarea „înceată”, pe bază de turism şi industrii mici, locale. Însuşi preşedintele Consiliului Judeţean, Ion Dumitrel, fost sprijinitor al proiectului minier de la Roşia, a conştientizat că turismul, şi nu mineritul, este „lider” în dezvoltarea durabilă a munţilor Apuseni. Nu este de glumă nici cu adunatul fructelor de pădure. Numai în toamna anului trecut, din zona Câmpeni, s-au colectat fructe de pădure în valoare de 2 milioane de euro! Or, mineritul cu cianuri şi tăierea pădurilor ar aduce deşertul pe capul nostru. Ecosistemul zonei ar fi distrus pentru secole. Degeaba ar crea RMGC 2000 de locuri de muncă temporare, „la lopată”, căci ar dispărea, în schimb, celelalte mii de locuri pe termen lung, existente în prezent! Ce afacere e asta? Nu zic, pot face unii şi minerit, dar numai prin exploatarea haldelor de steril, fără cianură, şi eventual prin extracţie pe galerii (cum recomandă Academia Română), pe o perioadă de minim 200 de ani, fără a afecta principalele galerii romane. Să iasă şapte-opt generaţii la pensie din minerit, nu o jumătate de generaţie, cât propune Gold Corporation. Asta, dacă unii localnici ar ţine să păstreze cu orice chip această tradiţie, a mineritului. Ea ar putea fi transferată şi în structura turistică; vine turistul şi, în schimbul unei taxe, primeşte permisiunea de a căuta aur cu şaitrocul în perimetre bine delimitate. La plecare, vinde statului, la preţul pieţei, tot ce a găsit. Poate pleca cu doi lei în buzunar sau cu două milioane. Un Eldorado european, o ţintă pentru mii şi mii de turişti de aventură.

„Munţii au rămas ca-n palmă, un peisaj selenar, cum n-au fost niciodată în istorie”

Pe lângă aur, Apusenii au şi multe păduri. Canadienii/americanii vor aur, austriecii, lemn. De fapt, tot aur, dar mult mai valoros. Nu demult, locuitorii din zonă s-au răzvrătit împotriva celor din urmă. Ce i-a nemulţumit?

S-au adunat peste 500 de moţi din Horea, Arieşeni şi Gârda. Oameni care au observat că pădurile sunt rase fără milă de aceste companii străine, iar pentru ei, pădurea este viaţa însăşi. S-au răzvrătit, deci, pentru a-şi apăra viaţa. Făuritorii de ciubere au ajuns să nu mai poată tăia lemn pentru a-şi practica meşteşugurile tradiţionale; ei au văzut că suprafeţele de pădure ale comunelor şi mai ales ale statului dispar de la o lună la alta, ca printr-o magie neagră. Munţii au fost şterşi, au rămas ca-n palmă, un peisaj selenar, înfricoşător, cum n-a fost niciodată în istorie. Austriecii cei vechi, de până la 1918, aveau respect pentru natură, tăiau cu măsură, şi tot aşa exploatau şi aurul. Statul austriac avea mina lui magistrală, până la 700 de metri altitudine, iar spre suprafaţă aveau acţiuni (cuxe) românii şi ungurii şi alţi localnici din Roşia. Dacă, astăzi, distrugem munţii Roşiei Montane, înălţăm iazul cu cianură la Corna, distrugem pădurile din munţi pe sute de mii de hectare, cine să mai viziteze acest ţinut? Cine să mai ocupe sutele de pensiuni ridicate cu greu de oameni curajoşi, orientaţi spre turism rural şi spre sporturi de iarnă? Pârtiile frumoase, în toată lumea, coboară printre brazi. Dacă ai tăiat coniferele din Arieşeni, la ce bun să mai vii la schi? Să te dai cu schiurile printre cioate?

Mulţi dintre cei aproape o sută de mii de moţi practică aceleaşi meserii ca străbunii lor. Spre exemplu, şi în trecut se practica „ospeţia” – „cazarea” de astăzi. Dacă măcinăm munţii în concasoare şi pădurile în gatere, ce se va alege?

Turismul, „ospeţia” zilelor noastre, va dispărea. Sutele de milioane de euro investite în ridicarea de pensiuni se vor face scrum. UE ar trebui să fie informată că banii contribuabililor europeni, ajunşi în Apuseni, au căzut într-o capcană. Statul român a încurajat contractarea de fonduri europene, dar a atras, aproape pe ascuns, şi capitaluri de risc, în contradicţie cu destinaţia celor dintâi. Cineva trebuie să răspundă. Procurorii de la DNA vor decide cine.

Detalii despre activitatea turistică din Apuseni, pe www.elmariaturism.ro

Articol apărut în revista Formula AS

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.