Mariana Nicolesco, Primadonna Assoluta: „E greu să ajungi pe Himalaya, dar şi mai greu să te menţii acolo”

Primadonna Assoluta, Diva Divină, Regina della Scala, Signora del Belcanto, Mariana Nicolesco, tragediană lirică, temperament de foc, cu personalitatea sa distinctă, cu timbrul său cald, admirabil modulat, cu acel vibrato ce-i asigura un vast registru de excepţie, cu acea voce splendidă, care urca până la cer, a cucerit întotdeauna publicul de pretutindeni. Mariana Nicolesco ne-a obişnuit cu fastuoasele rochii de concert, din taftale şi brocarturi preţioase, cu şalurile ei colorate, cu broderii de aur vechi, coborând parcă dintr-o pictură renascentistă de Tiziano sau Piero della Francesca. Are mister, frumuseţe şi dramatism.

Cu vocea sa senzuală de soprană şi cu inteligenţa unei bune actriţe, Mariana Nicolesco a fermecat o lume, a triumfat pe marile scene ale lumii. De neuitat rămân rolurile interpretate de ea: Violetta din La Traviata de Verdi, de pildă, Beatrice din Beatrice di Tenda de Bellini, Elisabetta I din Roberto Devereux de Donizetti, Elettra din Idomeneo sau Donna Elvira din Don Giovanni de Mozart…

Cariera lirică a purtat-o de la Teatrul alla Scala din Milano la Opera din München, de la Staatsoper Wien la Barcelona sau la Metropolitan Opera din New York, de la Caracas şi Rio de Janeiro la Pretoria şi la Tokyo, de la Carnegie Hall la Royal Festival Hall, de la Accademia Santa Cecilia la Concertgebouw, de la Musikverein la Salle Pleyel din Paris, la Marea Sală a Conservatorului din Moscova. A fost aclamată la Viena, Paris, Monte Carlo, Hamburg, Chicago, San Francisco, Madrid, Zürich, Roma, Veneţia, Florenţa, Parma, Boston, New Orleans, Festivalul de la Salzburg…

Presa din întreaga lume a elogiat-o: „Mariana Nicolesco a provocat un adevărat cutremur la Scala cu argintul viu al acelui surprinzător Mi tradì”, nota Rupert Christiansen în The Independent, „O mare voce, o măiestrie supremă” (Süddeutsche Zeitung din München), „Cu greu şi-ar putea cineva aminti să fi asistat la Balshoi Teatr sau la Marea Sală a Conservatorului la o astfel de perfectă, desăvârşită împlinire ca acest concert al Marianei Nicolesco”, scria Natalia Zimianina, în Vecernii Club din Moscova, „Vocea ei a răsunat cu o extraordinară expresivitate, revelând semnificaţii şi trăiri pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile”, comenta The New York Post, iar The New York Times aprecia: „Una dintre cele mai extraordinare apariţii din câte ne putem aduce aminte”. „Aseară, la Scala din Milano, Mariana Nicolesco a declanşat prin cântul ei o adevărată furtună de ovaţii”, citim în Daily News din New York. Îşi exercită magia de ieri, de astăzi, de totdeauna: „Cântă legendara Darclée!”… Cântă Diva Mariana Nicolesco!…

Viaţa Marianei Nicolesco este ca şi cea a eroinelor sale din operă. Ştie să se dăruiască, să lupte, să nu se lase doborâtă, să renască asemenea Păsării Phoenix. Să iubească. A lansat pe orbita internaţională, cizelând-o, o tânără gardă de cântăreţi, care continuă să cucerească scenele lumii.

La întoarcerea triumfală din China

Alături de Mariana Nicolesco şi de Dr. Radu Varia, tenorul Adrian Dumitru şi mezzosoprana Emanuela Pascu

Vă întoarceţi din China pe aripile unui succes românesc fără precedent…

Înaripează, într-adevăr, un triumf ca acesta. Premiul I la Concursul Internaţional de Canto al Chinei obţinut de tenorul Adrian Dumitru şi Premiul II, din 430 de concurenţi şi 41 de ţări, obţinut de mezzosoprana Emanuela Pascu sunt o împlinire importantă, rezultat al calităţilor vocale şi muzicale ale celor doi tineri artişti, al imenselor progrese în arta cântului pe care le-au făcut de când participă la Concursul Darclée şi la Cursurile mele de Măiestrie Artistică de la Brăila, precum şi la Concursul Naţional al Liedului Românesc, pe care l-am creat la Braşov, ca şi al pregătirii punctuale pentru Concursul din China.

Capacitatea de concentrare de care ambii artişti au dat dovadă în fiecare etapă a competiţiei a fost exemplară, comportându-se de la intrarea în scenă şi până la virtuozităţile cele mai subtile la nivelul la care am lucrat împreună fiecare arie, fiecare măsură din repertoriul de concurs pe care l-am ales de comun acord. Modul în care Adrian Dumitru a cântat aria lui Calaf Nessun dorma din Turandot de Puccini a entuziasmat nu numai publicul, ci şi orchestra, care l-a aplaudat spontan, deşi era în concurs. Aria se încheie, aşa cum se ştie, cu Vincero. Voi învinge. Şi, într-adevăr, Adrian a învins. Modul în care Emanuela Pascu, la rândul său, a interpretat aria Costanzei din opera La Griselda de Vivaldi a fost pur şi simplu exaltant, la fel ca L’amour est un oiseau rebelle din Carmen de Bizet.

Era prima dumneavoastră călătorie în China, sau aţi mai avut ocazia, în trecut, să vizitaţi această ţară?

A fost prima vizită, dar nu eram pentru prima oară în China. Oprindu-mă la Hong Kong după un lung turneu în Japonia cu Opera din München, unde eram Donna Elvira în Don Giovanni de Mozart sub bagheta marelui dirijor Wolfgang Sawallisch, am fost invitată să fac un popas la Macao şi o mică incursiune, ca să spun aşa, în China Populară, unde mi s-a oferit un ceai înainte de a mă reîntoarce la Hong Kong şi a pleca spre Bali. Între ce am văzut atunci şi ce am constatat acum în China e o diferenţă de secole, împlinită în numai două-trei decenii.

Violetta din La Traviata de Verdi. Metropolitan Opera, New York

În ce parte a Chinei aţi fost de această dată?

Concursul Internaţional de Canto s-a desfăşurat la Ningbo, un oraş cu 7 milioane de locuitori, situat la sud de Shanghai, cu vestigii culturale de 7.000 de ani, cu un templu budist vechi de 1.000 de ani, cu cea mai veche bibliotecă din China. Ningbo este cel de al 5-lea port din lume, unde vapoarele se încarcă şi descarcă într-un ritm frenetic şi controlat electronic pe o distanţă de40 km. Ce m-a impresionat la Ningbo era tinereţea oamenilor pe care-i vedeam pe stradă, între 20 şi 30 de ani marea majoritate, apoi infrastructura hotelieră pe care mi-ar plăcea s-o aibă şi Bucureştiul, ca şi dorinţa afirmată de a dobândi o identitate, pe măsura forţei economice, şi în domeniul culturii şi al artei contemporane. Noile săli de spectacol de care dispun, de pildă, sunt întru totul remarcabile.

Aţi vizitat şi alte oraşe în afară de Ningbo?

Am fost încântată de vechiul oraş Hangzhou şi entuziasmată de şederea la Shanghai, oraş numit cândva Perla Orientului şi care în prezent îşi merită înzecit renumele. Imaginaţi-vă New Yorkul plus Dubaiul la puterea n. Bulevardele largi, străzile şi autostrăzile suspendate care traversează oraşul în toate direcţiile asigură fluiditatea circulaţiei în acest spaţiu urbanistic fascinant, care găzduieşte 23 de milioane de oameni şi a văzut ridicându-se ca ciupercile spre înălţimile cerului în ultimele două-trei decenii mii şi mii de zgârie-nori.

Arhitectură ultra-modernă perfect integrată în cadrul istoric. Un exemplu de prezervare a patrimoniului este celebrul Bund, de-a lungul fluviului Huangpu, care străbate oraşul, cu barjele ce se succed întruna şi cu ambarcaţiunile chinezeşti tipice care, feeric decorate, îi fac să viseze pe turişti. Hotelul în care am locuit, de pildă, Fairmont Peace Hotel, cel mai vestit din oraş, construit în 1929, e o capodoperă art-deco, perfect restaurat şi cu servicii desăvârşite.

Vă imaginaţi, pe de altă parte, minunea care vă e oferită seara, când puteţi contempla luminile oraşului din restaurantul de la etajul 91 al uneia dintre clădirile recent construite.

Şi aici, la Shanghai, şi poate mai mult ca oriunde, simţi nu numai pulsul creşterii economice, dar şi vitalitatea impresionantă a străzii, cu negoţuri ce merg de la mătăsurile sau micile obiecte tipic chinezeşti până la vastele spaţii comerciale ocupate de marile mărci de automobile şi de cele mai celebre case de modă de la Paris, Londra, Milano sau New York. Toată panoplia mondială a luxului.

Unul dintre spectacolele de neuitat rămâne pentru mine, ca pentru oricine a avut şansa să treacă pe acolo, Bazarul din Shanghai, un adevărat orăşel Ali-Baba din care n-ai mai pleca, şi unde eşti asaltat cu gentileţe de vânzători de tot felul, care-ţi propun o mare varietate de minunăţii, de la false ceasuri de marcă până la mătăsurile cele mai fine.

Bazarul e situat lângă vastele grădini Yu Gardens, ce găzduiesc un vechi templu din dinastia Ming, care era cândva centrul spiritual al cetăţii. Mulţimea de vizitatori era încântată de nenumăratele pavilioane dedicate contemplării, ca şi de speciile rare de peşti coloraţi care înotau în linişte în apele limpezi peste care sunt aruncate podurile de piatră. Totul într-un cadru verde, cu un relief ondulat, caracteristic pentru tradiţiile ţării.

Elettra în Idomeneo de Mozart, Festivalul de la Salzburg

Revenind la Concursul Internaţional de Canto al Chinei, este acesta comparabil cu Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, pe care l-aţi creat?

Putem vorbi de similitudini inevitabile: un număr de tinere talente care se prezintă în faţa unui juriu, de pildă. Dar putem enumera şi deosebiri fundamentale. La Brăila, după sesiunea de dimineaţă a Concursului, ca şi după cea de după-amiază, juriul deliberează în modul cel mai liber pe baza notelor date fiecărui concurent, şi care au fost înregistrate în computer pentru a avea o bază de discuţie. Computerul este astfel în slujba noastră, a membrilor juriului, ajută la deliberările care ne permit să evităm erorile şi acumularea mecanică a acestora. La Ningbo regulamentul interzicea membrilor juriului să vorbească între ei, să ajungă la un consens. Computerul dictează nu acordul la care ar fi trebuit şi ar fi putut să ajungă membrii juriului. Dar în urma discuţiilor pe care le-am purtat acolo sunt convinsă că acest regulament va fi modificat.

S-au afirmat talente excepţionale cu prilejul acestui Concurs?

S-au impus în mod strălucit tinerii artişti români de care am vorbit şi care au obţinut Premiul I şi Premiul II, tenorul Adrian Dumitru şi mezzosoprana Emanuela Pascu. Şi au strălucit mai multe tinere soprane din China, care n-au fost premiate, dar al căror nume l-am menţionat după Concurs prin toate mijloacele media, afirmând că opera lirică se poate bizui pe ele pentru a realiza reprezentaţii excepţionale. Una dintre ele a cântat atât de frumos o arie de Mozart, cum nu mai auzisem de la Elisabeth Schwarzkopf încoace. Şi n-aş vrea să uit să menţionez o soprană de numai 21 de ani din Armenia, cu o adevărată şi incredibilă înţelegere a ceea ce înseamnă belcanto, arta supremă a cântului.

Regina Climene în Fetonte de Jommeli. Teatrul alla Scala, Milano

Spuneaţi că aţi pus în valoare aceste tinere talente prin toate mijloacele media din China…

Întocmai, şi vă pot asigura că toate privirile s-au întors dintr-odată spre aceste artiste, după ce am vorbit despre ele la Radio China International, în ziarul Shanghai Daily şi la televiziunea din Shanghai. De fapt le aştept în primăvară la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, pe care am fost invitată să le susţin la Opera Naţională a Chinei din Beijing.

Eraţi de departe marea personalitate prezentă în Juriul Concursului Internaţional de Canto al Chinei, cu o carieră fabuloasă pe marile scene ale lumii, cu magistralul succes al Concursului Darclée, care a reunit peste 2.200 de tineri artişti din 47 de ţări în două decenii, manifestare care, singura în lume din acest domeniu, se bucură începând din acest an de Înaltul Patronaj UNESCO. Ce întrebări v-a pus presa din China?

Numeroase întrebări despre cariera mea, despre modul în care m-am apropiat de muzică, despre rostul disciplinator al studiului viorii, căruia m-am dedicat de la 6 la 18 ani, despre rolurile mele. Surprinzător, toată suflarea evoca cu o indescriptibilă emoţie modul minunat, mi-au spus, în care am interpretat rolul Violettei din La Traviata de Verdi, opera occidentală cea mai populară în China. Visul fiecărei soprane de acolo e să cânte într-o zi acest rol extraordinar pentru care mă consideră figura emblematică. Aşa se explică faptul că întreaga companie a Operei Naţionale din Beijing a cerut, după câte am înţeles, să vină la Ningbo cu o zi înaintea celei prevăzute, numai pentru a mă întâlni.

Articolul despre Romanian Star Mariana Nicolesco ocupa o pagină întreagă în Shanghai Daily, iar televiziunea din Shanghai anunţa un interviu de o oră cu mine în cadrul programului Celebrităţi Mondiale.

Am vorbit în acel interviu despre artă, despre cânt şi despre natura sacră a acestuia, despre Concurs şi despre impresiile mele din China, iar televiziunea din Shanghai a acordat o importanţă atât de mare prezenţei mele în acea capitală a lumii încât a extras 15 minute din interviu şi le-a difuzat la o oră de vârf, 9 seara, în cadrul principalei emisiuni de ştiri a zilei.

Una dintre întrebări suna cam aşa: – Cum se face că toată lumea ştie de cei trei tenori, Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi José Carreras, şi că nu există situaţia echivalentă în rândul sopranelor? Răspunsul meu, care a încheiat emisiunea de ştiri, ca şi interviul integral, a căzut ca un trăsnet: – Aveţi dreptate, am spus. Da şi nu. Este un adevăr că oricui îi place vocea de tenor. Adăugaţi la asta enormul abataj publicitar făcut în jurul numelor celor trei artişti pe care i-aţi menţionat, şi lucrurile sunt cât se poate de clare. Dar să ştiţi că avem şi noi, sopranele, revanşa noastră. Faima reunită a celor trei tenori e nimica toată pe lângă gloria Mariei Callas, de pildă.

În Elisabetta I, din Roberto Devereux

Care sunt rolurile dumneavoastră preferate?

Repertoriul meu este vast şi rolul meu preferat a fost dintotdeauna rolul pe care-l interpretam la momentul dat şi căruia-i dăruiam întreaga mea fiinţă. Acest repertoriu merge de la preclasici la baroc, eu fiind de altfel în centrul spectacolelor care au marcat la Teatrul alla Scala din Milano renaşterea barocului italian, cu celebrele puneri în scenă ale lui Luca Ronconi, mergând de la belcanto, cu Rossini, Bellini, Donizetti la romantici, de la Verdi la muzica veristă a lui Puccini, sau la contemporani, ale căror lucrări le-am cântat în premieră mondială, Luciano Berio, de pildă, sau Krzysztof Penderecki. Cu alte cuvinte, de la Regina Climene din Fetonte de Jommelli la Reginele donizettiene din dinastia Tudor, Anna Bolena, Maria Stuarda şi Elisabeta I, sau la atâtea şi atâtea personaje verdiene, începând cu Violetta Valéry din La Traviata, pe care am cântat-o de peste 200 de ori, acest repertoriu este cum nu se poate mai variat. Iar muzica contemporană am cântat-o întotdeauna, şi pe aceasta, în linia belcantistă, aceea care înseamnă arta supremă a cântului.

Astfel, dacă am cântat de nenumărate ori marile roluri dramatice mozartiene, interpretând numai personajul sublim al Donnei Elvira din Don Giovanni în 10-12 ediţii succesive ale Festivalului de la München, este tot atât de adevărat că am cântat, de pildă, în premieră mondială la Ierusalim, la cei 3.000 de ani ai Oraşului Sfânt, Seven Gates of Jerusalem, capodopera lui Krzysztof Penderecki, sub direcţia lui Lorin Maazel, în care partea sopranei, de altfel, a fost compusă pentru vocea mea.

Pentru a ne menţine la cel mai înalt nivel al artei, dacă am avut şansa să ajungem acolo, trebuie – în viziunea mea – să considerăm fiecare spectacol, fiecare apariţie în public, ca şi când ar fi şi prima şi ultima, dând totul pentru a ne apropia pe cât posibil de perfecţiune. Asta ştiind, ceea ce le spun mereu şi tinerilor mei prieteni, că triumful de azi nu garantează succesul de mâine.

Cu Andy Warhol la Metropolitan Opera din New York

Toate acestea indică, în fond, un destin extraordinar. Asta mă încurajează să vă întreb: credeţi în destin?

Cum să nu crezi în destin? Don Carlo, la Teatro dell’Opera de la Roma, era în fapt ultima punere în scenă a marelui regizor Luchino Visconti, cu o distribuţie stelară. Îmi mersese vestea, din Conservator, aşa încât Visconti şi marele dirijor american Thomas Schippers m-au invitat să apar în rolul Pajului din capodopera verdiană.

Ei bine, pot să vă spun că în întreaga mea carieră lirică nu cred să fi făcut decât o singură greşeală pe scenă. Culmea e că am făcut-o chiar la prima repetiţie cu Luchino Visconti. Fascinată cum eram de prezenţa marilor artişti alături de care debutam, mezzosoprama Grace Bumbry, soprana Martina Arroyo, tenorul Gianfranco Cecchele şi marele bas Cesare Siepi, am uitat să dau replica Il Re, Regele. Am râs spontan, cu clinchetele mele bine-cunoscute, am cerut iertare pentru neatenţie, iar genialul Visconti, în loc să se supere, cum ar fi făcut un altul, a spus aceste cuvinte extraordinare: Mariana este o prezenţă. Trebuie să fie mereu în scenă. Şi i-a cerut ilustrului Renato Tirelli, creatorul costumelor pentru spectacolele şi filmele sale, să-mi confecţioneze de urgenţă mai multe veşminte care de care mai frumoase. Destinul îţi poate oferi oricând o trambulină extraordinară.

Ce înseamnă pentru o Divă gloria?

Cuvântul Divă este devalorizat astăzi prin aplicarea termenului la tot felul de figurine mediatizate abuziv. În adevăratul său înţeles, cuvântul Divă e legat de Divinitate, de exerciţiul artei sacre a cântului, în cazul nostru, de performanţele extraordinare, unice, aproape supraumane. Nu poţi fi Divă fără glorie. Şi nu e Divă cine vrea. Eşti decretată Divă de “sentinţa” publicului, de competenţa sa, de entuziasmul său, de iubirea muzicii, a cântului, a artei în înţelesul ei suprem. Callas era o Divă, de exemplu. Iar eu, de câte ori s-a scris acest cuvânt despre mine în lumea întreagă, am considerat cu smerenie că asta înseamnă că am purtat publicul în sferele extazului liric.

Împreună cu Yehudi Menuhin

De ce v-aţi întors în ţară în 1991, după o absenţă de 21 de ani, în timp ce alţii abia aşteptau să plece?

Mă simţeam, în sfârşit, acasă. Au fost seri de neuitat, seri incandescente, seri magice. Am cântat pe scena Ateneului din Bucureşti, susţinând trei concerte consecutive, pentru a răspunde celor peste 10.000 de cereri de bilete. A fost comuniune prin muzică cu un public atât de cald, de sensibil, de receptiv!

Trebuie să ştiţi că eu am fost ovaţionată pe planeta întreagă drept La Gran Diva Rumana, The Romanian Star, La Grande Diva Roumaine, Il Grande Soprano Romeno. Asta în timp ce în patrie eram condamnată la 5 ani închisoare de regimul dictatorial pentru că nu m-am reîntors la terminarea Conservatorului Santa Cecilia din Roma. Or, câştigarea celui mai important concurs de canto al epocii, Voci Rossiniane, şi un debut în Italia căruia i-a mers vestea în toată Europa, ca şi debutului meu în Statele Unite, aduceau mult prestigiu, nu numai mie, ci şi ţării natale, aşa cum vedeţi.

Evenimentele de la sfârşitul anului 1989 m-au găsit la Milano, unde cântam la Teatrul alla Scala, şi pe fondul de speranţă care s-a născut atunci, am decis să vin în ţară, după 21 de ani, căutând să contribui la renaşterea culturii româneşti, ceea ce am şi făcut din 1991 încoace, când am apărut pentru prima oară pe o scenă din ţara natală, la Ateneul Român din Bucureşti.

Cei care au plecat din ţară în acei ani de după Revoluţie căutau în mod firesc orizonturi mai sigure de realizare, o viaţă mai bună.

Cât despre mine, eu consideram că vocea, cântul, muzica mi-au oferit infinit mai mult decât aş fi sperat vreodată. Triumfând la New York, de pildă, credeam totuşi că nu voi ajunge niciodată să cânt la Teatrul alla Scala din Milano. Şi iată că în acel Templu al Artei Cântului aveam să fiu soprana cu cele mai multe premiere absolute din întreaga sa istorie.

Apelurile tinerilor artişti români care aveau atâta nevoie de îndrumare, de certitudini în artă, de sprijin, m-au determinat să le stau mereu aproape, ceea ce mi-a adus şi-mi aduce o imensă bucurie.

Cu Riccardo Muti la Scala di Milano, la finele lui Don Giovanni

Când aţi simţit că sunteţi cu adevărat Regina scenei şi că plutiţi de fericire?

La prima mea apariţie la New York, cotidianul The New York Times mi-a dedicat o jumătate de pagină sub titlul „Miss Nicolesco in Superb US Debut”. Articolul se termina cam aşa: „Mariana Nicolesco este tipul de artistă capabilă să declanşeze pasiuni, dacă nu chiar adevărate bătălii în rândul iubitorilor muzicii de operă”. La Barcelona, după prima mea Traviata la Gran Teatre del Liceu, încheiată într-un adevărat delir şi transmisă în direct de Radio Espana, faimoasele Ramblas erau blocate de automobilişti anume veniţi, aproape de miezul nopţii, care au început să claxoneze ca într-un alai de nuntă. La Scala există înregistrarea cu Don Giovanni, în care aplauzele şi ovaţiile pe care le-am primit după Mi tradi quel alma ingrata au durat mai bine de 13 minute, adică mai mult decât magica arie a Donnei Elvira pe care o cântasem. Sunt desigur momente de neuitat, dar pe care le percepi ca printr-o trăire de dincolo de lume, şi într-adevăr eşti într-un alt univers. Momentul de supremă fericire pe care mi-l amintesc nu e legat nici de aplauze, nici de ovaţii, nici de numeroasele rechemări la rampă pe care le-am cunoscut de atâtea ori. E momentul în care mă văd traversând scena Teatrului alla Scala din Milano după repetiţia generală cu opera Fetonte de Jommelli. Nu mai era nimeni în teatru, absolut nimeni. Şi eu pluteam de fericire. Aveam atunci sentimentul, într-adevăr, că totul îmi ieşise la perfecţiune.

Întreaga dumneavoastră carieră s-a desfăşurat în lumea marilor personalităţi ale culturii şi artei. Care dintre acestea v-a impresionat cel mai mult?

Salvador Dali, Yehudi Menuhin, Andy Warhol, Emil Cioran, ca să dau câteva exemple, erau mari fani ai mei. Dar cine a marcat existenţa mea a fost Jolanda Magnoni, Maestra mea de Canto de la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, capabilă să-mi stea alături ore în şir pentru a studia partiturile pe care le trasportam cu micul meu Fiat 500. Jolanda Magnoni e aceea care, prima, a înţeles că vocea mea nu era cu adevărat de mezzosoprană, cu toate notele grave pe care le-am avut dintotdeauna, ci o voce de o mare raritate, spre formarea şi consolidarea căreia m-a orientat cu infinită pricepere, vocea de soprano drammatico di agilità şi în acelaşi timp de soprano di agilità drammatica.

În afară de asta, am cântat desigur cu unii dintre cei mai de seamă artişti lirici ai epocii noastre, începând cu tenorul Alfredo Kraus. Am apărut pe marile scene ale lumii în spectacole dirijate de iluştri maeştri, ca Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Carlo Maria Giulini sau Lorin Maazel. Am fost în centrul unor producţii teatrale extraordinare semnate de Giorgio Strehler, Jonathan Miller, Giancarlo Menotti, Patrice Chéreau ori Luchino Visconti.

În Bazarul din Shanghai

Ce le recomandaţi tinerilor artişti care se pregătesc pentru cariera lirică?

Un lucru îl ştiu toţi, din instinct, şi anume faptul că au o voce destinată cântului şi toţi doresc ca viaţa lor să meargă pe acest făgaş, arid şi exaltant totdeodată. Vocea e condiţia sine qua non, desigur, într-o ecuaţie de o imensă complexitate şi simplitate în acelaşi timp. Muzicalitatea, prezenţa, cum spunea Visconti, inteligenţa, magnetismul, energia, charisma şi studiul sunt la fel de determinante pentru a ne apropia de sferele perfecţiunii. Ale perfecţiunii cântului, ale perfecţiunii prin cânt. Iar a “intra” în cânt e ca şi când ai intra în ordinele religioase. Cântul e o artă sacră şi numai cu acest înţeles ne putem asocia destinul cu succesul în lumea muzicii şi a spectacolului de operă.

Cred, pe de altă parte, că idealul fiecărui aspirant la cariera lirică trebuie să fie nici mai mult nici mai puţin decât acela de a-şi desăvârşi arta până la nivelul mijloacelor cu care a fost dăruit de Domnul. Dincolo de asta nu se poate merge. Iar celor care ating sferele succesului le pot spune că dacă e greu să ajungi pe Himalaya, e cu mult mai greu să te menţii acolo.

Ce vă nelinişteşte în lumea în care trăim?

Noile ambiţii imperiale şi fanatismul religios în primul rând, care-i dezbină pe oameni. La Reuniunea Ambasadorilor UNESCO de la Paris, anul trecut, spuneam în cuvântul meu că nimic nu-i apropie pe oameni mai mult decât cântul. Astfel că servesc cum pot mai bine această artă salvatoare, şi sunt mândră că pentru acţiunea mea de două decenii care a reunit la Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée şi la Cursurile mele de Măiestrie Artistică peste 2.200 de tinere voci din 47 de ţări, mi-a fost acordat titlul de Artist UNESCO pentru Pace.

De pe terasa Hotelului Fairmont Peace Hotel din Shanghai, în peisajul dominat de eternul fluviu Huangpu şi de priveliştea ameţitoare a zgârie-norilor

Ce înseamnă viaţa dumneavoastră alături de o personalitate ca istoricul de artă Radu Varia?

Radu, din semnul astrologic al Taurului, are o stabilitate psihologică indestructibilă, ceea ce e o mare şansă pentru o soprană care se avântă în virtuozităţile vocale ca un acrobat ce merge pe sârma care leagă două piscuri, fără nicio plasă de salvare dedesubt. Are dintotdeauna o pasiune pentru cânt şi un instinct extraordinar privind calitatea vocilor şi a interpretărilor. Deşi nu cunoaşte notele muzicale, toţi marii artişti alături de care am făcut diverse înregistrări pe disc i-au cerut să stea cu partitura muzicală în faţă şi să noteze tot ce nu era perfect. N-a “iertat” nimic şi n-a greşit niciodată, făcând însemnări discrete pe silaba care corespundea notei pe care nu ştia s-o citească.

Când ne-am cunoscut, la New York, era deja o personalitate, iar Salvador Dali, de pildă, îl considera un geniu, invitându-l să colaboreze la crearea Muzeului Dali din Spania, inaugurat în 1974, şi dedicându-i un poem senzaţional.

În afară de asta, cultura lui vastă şi faptul că mă tachinează într-una fac viaţa cât se poate de pasionantă.

Se apropie data de 28 noiembrie, ziua dumneavoastră de naştere. Ce vise aţi dori să vi se împlinească?

Săgetătoare fiind, aspir spre înălţimi. Îmi place să spun: Sănătate, Amor şi Glorie. Radu, însă, spune: Sănătate, Sănătate, Sănătate, restul e negociabil! S-ar putea să aibă dreptate…

În planul imediat, doresc ca laureaţii Premiului I şi II ai Concursului Internaţional de Canto al Chinei, tenorul Adrian Dumitru şi, respectiv, mezzosoprana Emanuela Pascu, să strălucească în decembrie în marele Concert la care au fost invitaţi să ia parte la Beijing. Şi, apoi, ca pregătirile pentru ediţia jubiliară 2015 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, marcând 20 de ani de activitate închinată unei mari glorii a trecutului şi devenirii noilor generaţii de artişti lirici, să fie un triumf pe măsura nivelului extraordinar de ridicat la care au ajuns în ultimii ani atâtea tinere speranţe din România şi din alte ţări ale lumii. Transmiterea marilor tradiţii ale artei cântului, aşa cum o înţeleg, e garanţia supravieţuirii spectacolului de operă într-o lume în care acesta are vocaţia de-a aduce oamenilor bucurie, punându-se odată şi odată capăt scandalului şi destrăbălării estetice din prezent.

La Mulţi Ani, sănătate şi vise împlinite!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.