Marin Gherasim: „Pictez pentru ca să nu se uite”

Sfintele Sărbători ale sfârşitului de an au fost celebrate în rubrica Salonul Cotidianul.ro de lucrările maestrului Ştefan Câlţia. Primele zile ale anului, şi ele importante pentru continua sărbătoare a sufletului, vor fi înfrumuseţate de lucrările unui alt maestru al picturii române contemporane, Marin Gherasim.

Victor Niţă: Numeroase au fost şi vor mai fi, sperăm, expoziţiile personale sau de grup, din ţară sau din străinătate. Care dintre acestea v-au rămas totuşi la suflet?

Marin Gherasim: Una singură, dar, de fapt, două, cea din 1986, la Sala Dalles, cu peste o sută de lucrări, şi a doua, cea din 2013, o amplă retrospectivă a temei Absida, expoziţie care, cred eu, mă reprezintă întru totul.

Care au fost oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea dvs artistică?

Am avut şansa de a-i întâlni şi de-a fi şcolit, la Iaşi, de Nicolae Popa şi Mihai Cămăruţ, la rândul lor foşti elevi de-ai marelui Nicolae Tonitza, amândoi mari profesori în ştiinţa desenului. La Bucureşti, m-am bucurat de grija maestrului Catul Bogdan, unde am fost adus de prietenul meu Florin Mitroi. M-am mai bucurat de atenţia şi, cred eu, prietenia unuia dintre cei mai mari pictori din ultima vreme, Paul Gherasim, un om providenţial pentru mine.

Absida (expusă la Moscova)

Aţi trăit cumva şi o descumpănire în arta şi viaţa dvs?

Da, am trăit şi o descumpănire, una foarte gravă. Eu am fost foarte ataşat de învăţământul artistic. Şcolirea tinerilor a fost pentru mine a doua mea vocaţie. Trăiam cu tinerii studenţi într-un fel de simbioză. Dar cum fratele meu, Virgil Gherasim, a rămas în Occident, am fost dat afară, eliminat din învăţământul artistic. O lovitură cumplită! Am fost aruncat pe drumuri. Aveam familie, eram şomer, dar asta nu interesa pe nimeni. Mi-au sărit în ajutor eminentul critic de artă Dan Hăulică şi Mircea Enescu, directorul Institutului de Istoria Artei, care, ca să mă salveze din situaţia disperată în care eram, au iniţiat un concurs la care am participat comentând o operă de artă. Am fost admis şi aşa am supravieţuit până după evenimentele din decembrie 1989, când un grup de studenţi de la Institutul de Arte Plastice m-au vizitat. Tinerii m-au invitat, ca să nu spun că m-au rugat şi, mai mult, m-au obligat să mă întorc la Institut. Am revenit în învăţământul artistic, pentru ca, mult mai târziu, să mi se facă onoarea de-a fi declarat preşedintele de onoare al UAP. Eu n-am fugit niciodată după funcţii, titluri şi onoruri, dar când breasla te împovărează cu o astfel de distincţie, parcă începi să simţi o oarece împlinire.

„Este nevoie de o tot mai intensă credinţă (…) în tradiţie“

Coloana Albă a Iertării

Într-o vreme de tristă amintire, când se dărâmau bisericile în România, aţi declarat: „Pictez pentru că am ceva de spus, dar mai ales de apărat“. Mai este valabilă azi această afirmaţie?

Aş lega acestă afirmaţie de o alta, cam de acelaşi nivel: pictez pentru ca să nu se uite. Amândouă sunt mai adevărate decât oricând. Pragmatismul feroce al societăţii, în general – şi, implicit, al societăţii româneşti – a intrat într-o zonă de absurditate atât de perfidă, iar atacurile asupra temeiurilor noastre sunt atât de virulente, încât este nevoie de o tot mai intensă credinţă în valorile spirituale şi morale, în valorile aflate la temelia fiinţei noastre, în tradiţie. Nu ne putem preface că nu ştim ce au făcut înaintaşii noştri. Ceea ce facem noi, artiştii, sunt doar nişte picături în imensul ocean al cunoaşterii, al tradiţiei, al simţămintelor profunde venite din acel sfânt trecut cu care suntem solidari şi pe care trebuie să-l apărăm.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei dvs?

Nu sunt interesat în chip esenţial decât de lumea omului, de „ce i se întâmplă“ unui om, de soarta culturii în istorie, de dialogul lui pasionat cu „Mare Incognito“, cu Dumnezeu.

Marin Gherasim a pictat duhul nepieritor al dărâmatelor biserici

Memoria Absidei

Evlavie, pioşenie, cucernicie, smerenie. Acestea au fost dintotdeauna – şi vor mai fi şi de-acum încolo – punctele cardinale ale artei maestrului Marin Gherasim.

Dintotdeauna, adică din vremea copilăriei sale, când, dimpreună cu tatăl său, preot la Biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuţi – Bogdana, şi-a îndestulat sufletul şi ochii cu sfintele bijuterii ale Bucovinei, cum ar fi Scara Îngerilor de la Mănăstirea Suceviţa sau Judecata de Apoi de la Mănăstirea Voroneţului. Ar fi vrut să se facă geolog, sau ar fi putut să-şi continue lecţiile de pian şi vioară, ca fratele său, Virgil Gherasim, actualmente profesor de vioară la Universitatea de Muzică din Cape Town, Africa de Sud. Dar, cu inima plină de culoarea şi lumina şi înţelesul adânc al frescelor din Bucovina, a ales pictura.

Dintotdeauna, adică mult mai târziu, într-o cumplită vreme de restrişte, când s-a început dărâmarea bisericilor. Iată consemnarea sa: „În anii când la noi se distrugeau biserici, eu le construiam simbolic în picturile mele. Tema construcţiei, a deconstrucţiei, a reconstrucţiei a devenit cu timpul tema centrală a picturii mele. În multe dintre imaginile mele recente coexistă emblema, efigia, arheul constructiv al Absidei şi agresiunea asupra ei“.

Dintotdeauna, adică şi de-acum încolo, pentru că tot dânsul spune: „Pictez ca să nu se uite. Una dintre temele mele permanente este cea a memoriei, a rememorării. Ştim că din istorie rămâne foarte puţin. Există o entropie în istoria lumii, a omului, o pierdere de lucruri importante. Iar tema mea, Memoria Absidei, tocmai despre asta vorbeşte“.

S-a vorbit şi s-a scris mult şi cu folos despre hieratismul de extracţie oriental-bizantină, despre energia supravegheată şi întrupată într-o tihnă contemplativă, despre spiritualismul şi simbolismul unor teme precum Prispa, Vatra, Fântâna, Treptele, Pragurile, Cupola, Armura, Porţile, Cetatea, Coloana, Tronul, Scutul şi Coiful. Criticii de artă încă mai investighează cu minunatele lor unelte relaţiile acestui vast ansamblu vizionar, armonia mereu complementară a operei sale şi este de presupus că viitoarele exegeze ce se vor adăuga celor deja elaborate vor amplifica receptarea unei opere de înaltă ţinută spirituală.

Cămășile Pomelnic

Înălţarea Turnului

Un loc aparte între acest teme, unul mai mult decât drag artistului, un loc chiar în sufletul său şi în memoria sa afectivă, îl are Pomelnicul. Maestrul îşi aduce aminte că tatăl său, preotul Oreste Gherasim, păstra toate pomelnicele pe care le citea la capătul slujbelor duminicale. Sute şi sute de liste scrise pe hârtii şi hârtiuţe, cum puteau, sărmanii oameni. Le păstra ca pe nişte lucruri sacre, întrucât, credea artistul, numele acelor oameni trecuţi la cele veşnice, odată rostite la final de slujbă, le aducea acelora o părelnică înviere. În amintirea acelor Pomelnice s-au născut, ca un omagiu, dar şi ca un motiv de profundă meditaţie, Cămăşile Pomelnic, pe suprafaţa cărora sunt înscrise zeci şi zeci de nume. Zeci şi zeci de nume, toate vechi de când lumea, nume de oameni şi de sfinţi, de prooroci, de mucenici şi muceniţe, aşa cum se obişnuia în lumea satului românesc patriarhal. Citindu-le cu voce tare şi cât mai rar cu putinţă, parcă eşti în spaţiul tainic şi înmiresmat cu lumină al unei biserici de la marginea pământului, undeva în inima Bucovinei.

De fapt, după propria sa mărturisire, primele pânze cu tematică religioasă sunt datate 1973-1974, la peste 10 ani de la absolvirea Institutului. Şi întrucât pictura, ca, de altfel, toate artele, este o îndelungă mărturisire de sine, tânărul de atunci se va fi întrebat cine este, ce a văzut, ce a simţit, ce a înţeles şi ce are de spus despre sine, despre lumea în care trăieşte. Răspunsurile i-au venit scrutându-şi copilăria, amintirile de familie, adolescenţa şi, fără îndoială, raporturile sale cu acele vremuri, inclusiv cu relaţiile sale cu colegii de breaslă, cu care avea să fondeze, mult mai târziu, grupul 9+1. Nu fără temei avea să afirme că „pictura mea este jurnalul meu existenţial în imagini“.

Să fi fost oare decisiv momentul în care tânărul artist intra în posesia unei memorabile profesiuni de credinţă rostite de un pictor francez, Roger Bissire: „Să-ţi construieşti tabloul ca pe o catedrală“?! Poate că da, poate că nu. Cu adevărat important este că toate aceste frământări au alcătuit substanţa numeroaselor interviuri apărute în mass-media, din care s-au inspirat şi rândurile de faţă, dar mai ales în amplul eseu „A patra dimensiune“, volum apărut sub proprie semnătură.

În fine, ceea ce se poate spune fără drept de tăgadă este că maestrul Marin Gherasim a reconstruit în memorie și pentru memorie chipul transfigurat și esenţializat al dărâmatelor biserici. Dar, mai mult decât atât, maestrul Marin Gherasim aduce în prim-plan duhul nepieritor al dărâmatelor biserici, duhul acelei nepieritoare dimensiuni, Absida, sub care aerul, culoarea, lumina şi înţelesul vin dinspre și duc înspre veşnicie.

Absida Vatra

Carte de vizită

Marin Gherasim s-a născut la 17 decembrie 1937, în Rădăuţi, judeţul Suceava.

1962 – absolvă Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, clasa profesorului Octavian Angheluţă, dar a frecventat şi atelierul maestrului Catul Bogdan;

1963-1983 – asistent în cadrul Institutului de Arte Plastice Bucureşti;

1966 – membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP);

1981 – membru al grupului 9+1, alături de Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marinov şi Doru Covrig;

1984-1990 – istoric de artă în cadrul Institutului de Istoria Artei;

1990 – revine în învăţământul artistic.

Numeroase expoziţii personale şi de grup, în ţară şi străinătate, și numeroase distincţii, între care Marele Premiu al UAP pentru întreaga activitate (2002), Medalia de argint a Salonului de Artă Grand Palais, Paris (2006), Ordinul Naţional „Steaua României“, în grad de Ofiţer (2000), și Ordinul Naţional „Steaua României“, în grad de Comandor (2008).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.