Marina Constantinescu: „Poveştile teatrului sînt poveştile timpului nostru”

Criticul de teatru Marina Constantinescu, un fin analist, în calitate de director artistic și unic selecționer al Festivalului Național de Teatru, ne prezintă noutățile acestei ediții, realizate în urma unei selecții extrem de riguroase, ne vorbește despre cultură, despre arta dialogului care s-a diluat la noi, ca și valoarea limbii române, despre lumea politică a momentului. O evaluare lucidă și profesională a stării actuale a teatrului românesc. Spectacole invitate, participare internațională, dans, recitaluri, ateliere, conferințe și întâlniri, lansări de carte, expoziții, spectacole la temperatura marilor emoții, companii de prestigiu, montări de repertoriu, tentative de explorare a expresiei teatrale.

Marina Constantinescu face ca inteligibilul și sensibilul să se contopească, face ca ordinea realului și cea a imaginarului să communice. Ea stabilește o legătură între culoare, vibrația muzicală, forma teatrală, o alianță a teatrului cu celelalte arte.

Ea reușește recucerirea limbajului cuvintelor, o evaluare lucidă și profesională a stării actuale a teatrului românesc, cu devoțiune. Lumina ei interioară și echilibrul pe care i le citești pe față sunt rezultatul unei căutări spirituale neobosite.

Marina iubește teatrul fără măsură, iubește actorul, iubește scenograful, iubește regizorul, iubește compozitorul, iubește dansul și culoarea. Are o experiență fabuloasă, acumulată în timp.

La mijloc de toamnă, nu pierdeți ocazia de a face o cură de teatru, de a-i aplauda pe tineri și pe maeștri, pe acești ”nebuni ai scenei”, de a fi părtași la râsul și lacrimile lor.

Marina Constantinescu în Theatre Land

Marina Constantinescu, la Gala UNITER din acest an, cu Ion Caramitru şi Vlad Ivanov

Împreună cu Marcel Iureş

Ca director artistic și unic selecționer al celei de a 25-a ediții a Festivalului Național de Teatru, ce se va desfășura la București între 23 octombrie și 1 noiembrie, te-aș ruga să prezinți noutățile acestei ediții. Timpul teatral se definește pentru tine ca un timp al unui creator. După un an de muncă infernală, în care ai străbătut toată țara, cu trenuri fie neîncălzite iarna, sau în care vara te coceai de căldură, după nopți nedormite, după traversarea unor momente dramatice, ne aduci din nou un festival de teatru de anvergură. Pasiunea, din păcate, e greu de plătit…

Aş vrea să-ți mulţumesc, punctual, pentru interesul faţă de Festivalul Naţional de Teatru. M-am bucurat să observ impactul pe care această construcţie îl are în mintea şi aşteptarea spectatorilor. Lumea sună pentru program, pentru noutăţi, citeşte site-ul nostru, întreabă, se agită. Atmosfera este ca un fel de prolog la ce va urma. Foarte shakeasperian… M-am întors la Festival după şapte ani de cînd am încheiat primul mandat. Intervalul 2005-2007 a fost, cred, decisiv, pentru construcţia unui brand recunoscut de toată lumea, susţinut puternic financiar de Ministerul Culturii şi de Primărie. Aşa cum este normal. Cînd le oferi un punct de sprijin solid, oamenii responsabili se comportă firesc. Ca peste tot în lume. Adică, duc lupte şi fac strategii ca să aducă legi şi fonduri pentru ceva important, care să le gireze şi lor poziţiile şi sentimentul că de aceea sînt unde sînt. Ca să facă ce e musai să facă. La urma urmelor, evenimentul nostru de marcă şi de anvergură este singurul de acest fel din România. Singurul care vorbeşte şi analizează lucid şi responsabil tot fenomenul teatral naţional. Este imaginea reală, netrucată, a teatrului românesc. Ministerul Culturii are un mecanism uriaş de vizibilitate şi analiză prin FNT. Primăria Bucureştiului pune la dispoziţie o Capitală europeană pentru valoarea teatrului nostru. În colaborarea pe care am avut-o de-a lungul anilor cu miniştrii în funcţie, cu aparatul lor administrativ şi financiar, cu primarul general, cu echipa de la ARCUB nu a existat nici o fisură! Din nici un punct de vedere! Am simţit protecţie, tandreţe, respect. Şi că nu sînt singură. Vă daţi seama ce spun?… S-au luptat pentru acest Proiect FNT pînă la hotărîri de guvern şi atîtea altele. Pentru FNT strict. Un proiect de acest calibru are un buget la care noi muncim şi ăla e! Nu există minciuni, negocieri. Ca să iasă ce propui, e nevoie de banii ăia. Nu de cît crede unul sau altul. Asta au înţeles imediat! Ne-au stat alături la propriu… ca la o sărbătoare. Şi nu au încetat să ne mulţumească… Deşi, nu întotdeauna am împărtăşit aceleaşi opţiuni politice. Aici este întîlnirea adevărată şi maturizarea societăţii! Au fost şi momente altfel. Grele, tensionate, pline de vanitate. Momente în care neputinţa celor din funcţii este enormă şi destabilizează o relaţie şi un sistem. Din nepricepere şi orgoliu. Vor doar să aibă scris pe uşă funcţia şi să fie văzuţi. Eşti vizibil prin ce faci, nu prin fîţîială demagogică.

FNT, ediţia 2015, sub bagheta Marinei Constantinescu

Cu Doina Levintza la FNT, anul trecut

Cu George Banu şi Monique Borie

Te-ai zbătut ca festivalul să fie de elită, dar ai întâmpinat și întâmpini în continuare tensiuni legate de absența unui sistem coerent, care face dificilă organizarea unui eveniment de o asemenea anvergură.

În România mai sînt nişte nuclee de nebuni care se zdrobesc pentru ca să trăim altfel şi demn, să rămînă ceva major şi după, mai tîrziu. Să nu fie pustiit totul de nepricepere, de politicul ridicol cu oamenii lui mici care aterizează prin Parlament – nici ei nu ştiu cum – sau prin funcţii pasagere. Mai există o Românie a oamenilor normali. Eu în ea trăiesc. În jur… sînt pălării gigantice puse pe capul unor pitici. Cultura este, şi ea, un fel de Gulliver care se plimbă printre mărunţei. Noi am vrea ca şi ei să crească şi să priceapă că numai valoarea contează. Oriunde şi oricînd. Avînd respect, ai viitor. Cultura, învăţămîntul şi sănătatea sînt pilonii fundamentali pentru orice ţară din lumea asta. E destul de logic. La noi? Exact şi complet invers! Oamenii de cultură sînt la cheremul batjocurei oricui, profesorii cu har sînt torturaţi de tupeul unor elevi de îmbogăţiţi peste noapte, ignoranţi, medicii noştri excepţionali sînt discreditaţi zilnic. Am aflat acum că s-a dat o lege, nu m-am informat pînă la capăt, cum că doctorii sînt funcţionari publici. Şi vor fi arestaţi dacă primesc ceva. Mai mult, ar trebui să-l denunţe pe cel ce ar simţi nevoia să le mulţumească cumva. Mi se învîrteşte pămîntul de sub picioare. Sînt puşi împreună nulităţile şi impostorii cu profesioniştii, cu numele, cu cei ce mai fac ceva în ţara asta. Prietenii mei sînt doctori. Ştiu exact cît şi cum muncesc, cu ce devoţiune, cîte ore stau la spital, cum tremură şi cît se zbat pentru un caz, cum se leagă sufleteşte de oameni, cum vin cu medicamente de acasă. De cele mai multe ori, cînd sîntem undeva împreună, ei tot cu spitalul şi cu pacienţii vorbesc. De ce să fie umiliţi? Pedeapsa trebuie dată impostorului, hoţului, mincinosului, incapabilului, celui care condiţionează financiar ca să salveze, să vindece. Devine irespirabil pe aici… Poate că şi de asta am muncit ca smintiţii pentru Festival. Să arătăm că nu e chiar totul pierdut! Că direcţiile juste sînt în altă parte decît vor unii şi alţii să ne arate. Dacă privim unde trebuie, putem să fim oamenii secolului 21. Inteligenţi, profesionişti, responsabili, demni. Deci, normali. Putem să ne bucurăm şi, deci, să ne preţuim viaţa. Poveştile teatrului sînt poveştile timpului nostru. Teatrul vorbeşte fantastic despre oameni. Despre fiecare dintre noi. De asta nu obosesc şi nu cad – chiar dacă mai pic pe jos, am învăţat să mă ridic – să spun poveştile teatrului românesc. Merg peste tot, caut ceva credibil peste tot în ţară. Am descoperit în stagiunea asta multe spectacole bune, solide. Ăsta este semnul normalului. Cu cît sînt mai multe spectacole bune, cu atît creşte şansa excepţionalului, unicităţii, cu atît este posibilă naşterea unor spectacole de istorie a teatrului. Fenomenul teatral s-a diversificat şi s-a nuanţat. Trebuie să ţinem seama de asta. Nu mai putem separa apele. Nu e sănătos să o facem tocmai acum cînd am ajuns într-o atmosfera după care rîvneam pe la Paris sau Londra acum douzeci de ani. Şi de aceea, eu caut ce este valoros în orice formă de expresie. Şi nu separ lucurile, nu pun etichete, teatrul instituţionalizat, de stat, privat, underground, alternativ, spectacole de buzunar sau gigantice. Am făcut asta pîna în 2007. Nu. Teatru bun. Despre asta e vorba şi în acestă ediţie 2015.

Cu regizorul Radu Jude

Cu Jacqueline Bisset

În cei 25 de ani de existență, FNT a căpătat o identitate, devenind un brand în domeniul teatral, o oglindă a scenei contemporane. Ca director de festival, ai încercat să introduci un alt fel de a gândi fenomenul, să ieși de pe drumul bătătorit, din clișee…

Douăzeci şi cinci de ani… Da. Nostalgie… E şi un moment de reflecţie. Distanţa este suficientă pentru o perspectivă poate corectă. Douăzeci de ani înseamnă ceva pentru definirea unui fenomen teatral, social, politic. Înseamnă ceva şi pentru viaţa mea, pentru drumul pe care l-am făcut. Mi-am amintit spectacolele care m-au marcat în aceşti ani, atmosfera care era în faţa unui teatru înainte şi după o reprezentaţie, felul în care ştiam să fim împreună, să vorbim, să fim deschişi, oneşti şi foarte preocupaţi de teatru. Zbuciumul societăţii a fost şi zbuciumul teatrului. N-a fost şi nu este simplu pentru oamenii de teatru. Şi nu numai. Absenţa unor legi drepte şi morale, lipsa asumării răspunderii, împînzirea unui sistem, oricum incert, cu mediocrităţi şi non-valori, toate astea şi multe altele uzează. Amplifică minciuna, ura, impostura, invidia, lipsa unui reglaj fin dat de consistenţa oamenilor pregătiţi.

Doamna Teatrului, cum este numită în presă

Alături de cineastul Vlad Păunescu

A fost distinsă cu Premiul UNITER pentru cel mai bun critic de teatru

Ediția de anul trecut, pe care ți-ai pus semnătura, a însemnat pentru lumea culturală un reviriment, fiind un festival cu identitate. Ai reușit să extinzi Festivalul dincolo de sălile de teatru, să ieși cu el în stradă, în mall-uri, să atragi un public tânăr, așa cum a fost la spectacolul cu Donka sau la West Side Story, un spectacol creat de Răzvan Mazilu, realizat special pentru Festival, care s-a bucurat de un imens succes la publicul tânăr. Pe scurt, ai căutat să aduci ceea ce este important în țară la un moment dat, realitatea teatrală, regizorală, prezentată elegant ca într-o vitrină. După tot ceea ce ai văzut în țară, cum apreciazi per total fenomenul teatral al anului 2014? Ce provocări lansezi la această ediție?

Nu-mi plac festivismele. Îmi plac sărbătorile. De aceea, această ediţie, deşi este una rotundă şi impresionantă, stă tot sub semnul valorii. A ceea ce este viu şi dinamic în breaslă. Nu am avut strategii ca, prin selecţie, să acopăr ţara sau lucruri din astea. În iarnă, eram sceptică faţă de ceea ce voi putea alege. Pe urmă, în a doua parte a stagiunii 2014-2015, stagiunea din care am făcut selecţia, lucrurile au căpătat amploare, multe nuanţe, faţete, puncte de vedere extrem de puternice ale regizorilor, texte provocatoare, interpretări peste care nu poţi să treci. Am văzut spaţii minunat gîndite de scenografi, detalii de lumină. Dacă cineva s-ar uita şi înapoi, ar observa că nu este prima ediţie cu un număr mare de spectacole. 44, adică. Cred că în 2006 sau 2007, în selecţie au fost şi mai multe. Şi nu era un număr de ani sau nu ştiu ce prilej festiv. Nu poţi privi şi analiza festivist un fenomen teatral. Nu poţi forţa lucrurile. Şi nu fac compromisuri. Munca pentru selecţie începe la începutul stagiunii. În septembrie. Cînd Festivalul încă nici nu a avut loc. Asta se va întîmpla între 23 octombrie- 1 noiembrie. Iar travaliul pentru Festival nu se opreşte, practic, deloc. Complicat… Mai ales în ţărişoară… Ediţia aceasta este una puternică. Mi se pare că este vorba de seriozitate. Majoritatea directorilor de teatru sînt mai atenţi la producţiile lor, la programul repertorial. Prin invitarea unor nume de regizori, se întăresc trupele. Succesul nu trebuie vînat şi dorit imediat. O trupă se creşte în timp, sînt multe pîrghii care manevrează o producţie. Mi se pare important că mulţi îşi doresc performanţa. Asta se vede în selecţie. Aici s-au schimbat lucrurile. Performanţa nu pică din cer pe pămînt. Şi nici gloria, nici succesul. Pentru asta se munceşte enorm şi susţinut. Şi, la un moment dat, apare Acel Spectacol. Selecţia de anul acesta este sub semnul seriozităţii. Şi al responsabilităţii. Citind programul, veţi înţelege. Nu peste mult timp, vă veţi bucura. Mergem mai departe cu tot ce am cîştigat ca deschidere, complexitate, ca mesaj. Încercăm să extindem transmisiunile directe din mall Băneasa, cu o echipă trăsnet, către cîteva teatre sau săli detectate de trei patru ICR-uri. Vom ajunge la spectatorii străini care vor să cunoască această cultură. Vom reintra în circuitele teatrale mari. Va rămîne colaborarea excepţională cu Adevărul, interviurile zilnice, preluările de spectacole live. Va fi Pasajul FNT, pasajul Universităţii. Două expoziţii. In Memoriam Gina Patrichi şi Lumea lui Purcărete. Vă mai spun şi la toamnă… Alături de echipa mea şi de Uniter, au venit personalităţi proaspete, care vibrează şi transmit energie, nu doar bani sau imagine, care sînt complementari cu noi. Fantastic!

A încercat şi a reuşit să iasă din clişee

Împreună cu Oana Pellea şi Cornel Nistorescu, la Gala Premiilor Omul Anului

Alături de Radu Beligan şi George Mihăiţă

Mărturiseai: „Trăim într-o lume dominată de deziluzii, de pierderea identităţii şi a ceea ce este – să spunem – nobil, rar şi semnificativ în viaţa noastră. Trăim într-o lume tensionată, unde tema războiului este una extrem de prezentă. Suntem înconjuraţi de forme ale războiului, ale conflictului, terorii şi terorismului. Prezenţa lor se face simţită peste tot, acut, în jurul nostru. Chiar foarte aproape de noi. Modul în care teatrul abordează tema războiului – fie că e vorba de textele Greciei antice, Shakespeare sau texte contemporane – este de urmărit şi de analizat”. Ce spectacole străine vei aduce în premieră?

Am invitat două producţii remarcabile. Nu vreau să renunţ la această componentă internaţională, pe care am adăugat-o în 2005. Avînd sub ochi mişcarea teatrală românească, e bine să exersăm şi comparaţia. The War este o co-producţie Festivalul Cehov de la Moscova şi Festivalul de la Edinburgh. Este tulburător. Absolut. Front, de la Hamburg, poartă semnătura regizorului Luc Percival. Un nume tare la ora asta şi o personalitate extraordinară. Ambele spectacole, ambele invitaţii, mai exact, s-au concretizat şi pentru că tema acestei ediţii este războiul. Conflictul, Terorismul. Violenţa. Tensiunea de peste tot în care ne străduim să trăim. Sînt atinsă de ce se întîmplă în Ucraina, dar şi în Irak, Transnistria, Siria, Egipt, de dezastrul de la Charlie Hebdo. Războiul nu mai este într-un singur fel. E mult mai al naibii de greu timpul pe care îl traversăm. Mai necurat. Apocalipsa, parcă. Nu ne mai înţelegem, nu ne mai suportăm. Dacă în spectacolele amintite povestea pleacă de la primul război mondial, ajunge astăzi. Anul acesta sînt 70 de ani de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Dar în orice formă de conflict, cineva dintr-o familie pleacă pe front. Un fel de front. Există despărţile sfîşietoare. Şi moartea…

La Conferinţa de presă a FNT, alături de Ion Caramitru

Într-o incitantă emisiune despre teatru, cu Vlad Ivanov

La Veneţia

La TVR în emisiunea Nocturne

Continui legătura cu generaţia tînără…

Anul trecut a fost Manifestul unei generaţii şi producţia West side story. Anul acesta este Manifest pentru dialog, spectacolul Antisocial şi colaborarea a două instituţii prestigioase: Festivalul Naţional de Teatru şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Ambele sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României, Klaus Iohannis. Şi, în ambele cazuri, cu susţinerea generoasă a BRD-ului. Proiectul nostru în jurul spectacolului Antisocial, făcut de regizorul Bogdan Georgescu cu tinerii absolvenţi de la actorie de la Sibiu, proiectul nostru îşi doreşte să schimbe legea învăţămîntului. Să stabilească o relaţie normală între elevi, profesori, părinţi, lege, morală, performanţă. Vom organiza dezbateri publice după reprezentaţii. Vor fi invitaţi oameni din politică, cei cu funcţii, care decid şi care, mai sperăm, chiar simt să facă mişcări din secolul 21. Nu vreau să cred că totul este terminat în ţara mea.

Viaţa Marinei se învârteşte după Luca

Un nume apreciat în lumea teatrului şi a presei, Marina Constantinescu

Luca, într-un recital la pian

Ce-ai putea să-mi spui despre întâlnirile tale fabuloase cu mari artiști de aici și de aiurea, pe care le realizezi în emisiunea ta de la Televiziunea Română, Nocturne, în care pui accent pe arta dialogului, o emisiune pe care o realizezi nu numai cu profesionalism, dar și cu mult, mult suflet? De multe ori, trăiești alături de cei invitați, plângi, râzi alături de ei.

Am fost un om încercat, dar şi norocos! Am întîlnit oameni care mi-au schimbat destinul, care m-au încurajat să nu renunţ la principii, la idealuri, la prietenie. Cred că foarte puţini au avut şansa întîlnirilor mele… Nici nu pot să mulţumesc pentru tot ce am primit… nu ştiu. Parte din felul acesta al meu de a trăi şi de a privi lumea se regăseşte în ce scriu, şi în Nocturne. Forme ale libertăţii mele interioare. Cînd nu scriu săptămînal, aşa cum am cronica la România literară, şi nu numai cronica dramatică, simt că mor. Mă întreb de ce mai sînt îngăduită. Cînd oamenii mă întreabă, nu numai pe facebook-ul emisiunii, de ce la ore din noapte Nocturne şi emisiunile de cultură şi brand, simt că leşin. Şi nu ştiu să răspund de ce la 12 şi 1 din noapte. Eu lupt cu neputinţa mea, cu limitele mele fizice şi psihice, dar trebuie să lupt şi cu ceilalţi. De ce? Cînd valoarea, calitatea sînt detectabile cu ochiul liber? Nu ştiu să răspund. De cînd mă ştiu, muncesc. Fac o mie de lucruri şi nu ostenesc să mă dau peste cap să le fac foarte bine. Şi, poate, puţin altfel. Oricîte obstacole mi se ridică înainte. Ca în basm. Mai azvîrl ceva, mai zbor în vis şi reuşesc. Nu sînt un om răsfăţat. Deloc. Doar de Părinţii mei, de fratele meu şi de puţinii mei Prieteni. În rest, sînt în tranşee mereu…

Luca un viitor pianist, un viitor dirijor

Teatrul ca investigaţie a lumii şi critică drept investigaţie a teatrului

Băiatul tău, Luca, este un fenomen muzical, un nume de care vom mai auzi. De multe ori suferi că nu îi poți oferi ceea ce ai dori, șansa unor importante specializări și întâlniri europene.

Luca… este un miracol în viaţa mea. Este crisalida mea de aur. Cînd am citit IQ84, am trăit zi şi noapte învăluită în misterul căutării propriului eu. Aomame, personajul lui Murakami, poate să recunoască Sinfonietta lui Janacek cum puţini pot. Janacek a compus-o în 1926. Cel de-al doilea război mondial se încheiase, Cehoslovacia îşi regăsea ritmul vieţii. Am exersat şi eu, cot la cot cu Aomame. Mi-am creat un sistem de sunete recognoscibile, nişte acorduri. Aşa mă simt cumva mai aproape de mine însămi. Încerc să-l descopăr şi să-l înţeleg zilnic pe Luca. Să-l ajut, să-l susţin, să-l încurajez să-şi scotocească interiorul, să-şi găsească drumul şi, atunci, să meargă cu lumină pe el. Cea mai dumnezeiască provocare…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.