De o bună bucată de vreme, când Traian Băsescu se simte încolţit, scoate de la naftalină marota rusească, materializând-o fie în „ameninţările Kremlinului”, „vinderea ţării ruşilor”, fie denunţând „opţiunea spre Est – adică Rusia”, vocabularul Vocii Rusiei”, dat fiind că trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat al relaţiilor dintre cele două state apăsa psihologic greu dintr-o atare perspectivă.
Socotelile electorale sunt evidente, dar, la o analiză atentă, care implică integrarea relaţiei bilaterale Bucureşti-Moscova şi în context european, se poate constata uşor că, exact când de pe malul Dâmboviţei se denunţa în gura mare un atare „pericol”, cronica politică a continentului consemna o acţiune politico-economică de anvergură între Rusia şi nu ştiu care mare „actor” din UE sau cu SUA, întrucât, în capitalele respective nu contează deloc opinia unuia ca Băsescu în atare direcţie. Cum era uşor de bănuit, şeful de la Cotroceni, care, în septembrie 2005, denunţa faptul că „de-a lungul istoriei, Marea Neagră a fost considerată mai mult sau mai puţin un lac rusesc”, a persistat, convins că dă bine la popor.
Anul trecut, cu ocazia referendumului privind demiterea sa, Băsescu şi-a reactualizat şi completat teza, acuzând liderii USL că, în locul direcţiei spre Occident, vor să îndrepte ţara spre EST, mai exact spre „Rusia şi… China”, demonstrând că se pot spune imbecilităţi oricât de mari dacă interesul personal o cere. Pentru el nu contează deloc că relaţia cu Moscova a fost dusă în derizoriu chiar de el, că dialogul româno-rus este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire, că, după 1989, în ţara noastră nu a venit niciun lider de la Kremlin, în aprilie 2008, preşedintele Vladimir Putin a fost la Bucureşti, dar pentru a participa la reuniunea NATO-Rusia, că ultima vizită la Moscova a unui prim-ministru român datează din iulie 2004, e vorba de Adrian Năstase, că relaţia economică s-a degradat pe zi ce trece, iar în aceste zile consemnăm cu nedumerire că Mechel, care avea o bună poziţie în viaţa economică românească, renunţă la ea. Desigur, nu e vorba aici de o trecere exhaustivă în revistă a raporturilor româno-ruse ori, mai exact, a dimensiunii lor extrem de reduse, dacă vorbim din perspectivă bilaterală, şi, dacă, de asemenea, le comparăm cu cele ale Rusiei cu alte foste ţări socialiste (Bulgaria, Polonia, Ungaria etc.), ca să nu mai amintim de Germania, Italia, Franţa ori Marea Britanie. De aceea nu cred că greşesc dacă afirm că raporturile româno-ruse au cel mai redus nivel din întreaga Uniune Europeană.
Ce este profund întristător este că, în această direcţie stupidă, Traian Băsescu face prozeliţi, diverşi politicieni sau analişti dâmboviţeni, copiindu-l când nu te aştepţi. Recent, am participat la o emisiune găzduită de RRA, la care o persoană cu un debit verbal impresionant îi cerea socoteală cancelarului Angela Merkel pentru că, pe 8 aprilie, l-a primit în Germania pe preşedintele Vladimir Putin, pe care ea îl acuza că nu acordă cele mai înalte onoruri unor ONG din Moscova, care, fie vorba între noi, nu prea au comportări „ortodoxe”, ceea ce displace oficialităţilor ruse, care cer să fie respectate legile din ţara lor. Pe o cale destul de delicată am arătat că în politica internaţională contează adesea, dacă nu întotdeauna, pragmatismul şi, ca urmare, oricât ar fi în an electoral Merkel, ea, un autentic politician cu scaun la cap, nu-şi poate permite să pericliteze relaţia cu Rusia din cauza unor hachiţe bine ambalate mediatic. Cancelarul nu poate ignora sub nicio formă faptul că 30% din importurile de petrol ale ţării sale provin din Rusia şi că, de asemenea, 40% din importurile de gaze au aceeaşi sursă.
Şi, dacă tot suntem la exemple, să luăm şi unul din Estul european: raporturile polono-ruse, care, asemeni celor ale României cu aceeaşi ţară, au un trecut foarte încărcat, cu imense pietre de moară. Dacă ar fi să amintim episodul Katyn – când „floarea” armatei poloneze a fost ucisă din ordinul lui Stalin, fapt recunoscut de Gorbaciov şi pentru care Putin le-a cerut iertare polonezilor -, şi ar fi suficient. Ca să nu mai spun de recentul tragic accident de avion al preşedintelui Poloniei şi al altor oficialităţi poloneze ce se aflau în zbor spre Katyn pentru a omagia acele victime, eveniment ce a fost speculat de unele forţe de la Varşovia, spre a torpila raporturile cu Rusia. Cu toate acestea, de ambele părţi s-a manifestat înţelegere şi bună credinţă pentru deschiderea unui dialog la cel mai înalt nivel, pentru normalizarea şi dezvoltarea raporturilor, respectând angajamentele Poloniei în UE, NATO, cu SUA ori alt stat occidental sau asiatic.
Din păcate, la Bucureşti asemenea stări lucide, raţionale şi pragmatice nu prea găsim, iar rezultatele se văd. Aici e foarte uşor să arunci cu vorbe fără acoperire, dar, care, la prima vedere, sună bine. Ultimul sosit pe o atare tristă listă este Andrei Chiliman, personaj de care-mi aduc aminte fără plăcere, deşi, la începutul anilor ‘90, credeam că poate face parte dintre tinerii politicieni ce ar putea avea un cuvânt de spus în evoluţia în bine a României. Pe la jumătatea lui 1990, cred, la poarta de la Casa Presei prin care se intra la revista „LUMEA”, la care lucram atunci, au venit câţiva tineri liberali care o căutau pe colega mea de redacţie Rodica Georgescu, sora soţiei de atunci a premierului Petre Roman. Ei doreau să fie ajutaţi de cumnata premierului să intre repede în audienţă la el spre a-i comunica faptul că un grup se rupe de PNL, condus de Radu Câmpeanu şi voiau să fie AJUTAŢI în acţiune. Încă de atunci, Chiliman şi-a afişat vocaţia traseistă şi încă una în care miza chiar pe liderul unui partid care duşmănea de moarte PNL şi membrii săi. Ce-a făcut luni Chiliman? În esenţă, ce a făcut şi în 1990, cu sprijinul oficialităţilor şi al FSN, a dat curs unei „sugestii” cotroceniste, a invitat şi îmbrăţişat lideri politici pe care IERI îi combătea, e drept ca în Caragiale, între ei s-a infiltrat şi Teodor Meleşcanu, şeful SIE, care a alungat total diplomatul din el şi a rămas doar cu ostaşul care, la orice oră din zi şi din noapte, e gata să îndeplinească întocmai şi la timp ordinul superiorului. Şi ce-a mai făcut Chiliman? Ca şi ghidul său de la Cotroceni a recurs prompt la marota rusească în faţa reacţiei liderului PNL la iniţiativa sa (pe care a numit-o politică de tomberon), ce seamănă izbitor cu cea din 1990: „Nu mi-aş fi imaginat că vocea preşedintelui PNL (Crin Antonescu – n.n.) va consona (sic!) peste 23 de ani cu Vocea Rusiei”. Cum am spus la început, tot Rusia e de vină şi pentru acest derapaj chilimanian.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.