Sala Paşilor Pierduți a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi e de nerecunoscut. Picturile murale ale lui Sabin Bălaşa pălesc în fața mulțimii alcătuite din prinți şi prințese, personaje din basme, din filme, creaturi şi zămisliri năstruşnice. E Luna Francofoniei la Iasi şi suntem în toiul celei de-a opta ediții a Balului Mascat Francofon de la Iaşi, pe tema „Basmul", unde ne vom pierde printre faldurile rochiilor de gală, priviți atent de ochi ascunşi după măşti.

Intrarea se face pe la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. În prag, un grup de agenţi de pază îţi apreciază costumul. Dacă îşi dau coate, înseamnă că vei face furori în seara asta. Cel puţin, aşa i se întâmplă Sirenei care urcă scările fiind ajutată de diverşi prinţi, vampiri sau doctori. E atât de mică şi firavă, încât aceştia o poartă pe braţe. Niciunul însă nu îşi rupe privirea de la abdomenu-i plat, dezgolit, sau picioarele-i cu forme ce pot fi întrevăzute prin bucata de stofă verde cu paiete.

Până la garderobă, ochii îţi fug deja după costumele din toate timpurile. În aceeaşi sală s-au adunat Prâslea, Zâna Panseluţă, Dracula, un inginer de construcţii, Scufiţa Roşie, Cruella de Vil, Cenuşăreasa, vrăjitori şi vrăjitoare, gheişe, centauri şi vedete de televiziune. Toţi se lasă fotografiaţi, unii, satisfăcuţi, cu piepturile bombate de mândrie, chiar împart autografe.

Cînd începe muzica, îşi ciulesc urechile ca la comandă şi imediat încep să se mişte în acelaşi ritm. Ori Michael Jackson, ori o melodie din poveştile franţuzeşti, pentru zînele şi prinţii veniţi la bal e tot aia. Încing hore pe minut şi se cuplează pentru cântecele lente, de amor neîmpărtăşit, în pas de tango sau vals. Vampirul din dreapta mea o urmăreşte insistent pe una din Scufiţele Roşii din seara asta. Îşi face curaj abia după vreo zece minute, timp în care este împins de alţi tineri mascaţi, dornici de a-şi face loc pentru a fi văzuţi şi admiraţi. La finalul serii, Vampirul şi Scufiţa Roşie vor pleca binedispuşi, împreună, acasă.

Personajele de basm în miniatură

Alexandra şi Cezara, ori, cum li se spune în seara asta, Vrăjitoarea cea Rea şi Jasmine, ambele în miniatură, se rotesc ca nişte titirezi prin sală, aleargă şi ţipă spre disperarea mamelor. Au câte cinci ani şi nici un metru în înălţime. Sunt singurele copile de la bal şi pentru ele nu contează cîte zâne sunt în jurul lor. Preferă să se ascundă sub fustele acestora şi să râdă de acolo cu glas de clopoţei. Despre bal, spun că e „foarte frumos!" şi încep să se rotească iarăşi în jurul tău ca şi cum ai fi un copac.

Mamele lor sînt Zâna Cerului şi „o femeie din anii '20". Amândouă au fost studente la Universitatea „Cuza" şi acum îşi amintesc cu nostalgie de vremurile ce au pierit. Sunt jos, la baza scărilor, şi dansează într-un cerc bine definit. După fetiţe aleargă Pisica Mov, aspiranta la titlul de cel mai reuşit „Personaj Feminin Pozitiv" al serii. „Mie îmi place de Alba ca Zăpada!", îmi zice vesel Alexandra. Sare şi Cezara: „Mie îmi place de...,de...,de...Prinţesa aceea" în timp ce îşi roteşte capul cu tot mască cu pene mov în jur. „Cezara ştie să scrie şi să citească, eu ştiu numai puţin", intervine serioasă Alexandra. Se iau apoi de mână şi dispar în mulţimea de toate nuanţele.

Nostalgia agenţilor de pază

La intrare, un agent pază şi nea Fănică, „soţul şefei", stau pitiţi în „biroul" de lângă poartă şi le urmăresc cu atenţie pe domniţele mascate care îşi fac intrarea după cum le e costumul. Prinţesele îşi ţin poalele rochiilor, gheişele fac paşi mărunţi şi ochii mici, iar vrăjitoare sar haotic, călare pe mături. „Uite la aia, e superbă, eu aş vota-o pentru Prinţesa Serii", tresare nea Nelu, agentul de pază care de 17 ani veghează holurile Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi" din Iaşi, cu una dintre facultăţi, cea de Electronică şi Telecomunicaţii", situată în corpul A al instituţiei de învăţămînt superior din Copou. Are doi trei copiii, cel mai mare avînd 16 ani, dar asta nu îl împiedică să se bucure de priveliştea de peste geam. De obicei, în tura sa de 12 ore, nu se întâmplă mare lucru. Trebuie să închidă mereu uşile de la intrare şi să aibă grijă de picturile pictorului Bălaşa. E forfotă mare pe holurile universităţii, dar numai o dată pe an, studenţii uită de cursuri, seminarii şi examene şi se îmbracă în straie de basm.

„Eu sunt căsătorit, dar nu port verigheta în seara asta. Păi, ce, dacă am soţie înseamnă că nu mă pot simţi bine la muncă? Eu sunt un om liber, domnişoară", îmi zice un alt bărbat, care a trecut doar să îi salute primii doi care izbucnesc în râs. Dispare însă la fel de repede precum a apărut, pentru că „nişte studenţi de la Chimie au rămaşi blocaţi după ce au mers la o baie care a fost încuiată". Nea Nelu îi dă cheia, apoi se întoarce spre mine şi îmi şopteşte, clipind din ochi şmechereşte: „Noi glumi, râdem, dar să nu crezi că nu suntem oameni serioşi. Vă pare doar că noi stăm aici şi ne plictisim toată ziua, dar avem o mare responsabilitate. În seara asta suntem trei pe tură, tocmai pentru că balul acesta e frumos, dar în alţi ani am avut şi probleme. Cel mai trist însă e când se încheie." Bărbatul cu voce groasă şi o şapcă albastră cocoţată pe cap oftează.

După festivitatea din Sala Paşilor Pierduţi, petrecerea continuă într-un club din zona Copou. Acolo, tinerii vor ieşi din poveste şi îşi vor da jos măştile pe care le îmbracă o dată pe an. În urma lor, nea Nelu rămâne nostalgic.