O poveste despre pasiune şi demnitate cu şeful Secţiei de Chirurgie de la Spitalul "Pantelimon". Tânărul medic primar Vlad Constantin îşi iubeşte profesia cu patimă. Cu dăruire, cu răbdare, cu înţelepciune, intuiţie şi curaj, dar şi cu multe sacrificii, încearcă să salveze vieţi dincolo de limita posibilului. Creativitatea este una dintre abilităţile sale. Cu degetele sale lungi şi subţiri operează ca şi când ar atinge claviatura unui pian. Un om sigur pe sine, care pare lipsit de angoase, cu zâmbetul pe buze, deşi într-un spital de urgenţă, de multe ori speranţele atârnă de un fir de păr, unde se iau decizii contra cronometru, viaţa este extrem de dură şi stresantă. Ca un şaman, doctorul Vlad Constantin ştie să reaprindă mica flacără a vieţii care începe să pălească. Reuşeşte să găsească acele cuvinte pe care ne-am dori atât de mult să le auzim ca pacienţi.

De multe ori afirmă: "Nu poţi să fii sănătos pe o planetă bolnavă". A ales să trăiască în ţară, deşi are nenumărate oferte de a lucra în străinătate, iar răsplata muncii sale este doar un mărunţiş oferit de guvernanţi. Vorbeşte cu amărăciune despre criza şi colapsul din sistemul medical românesc actual, în care bugetul este risipit ca un nisip printr-o mână foarte răsfirată şi nu va ajunge niciodată să se regăsească în clepsidra medicului.

Dacă mai supravieţuiesc spitalele româneşti, câte mai sunt, în situaţia în care România are mai puţin de 3% din PIB pentru Sănătate, cu siguranţă, aceasta se datorează unor elite medicale. În lumea occidentală elitele sunt preţuite. Există această apreciere la noi?

Din păcate, nu. Există o ignorare a valorii profesionale. Exemplele cele mai bune vin din mediile artistice şi mediile universitare. Actori de valoare sunt neglijaţi, sunt traşi pe linie moartă - vorbesc în cunoştinţă de cauză, tatăl meu fiind actorul Costel Constantin -, iar în mediile universitare, şi aici mă refer la medicină, valori extrem de cunoscute, profesori la 65 de ani sunt pensionaţi, ei având activitatea profesională certificată de comisii, de diplome şi fiind îndreptăţiţi să îndeplinească acte extrem de performante şi în continuare. De ce nu s-a luat hotărârea, ca în străinătate, unde există profesori care sunt membri ai comunităţii medicale „limitless", până când medicul sau o comisie îndrituită ajung la concluzia că nu mai poate profesa? Este un fenomen care a luat amploare de câţiva ani de zile şi, din păcate, este sprijinit legislativ, pentru a decima aceste categorii deja defavorizate, măcinate de nişte oprelişti financiare teribile. Nu poţi să ţii un actor sau un medic bun cu un salariu de mizerie şi să-i ceri performanţe profesionale. Nu poţi să ţii un conferenţiar cu un salariu de 2.500 de lei, nu poţi să ţii un profesor cu salariu ca acela acordat de statul român şi să-l motivezi. În plus, efortul financiar de a forma un medic sau un cadru didactic performant va fi mult mai bine răsplătit, permiţându-le să-şi exercite menirea până la capăt.

Sistemul de sănătate este în colaps

Ce se poate spune despre factorii medicali, fiind cunoscut faptul că fondurile bugetare acoperă numai parţial necesităţile?

Vorbim despre un sistem bolnav. Este o problemă veche şi spinoasă, care rămâne în actualitate şi, în plus, este sprijinită de factorii decizionali. Este trist ce se întâmplă, este dezamăgitor. În primul rând sunt tarele pe care le moştenim de mai multe mandate politice şi pentru corectarea cărora nu se face absolut nimic. Noi încercăm să însănătoşim din interiorul sistemului, dar nu se poate cu banii pe care îi avem. Se ştie că bugetul este la jumătate faţă de un minimum al ţărilor europene civilizate. Cum să asiguri o asistenţă medicală, la un nivel performant, în aceste condiţii? Există o multitudine de elemente care concură pentru a deteriora sistemul sanitar şi grija acordată omului bolnav, românului care suferă. În primul rând, medicii care părăsesc ţara, apoi personalul medical şi auxiliar. Asistentele medicale plecate din clinica noastră câştigă în străinătate 1.400-1.500 de euro pe lună. Colegiul Medicilor a sesizat de nenumărate ori, chiar la nivel prezidenţial, această migrare. Domnul preşedinte în exerciţiu a declarat, aşa cum se ştie, că, dacă sunt plătiţi mai bine, să plece! Deci, un sprijin pentru această migrare există chiar de la nivel prezidenţial. E un abis în care ne scufundăm şi din care nu ne ajută nimeni să ieşim. Românul, în condiţiile socio-economice actuale, este din ce în ce mai amărât, din ce în ce mai impozitat, ajunge din ce în ce mai târziu la medic.

Pentru că nu mai are nici posibilitatea materială. Cum vedeţi introducerea pachetului minim de servicii medicale, vizat de Casa de Sănătate?

Acest pachet minim poate fi numit praf în ochii plătitorului de impozite pentru că nu va reuşi să rezolve nimic. După cum arată şi numele, este predestinat să fie o chestie muribundă. El va asigura numai un minimum de analize care nu pot face nici măcar o orientare preliminară pentru un act de diagnostic. Există o contrapartidă la acest pachet minim, vor fi introduse serviciile private de sănătate. Se pare că acestea sunt sprijinite. Există foarte multe surse interne care spun că în acest moment şi decontările care se fac de Casa Naţională de Asigurări favorizează aceste servicii private. Revenind la partea de asigurări minime, problema este extrem de delicată şi dacă nu se completează lista cu nişte elemente suplimentare va contribui la deprecierea chiar a situaţiei actuale. Acest pachet minim este un fum în ochii românilor, pentru că nu va putea ameliora în niciun fel sistemul public de Sănătate.

În domeniul chirurgiei, care a devenit din ce în ce mai performant, dar şi mai costisitor, este nevoie de aparatură de ultimă oră. Care este situaţia în spitale din acest punct de vedere?

Aparatura este în general perisată, este recondiţionată pentru a putea fi încă utilizată, dar achiziţionarea de aparatură nouă este minimă de mai multă vreme. Există disfuncţionalităţi care se reflectă inclusiv la nivelul aprovizionării cu materiale sanitare şi cu aparatură de diagnoză şi de tratament. Situaţia se înscrie în categoria problemelor nerezolvate. Prin minister s-au mai achiziţionat de-a lungul timpului anumite consumabile şi o parte din aparatura necesară, dar nu putem vorbi de o dotare a spitalelor de urgenţă - şi mă refer la „Floreasca", „Pantelimon", „Municipal", „Bagdasar" - care să reflecte titulatura de Spital Clinic Universitar de Urgenţă şi să aibă o dotare corespunzătoare. Ea este mai mult decât deficitară, la nivelul anilor 2000. Ar fi trebuit periată, adăugită şi împrospătată de-a lungul anilor, lucru care nu s-a făcut. Există un necesar pentru fiecare spital, verificat prin referatele întocmite de către şefii de compartimente, care sunt depuse la manager, acesta le transmite mai departe la minister, la direcţiile de sănătate şi nu se întâmplă nimic... Se îngroapă totul în hârtii şi o să murim asfixiaţi de grămada asta de hârtii.

Ce faceţi totuşi în situaţia în care la licitaţii sunteţi obligaţi să achiziţionaţi ce este mai ieftin şi, evident, mai prost?

Este o situaţie dramatică. De-a lungul timpului ne-am confruntat cu lipsuri şi la capitolul consumabile de primă necesitate. Spitalul nostru, să nu-l mânii pe Dumnezeu, s-a mai descurcat, la limita supravieţuirii. Dacă nu era aţă de import am avut aţă locală. Dar au fost situaţii la alte spitale în care pacientul şi-a cumpărat tot, de la aţă până la tifonul de pansament din timpul şi de după operaţie. Sunt situaţii care ar trebui să nu se regăsească într-un stat european, într-o capitală europeană, într-o ţară care se mândreşte cu realizări nemaipomenite pe plan financiar, cu investitori ultra potenţi şi care, din păcate, la nivel de guvernanţi nu găseşte înţelegere pentru chestiile elementare: educaţie, sănătate, domenii care sunt grevate de minusuri, de probleme existenţiale de foarte mulţi ani. Ce e mai trist este că nu există pe termen scurt sau mediu perspectivă de ameliorare, în condiţiile în care ne ameninţă că vor fi banii impozitaţi şi mai abitir, în condiţiile în care ni se spune că trebuie să ne bucurăm că salariile rămân la nivelul actual, în condiţiile în care miniştrii îşi spun „cel mai bun cadou al meu pentru tine ar fi un buget imens, dar ştim că asta nu se va întâmpla". Situaţia este deprimant de tristă. Faptul că te zbaţi în mocirlă zi de zi şi nu ai nici măcar raza de soare care să-ţi trezească o speranţă pentru viitorul apropiat este înspăimântător.

În timpul unei operaţii

Presupun că şi cu medicamentele spitalul stă la fel de prost.

Este perfect adevărat. Şi această problemă este arhicunoscută. Sunt arierate la plăţi. În spital, din păcate, nu avem cele necesare la modul curent. Pentru a avea un antibiotic bun este nenorocire, trebuie să te îngropi în referate peste referate. Nu poţi să dai un antibiotic ieftin, care lucrează pe un singur germene, când ai de-a face cu pacienţi cu imunitate scăzută, la care este vital un antibiotic care să acţioneze contra mai multor germeni. Dar nu vorbim aceeaşi limbă. În loc să spui nu-i dau medicamentul ăsta pentru că acţionează doar pe zece germeni, i-l dau pe celălalt care acţionează doar pe nouă, noi dăm un singur antibiotic, cel mai ieftin, care acţionează pe o singură tulpină. Criza medicamentelor se resimte în spital la nivel extrem, în momentul în care nu ai un anticoagulant pentru profilaxia trombozei venoase post-operatorii şi în care te rogi să nu apară vreo complicaţie la cel operat pentru că n-ai cu ce să-l acoperi, decât cu umbrela proprie. S-a promis că se va rezolva situaţia, furnizorii de medicamente au fost „ameninţaţi" că li se vor plăti toate restanţele, ceea ce nu s-a întâmplat, s-a promis că vor exista bani pentru medicamentele necesare, uzuale şi nu vorbesc de un algocalmin pe care numai noi îl mai folosim. Nu există medicamentele necesare într-un spital de urgenţă, şi de aici un întreg haos. În clipa în care în secţie ai cinci fiole de algocalmin şi trei fiole de piafen şi te întrebi cui să îl injectezi mai întâi, celui operat de cancer sau celui de apendicită? Cui ţipă mai tare. Şi când nu mai ai, trimiţi rudele să cumpere ceva. Din fericire românul este tolerant şi milostiv şi înţelege şi se duce... Deşi eşti cu mâinile legate, pentru că nu ai voie să trimiţi pacientul sau rudele să cumpere medicamente. Dar nu poţi să-l laşi să se perpelească de durere. Situaţia e tristă. Aceasta e medicină de secol XIX, când luai mucegaiul de pe pâine şi-l puneai pe rană şi te rugai să aibă suficientă penicilină ca să rezolve plaga.

Cum poate un medic chirurg să se concentreze asupra operaţiei când se gândeşte că poate să piardă un pacient pentru că nu are ce-i trebuie?

Există, din nefericire, şi astfel de drame. Pacienţii se aleg cu perioada de supravieţuire scurtată, tocmai din cauza acestor minusuri. Sunt bolnavi care vin şi mă întreabă: „Domnule doctor, unde e mai bine să mă operez? Aici sau afară? Pentru că pot să-mi vând casa şi mă duc afară. Bun, mă operaţi dumneavoastră şi am încredere. Dar aveţi ce trebuie după operaţie?". Iar eu plec privirea ruşinat pentru că ştiu că nu am cum să-i asigur o protecţie totală şi trebuie să-i mărturisesc adevărul. Şi sunt oameni care, în disperare de cauză, ajung în străinătate. Nu sunt de condamnat, dimpotrivă, sunt de felicitat pentru că în situaţia lor oricine ar alege această cale realistă. Cu sănătatea nu te joci. Te duci unde ai certitudinea că eşti tratat cel mai bine şi că nu vei mai avea nicio problemă. Şi există şi exemple, la modul cel mai înalt, de oameni care ilustrează la modul cel mai grăitor cu putinţă situaţia actuală din sistemul de sănătate românesc, alegând să fie trataţi în străinătate. Le-aş spune guvernanţilor: Oferiţi aceluia căruia i-aţi încredinţat viaţa proprie posibilitatea să se concentreze numai pe aşa ceva. Să nu se gândească la problema zilei de mâine şi la faptul că nu are ce să ducă acasă.

Care va fi incidenţa acestui standard scăzut asupra stării de sănătate a populaţiei?

Este o relaţie directă între starea de sănătate a populaţiei şi actul medical actual. Românii, în ultima vreme, prin campanii de mediatizare a hranei sănătoase, a consumului de apă etc., au mai învăţat un pic ce înseamnă grija faţă de sine. Vorbim de câteva aspecte. Există un program de profilaxie care ar trebui să se regăsească pornind de la nivel pediatric, la nivel de medic de familie, care să se adreseze atât copiilor, cât şi adulţilor şi seniorilor. Din păcate, iar ne situăm într-o zonă de carenţe extreme, pentru că aceste programe de profilaxie şi vaccinare ar trebui introduse şi menţinute în mod curent. Sprijinul factorilor decizionali este insuficient. Începi, de exemplu, o campanie de vaccinare în final de noiembrie, adică la început de iarnă, când organismul a fost deja confruntat cu primul val de viroze care apar la începutul toamnei. Este deci o situaţie depăşită. Nu exită profilaxie în România în momentul de faţă. Există numai nişte tentative.

Sănătatea începe din farfurie. Cercetările arată că o alimentaţie bogată în legume, fructe şi cereale integrale are efecte benefice. Cum fructele au devenit un obiect de lux, oamenii fără bani nu îşi pot cumpăra toate acestea.

Este o observaţie pertinentă pentru că vorbim despre impactul economic actual. Omul care se vede ajuns la fundul sacului face rabat la orice, la hrană, care reprezintă de fapt combustibilul vieţii pe pământ. Ea ar trebui să fie cât mai sănătoasă şi, din păcate, omul de rând ajunge să-şi ia ce este mai ieftin chiar dacă nu este sănătos şi să mănânce ceea ce pentru organism este o otravă. Românul ajunge să fie suferind cu bună ştiinţă pentru că nu are altă soluţie. Mai este o altă problemă legată de impactul socio-economic actual asupra stării de sănătate a populaţiei, cea a actului medical care, din păcate, nu mai este performant, este în derivă. A ajuns să fie unul corect şi atâta tot. El ar trebui să fie superlativ. Dar pentru asta medicul trebuie motivat, trebuie să fie lipsit de griji curente. El ar trebui să aibă o singură dedicaţie: bolnavul. Un chirurg se confruntă zi de zi cu viaţa dură, cu suferinţa care-l încarcă negativ. Este un om împărţit în două. O parte este dedicată pacientului, dar cealaltă se gândeşte cum să rezolve problema creditelor, cheltuielilor curente, restanţelor de plată... Este o preocupare apăsătoare.

În plus, un medic trebuie să citească, iar cărţile de medicină sunt scumpe. Trebuie să participe la congrese pentru a fi mereu la curent cu ultimele noutăţi şi a vedea unde se situează. Altfel, medicina românească rămâne în afara lumii.

Este o altă dimensiune care intră în aceeaşi sferă de discuţie, pentru că formarea medicală continuă a devenit accesibilă la nivelul economic actual unui număr din ce în ce mai restrâns de medici. Medicul, dacă nu este sponsorizat, nu mai are capacitatea de a-şi susţine această pregătire profesională. Actul de sponsorizare este mistificat, pus pe seama unor interese obscure, astfel încât medicul din România nu mai este sprijinit în perfecţionare. Factorul economic a ajuns să condiţioneze totul în viaţa noastră. Care este conflictul de interese, dacă la un Congres o firmă care are tehnologie, aparatură sau medicaţie de vârf sponsorizează o deplasare a unui medic?!

Chirurgia noastră a avut blazon, dar funcţionează acum pe avarie

E un corolar la situaţia actuală faptul că a devenit emblematică povestea cu 7 destituiri pentru o singură angajare, în sistemul medical, grevat deja de exodul personalului calificat.

Guvernanţii nu-şi dau seama că ei investesc bani în pregătirea acestor oameni, bani care nu se mai regăsesc în sistem. Studentul român înghite o sumă foarte mare de bani pentru a fi pregătit. Acest student este determinat la ora actuală, în proporţie de aproxiamtiv 30%, în a părăsi această ţară şi a lucra oriunde altundeva în Europa. Acest gând îl are de pe băncile facultăţii. Vorbim din nou despre viitorul apropiat. Nu există posibilitatea de a ţine un rezident şi să-l plăteşti sub 1.000 de lei, când acel rezident, din plecare, are un salariu triplu sau de patru ori mai mare în orice ţară europeană. Revenind la personalul medical, se constată o lipsă cronică deja. Plecarea celor calificaţi nu diminuează această lipsă, iar legislaţia în vigoare nu face nimic pentru a sprijini, a preveni sau măcar a veni în ajutorul şefului de secţie, care se chinuie să distribuie personalul şi să acopere toate turele de noapte cu câţiva oameni. Chirurgia noastră este la un nivel foarte ridicat, dar funcţionează pe avarie.

Un chirurg trimite postoperator pacientul în secţia de Reanimare. Cine are grijă de el acolo, ţinând seama de faptul că nu mai sunt plătite turele de noapte?

La Reanimare, pe secţie, există o situaţie în care, cu ture suplimentare, oamenii din sistemul sanitar, înţelegând bine despre ce este vorba, sunt încă dispuşi să mai facă rabat. Să mai rămână câteva ore în plus fără a fi plătiţi suplimentar. Unii sunt mulţumiţi că îşi păstrează locul de muncă, alţii visează la un alt post în domeniul privat sau în străinătate şi până se întâmplă acel lucru sunt dispuşi să mai facă o gardă în plus sau să acopere tura unui coleg. Aceste sacrificii înseamnă însă foarte mult pentru că asigură "bunul mers", deplasarea acestui vehicul sanitar. Este însă o situaţie temporară, care ar trebui îndreptată, cunoscută la nivel înalt, dar fără niciun rezultat. În consecinţă, toată lumea, de la personalul mediu la student, la medici, într-o discuţie în tête-à-tête, mărturiseşte că îşi doreşte să-şi găsească alt loc, undeva în străinătate.

Să revenim la profesia dumneavoastră, ca şef de secţie de Chirurgie la Spitalul „Pantelimon", cu ce probleme vă confruntaţi?

Doctorii s-au transformat în administratori care gestionează sărăcia, negăsind soluţii. Există plângeri, cereri din partea tuturor celor care lucrează în secţie şi care se confruntă cu lipsuri începând de la un simplu aşternut de pat la soluţiile de curăţenie, care asigură asepsia într-o secţie de chirurgie. Din păcate, este o postură în care n-aş fi vrut să mă regăsesc, dar cineva trebuie să facă şi acest lucru. Nu pot spune că este o sinecură, dar probabil că va deveni, dacă lucrurile vor continua în acelaşi fel.

Un îndrăgostit de natură

Care sunt problemele de chirurgie generală pe care le abordaţi?

Ele vin din titulatura de spital de urgenţă. Pornind de la politraumatisme, provocate de căderi sau de accidente rutiere, care sunt încă foarte numeroase în România şi sunt grevate de o mortalitate şi o morbiditate pe măsură, întrucât nu avem o legislaţie suficient de puternică, rezolvăm patologie de urgenţă, patologie oncologică, absolut tot ce intră în curriculum-ul unei astfel de profesii. Din păcate, în ultimul timp, asistăm la o explozie a cancerului. Este, faţă de anii precedenţi, un număr aproape dublu. Au fost săptămâni întregi în care în fiecare zi, pe tabloul operator era trecut cel puţin un caz de pacient cu suferinţă oncologică. Situaţia se regăseşte la nivelul spitalelor din întreaga ţară. Dacă s-ar face un recensământ al cazurilor operate oncologic, s-ar certifica această explozie a bolilor neoplazice, care este înfricoşătoare. Şi n-o pun numai pe seama Cernobîlului. În mod clar este vorba despre acest biocombustil uman, hrana, care intră cu participaţiune de 100% în această explozie. Din păcate, cancerele continuă să prolifereze.

Aşa cum afirma scriitoarea Susan Sontag, cancerul „este boala care intră fără să bată la uşă, se multiplică, se multiplică, creşte şi creşte până se transformă într-un monstru".

Sunt multipli factori care contează. Sunt factorul genetic, cel alimentar, de stres. Este clar certificat că un stres extrem de puternic destabilizează organismul şi-l lasă pradă agenţilor vulneranţi. Organismul uman omoară zilnic câteva zeci sau sute de celule canceroase. Purtăm cu toţii povara unui potenţial cancer ce zace inactiv în interiorul nostru, fiecare dintre noi are în egală măsură şi un corp proiectat să lupte împotriva procesului de formare a tumorilor. Ceva din modul nostru de viaţă ne slăbeşte mecanismele de apărare împotriva acestei boli. Noi producem, suntem o fabrică de celule canceroase. Avem însă nişte soldăţei care se ocupă de aceste celule pe care le distrug. Dacă ei, din anumite motive, sunt dezactivaţi - şi aici vorbim de factorul stres -, atunci devenim ţinte mişcătoare care cad pradă acestor celule atipice care găsesc în corpul nostru cel mai bun climat pentru multiplicare.

Cancerul este o boală surdă. Când doare e deja prea târziu. Îmbunătăţirea ratei de vindecare a cancerului se bazează pe depistarea precoce. Dacă nu ai posibilitatea să-ţi faci mai des analize, mamografii, cum poţi depista un cancer incipient?

Sunt nişte fortăreţe în jurul nostru care ne izolează. Este un fenomen extrem de răspândit...

Vorbind despre cancerul de colon în care sunteţi specializat, bolile neoplazice dau anumite semnale?

Sigur că da. Sunt nişte semne care ar trebui să pună pe gânduri. În Canada, de exemlplu, există un screening al populaţiei prin colonoscopie, ei având boli inflamatorii şi diverticuloză, şi polipoză colonică. La noi nu se poate vorbi despre aşa ceva pentru că este costisitor. Este exclus din plecare. Dar s-ar putea obţine un grad de operativitate superior printr-o adresabilitate mai rapidă, precoce a oamenilor, care ar trebui să fie alertaţi în primul rând de sângerări. Şi să nu amâne momentul în care fug la medic. Se ştie că există foarte mulţi oameni care au hemoroizi. Aceştia pot fi doar o avangardă a unei boli care este deasupra şi care este mult mai gravă. Ar trebui să se meargă la medic în clipa în care se observă o scădere în greutate sau tulburări de tranzit, de genul constipaţie alternând cu diaree. Vă spun doar câteva dintre simptomele curente care ar trebui să alerteze.

În niciun spital de la noi nu se mai fac markerii tumorali.

Sunt analize specifice bolnavilor de cancer şi peste tot românul este condiţionat, direct sau indirect, să le plătească. Şi nu sunt singurele analize particulare. Este o întreagă gamă de analize care trebuie plătite, fenomen care nu e normal. Este un alt aspect ce ar trebui să se găsească pe lista guvernanţilor şi a diriguitorilor care analizează situaţia medicală. Nu este posibil ca acest lucru să fie perpetuat. E adevărat că astfel este sprijinit serviciul privat medical. Înfloreşte. Dar ce se întâmplă cu omul care nu poate scoate din buzunar banii necesari acestor analize care îi sunt cerute de medicul curant pentru a-l evalua?

La fel şi tomografia, şi angiografia, care sunt costisitoare...

Putem trimite un număr limitat de pacienţi care nu plătesc. Tomografia este decontată pentru un anumit număr de cazuri, însă când baremul lunar expiră, pacientul trebuie să plătească. Este o situaţie care nu face decât să întărească ceea ce am subliniat până acum, faptul că sistemul sanitar este în colaps.

La pupitrul de comandă

Noi am avut o renumită şcoală de chirurgie şi mă gândesc la profesorii Constantin Arseni, Dan Setlacek, Ernest Juvara, Dan Gavrilescu, Pesamosca, îngerul copiilor, Eugen Proca, Dan Gerota, Agripa Ionescu, Doru Hociotă, Theodor Burghele, Voinea Marinescu, Dan Alexandrescu, A. Constantinovici... Chirurgia noastră a avut istorie, a avut blazon.

Şi azi, totul poate fi operat aici. Dacă luăm câteva vârfuri medicale, acestea pot certifica clar. Din fericire, ele mai există pentru că şcoala românească cu tradiţie a format şi încă mai formează chirurgi de renume, care sunt recunoscuţi, dovadă angajările masive în străinătate. Diriguitorii noştri, legislaţia şi cei care o fac nu se apleacă asupra nevoilor reale. Este strigător la cer faptul că mulţi pacienţi se duc să fie operaţi în străinătate. Atunci când ai specialistul care să opereze şi să nu-i asiguri climatul şi instrumentele necesare pentru a opera, având la dispoziţie banii necesari, este inadmisibil. Pentru că aceşti bani, scriptic cel puţin, se regăsesc. În realitate, acel buget este risipit ca un nisip printr-o mână foarte răsfirată şi nu va ajunge niciodată să se regăsească în clepsidra medicului. De ce? Este pur şi simplu risipit de guvernanţi în cu totul alte zări...

Care sunt, în afară de cancer, bolile a căror incidenţă este în creştere... boli digestive, pancreatitele...

Există o creştere semnificativă a pancreatitelor, o revenire a patologiei gastrice (de pol gastric superior şi inferior). Ulcerul peptic este boala cea mai frecventă, la care se adaugă şi ulcerul de stres, hernia hiatală. Pentru multe dintre ele folosim chirurgia laparoscopică. De mult timp nu mai văzusem atât de multe ulcere perforate care au revenit în actualitate... Cu siguranţă că există fluctuaţii datorate rând pe rând intervenţiei medicamentoase care ameliorează şi pentru anume perioade face să dispară o anumită patologie, dar există în contrapartidă intervenţia directă a factorilor climatici, de stres, a hranei care fac să reapară alte patologii pe care le credeam dispărute. De fapt, când noi considerăm că au dispărut anumite patologii, ele intră numai într-un con de umbră în care vegetează şi la cel mai mic stimul reapar. Există practic un flux şi un reflux al diferitelor boli şi dacă s-ar face o statistică, acest lucru s-ar reflecta în ea. Sunt ani în care avem mai multe boli neoplazice şi mai multe ulcere, după cum sunt bani. Oamenii când au bani se tratează corect şi patologia ulceroasă aproape că dispare, iar când alocă mai puţini bani, simptomatologia reapare. Nu există protecţie pe termen lung decât dacă investeşti.

În mod paradoxal, trăim în epoca vitezei, dar noi nu prea facem mişcare.

Sedentarismul este cel mai mare rău al vieţii moderne. Computerul şi televizorul ne-au răpit bucuria de a trăi în natură. O mulţime de elemente obligatorii intervin într-o viaţă considerată sănătoasă. A fi sănătos reprezintă acum o provocare mult mai serioasă, iar forma fizică şi psihică, după o anumită vârstă, nu mai ţine nici de noroc, nici de întâmplare, ci se menţine sau se obţine cu un efort susţinut. Procesul care determină viteza îmbătrânirii şi modul în care aceasta îşi pune amprenta asupra fiecărei persoane în parte nu este complet elucidat, însă un lucru este sigur: nu suntem egali în faţa timpului. În timp ce unii rămân activi, lucizi şi optimişti până după 80 de ani, alţii, cu 20-30 de ani mai tineri, pot fi limitaţi şi ancoraţi mai mult în trecut decât în viitor. „Inevitabilul" poate fi ţinut sub control într-o oarecare măsură, printr-o alimentaţie echilibrată, cu mişcare fizică regulată şi diminuarea stresului. O alimentaţie corectă previne, pune la adăpost. Este o legătură distinctă, bine definită între alimentaţie şi apariţia bolilor sau, odată apărute, între alimentaţie şi evoluţia lor. În mod clar, alimentaţia poate influenţa în rău evoluţia unor boli. Vorbim de lucruri ultra cunoscute, prăjeli, grăsimi, rântaşuri... care sunt nocive şi înrăutăţesc situaţia unui organism.

Ce se întâmplă cu flagelul drogurilor, cu care sunteţi des confruntaţi?

Este o situaţie catastrofală. Alături de neoplazii, şi consumul de droguri este în creştere exponenţială. Practic este o situaţie cu care Spitalul de urgenţă „Pantelimon" se confruntă zilnic. Vorbim despre pacienţi tineri, din ce în ce mai mulţi, care vin cu diverse probleme de sănătate, ceea ce este înfricoşător. Sunt expuşi unor boli grave: SIDA, hepatită, boli venerice... Sunt oameni care ajung să fie operaţi, care ajung să comită acte disperate pentru a face rost de bani pentru drogul cotidian, expundu-se la vicii din cele mai josnice. Sunt situaţii dramatice, iar statul nostru nu prea face nimic pentru a le combate. Nu există o îngrijire de specialitate suficient de bine direcţionată şi suficient sprijinită din punct de vedere financiar, care să poată face faţă fluxului din ce în ce mai mare. Sistemul actual de preluare a acestor pacienţi este depăşit.

A fi chirurg înseamnă a reuşi să-l armonizezi pe Sisif cu Apollo

Când v-aţi gândit să îmbrăţişaţi această profesie?

Ideea a fost 100% a părinţilor mei, care m-au direcţionat şi m-au sprijinit. Când am terminat liceul, cochetam cu o altă meserie. Nu a fost să fie. Din acest punct de vedere, meritul le aparţine integral. Au reuşit să mă direcţioneze şi să mă motiveze să ajung medic. Ca în orice meserie, este nevoie de o înclinaţie specială pentru actul chirurgical. Cred că mi-am descoperit vocaţia. În chirurgie, flerul este egal cu talentul.

Alături de fiica sa, în bucătărie

Care v-au fost mentorii?

Am avut o constelaţie de profesori cu totul deosebită. Dar cel care m-a format şi de la care am furat profesia, şi pentru care am toată gratitudinea, este profesorul Florin Popa, renumitul chirurg, rectorul Facultăţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila". Am reţinut de la dânsul şi această abilitate de a lua decizii în fracţiuni de secundă. Acestuia îi place să afirme: „Schimbarea alimentaţiei unui popor este mai grea decât o revoluţie". Bineînţeles că am avut parte şi de o formare profesională în mai multe clinici din afară: Strasbourg, unde am făcut câteva specializări în chirurgie laparoscopică colorectală (1999, 2002, 2003), la Montreal, în colonoscopie şi chirurgie colorectală (2000), la „Erasmus Center" din Rotterdam, specializări în domeniul cancerului (2004), şi la Paris, unde am susţinut şi un master class în chirurgie colorectală laparoscopică (2007, 2008).

Medicina nu este matematică. Când intri într-o operaţie nu ştii ce te aşteaptă şi trebuie să reacţionezi rapid, în câteva secunde.

De cele mai multe ori, la urgenţe, intrăm în operaţie având numai un diagnostic orientativ, şi nu complet, ca în cazurile cronice, în care mijloacele imagistice reuşesc de obicei să ne lumineze foarte mult. De cele mai multe ori este o chestiune de intuiţie.

S-au făcut paşi noi în chirurgie?

S-au făcut şi se vor mai face. Există chirurgia robotică, care a pătruns şi la noi în ţară şi în care cu siguranţă manualitatea are un cuvânt greu de spus. Există însă o perioadă prognozată în care chirurgia va fi realizată strict de roboţei, chirurgia nanorobotică, care este prognozată şi realizabilă. Nu este un element de science-fiction, ci un element al medicinei viitorului, care este perfectibil. Probabil că următorii 10-15 ani vor aduce nişte lucruri atât de novatoare în domeniul medicinii aplicate încât ceea ce astăzi considerăm la limita science-fiction-ului va deveni realitate.

Fiind conferenţiar, aţi simţit că aveţi studenţi care au talent pentru această meserie? Aveţi discipoli?

Sunt formator de rezidenţi. Pe foarte mulţi dintre ei, mărturisesc cu părere de rău, i-am trimis la clinici din străinătate. Alţii s-au descurcat pe cont propriu şi fiind foarte inteligenţi, stăpânind şi o limbă străină, au dat examene în Spania, Italia, Statele Unite, Anglia şi, spre mândria mea, au reuşit şi fac parte din colective chirurgicale care realizează operaţii extrem de complexe, transplanturi... Am colegi şi studenţi care fac parte din astfel de colective în Barcelona, la Madrid, cu care mă mândresc, cu care ţin legătura. Îmi pare extrem de rău că sistemul de învăţământ şi cel medical româneşti nu au putut face un efort ca astfel de oameni să fie păstraţi în ţară. Au fost foarte bine instruiţi, iar situaţia lor acolo certifică valori reale. Din păcate, şi acum am câţiva rezidenţi foarte buni pe care nu pot să-i păstrez în ţară şi o parte au mărturisit că vor să plece. N-am cum să-i motivez, n-am ce să le ofer...

Am devenit dintr-un popor vesel şi optimist, unul depresiv şi trist

Aşa cum afirma Mark Twain, în chirurgie poţi să fii într-o zi şi prinţ şi cerşetor. Într-o asemenea profesie ai parte şi de eşecuri. Ce amprentă au lăsat ele asupra dumneavoastră?

Eşec înseamnă foarte multe lucruri. Confund la ora actuală eşecul cu imposibiltatea de a avea aparatura medicală necesară pentru a realiza un act operator pe care aş putea să-l fac şi pe care l-am făcut în străinătate beneficiind de o aparatură performantă. Eşecul îl suprapun cu imposibilitatea de a avea suficiente cadre medicale în secţie care să asigure o îngrijire corectă a bolnavilor, cu imposibilitatea de a asigura studenţilor un suport didactic suficient de performant, cu imposibilitatea de a menţine rezidentul în ţară, de a-i asigura o formare profesională care i s-ar cuveni. Pentru că acesta a făcut şase ani de facultate şi mai face cinci ani de formare după aceea, ceea ce înseamnă 11 ani din viaţa lui dedicaţi unei profesii care ar trebui să-i ofere în contrapartidă mici satisfacţii profesionale: posibilitatea de a manevra o aparatură performantă, despre care citeşte pe internet, despre care ştie că se află în anumite locaţii şi la care ştie că nu va avea acces în perioada formării lui profesionale. Acesta este un motiv de dezamăgire enormă pentru medicul tânăr. Este o situaţie care n-ar trebui să se regăsească actualmente în România, ţară europeană.

Împreună cu soţia sa

Aveţi, categoric, bucurii atunci când reuşiţi să readuceţi un om la viaţă. Dar, uneori, se întâmplă să apară şi tristeţi. Cum vă influenţează ele viaţa?

Sunt tristeţi pe care le iau acasă şi care se reflectă în nopţi nedormite. Sari în sus atunci când sună telefonul în noapte şi te întrebi ce s-a întâmplat cu bolnavul operat în acea zi. Există dileme referitoare la cazurile medicale cu care ne-am confruntat, ne confruntăm şi probabil ne vom confrunta şi care sunt reflecţia complexităţii lor. Nu mai există cazuri şi operaţii uşoare, ci extraordinar de complexe. Te poţi aştepta ca fiecare operaţie să aibă nişte complicaţii extrem de grave, pentru care trebuie să fii pregătit, la care trebuie să răspunzi pe măsura pregătirii tale şi pe măsura dotărilor de care beneficiază spitalul. Şi aici intervine acea situaţie dramatică despre care am discutat. Poţi efectua o operaţie impecabil şi totuşi, după aceea, pacientului să nu-i meargă bine. Orice operaţie te afectează fizic, psihic şi emoţional. Operaţia nu se desfăşoară ca un râu liniştit. Şi atunci îţi spui: am greşit că am tratat acest caz, am greşit că n-am plecat din ţară mai demult, am greşit că încă mă încăpăţânez să cred că se va schimba ceva, că încă mai sper că ziua de mâine va aduce ceva mai bun atât pentru pacienţi, cât şi pentru mine ca medic.

De ce n-aţi plecat, deşi aveţi foarte multe oferte? Sunteţi încă foarte tânăr.

Am 44 de ani. Dar n-am plecat pentru că am parcurs nişte trepte profesionale şi am tot sperat că ajungând unde sunt acum poate voi schimba ceva sau voi contribui, direct sau indirect, la o ameliorare a situaţiei de faţă, lucru care nu se întâmplă. N-am plecat pentru că am sperat că intrând în Europa lucrurile se vor schimba pentru România. Nu sunt cel mai patriot dintre români, dar îmi iubesc ţara şi oamenii ei şi mi-am zis că dacă tot am învăţat aici, să profesez aici. Şi apoi, am o familie minunată, care mă înţelege. Faptul că am ajuns să aducem acasă problemele cu care ne confruntăm la serviciu nu e normal.

Ce este mai important în relaţia medic-pacient?

Să-ţi imaginezi că eşti tu însuţi pacient. Dacă aş scăpa de această scriptologie, aş avea mai mult timp să comunic cu bolnavul.

De multe ori, în operaţii sunteţi dumneavoastră şi Dumnezeu.

Sunt credincios şi recunosc că îmi pun speranţe mult mai mari în Dumnezeu decât în guvernanţii actuali şi în onor ministerul pe care speram să-l am mult mai aproape decât este în realitate.

Ce vă nelinişteşte în lumea actuală, în care se joacă un alt fel de spectacol de teatru?

Mă neliniştesc climatul în care ne desfăşurăm viaţa de zi cu zi, situaţia precară a sistemului sanitar, guvernanţii care, în afară de promisiuni, nu ştiu decât să constrângă şi să încorseteze populaţia. De fapt, cred că ne confruntăm cu situaţii depresive, care ne fac să devenim, dintr-un popor vesel şi optimist, unul depresiv şi trist. Dacă mergi pe stradă, vezi că lumea este din ce în ce mai frământată de griji, din ce în ce mai apăsată de nevoi.

Când reuşiţi să vă furaţi o clipă din timpul dumneavoastră, ce vă încarcă pozitiv?

Schiez şi cred că orice medic ar trebui să fie mult mai aplecat către sporturi care menţin un cap limpede, un corp pregătit permanent pentru stresul la care este supus. Mă destind atât grădinăritul, cât şi gătitul. Sunt îndrăgostit de animale, de natură. Sunt împătimit de lectură şi de aceea mi-am impus un program în care să-mi fac timp să citesc trei-patru ore pe noapte, atât literatură medicală, cât şi beletristică. Îmi plac foarte mult Cehov, autorii de proză umoristică, literatura SF, Asimov, dintre români, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu... În ultimul timp am început să recitesc poezie. Cochetez şi cu scrisul. Merg des la teatru, trăind o parte vieţii mele în lumea minunată a actorilor. „Fiecare boală este o problemă muzicală şi fiecare tratament, o soluţie muzicală", scria Novalis. Mă tulbură muzica şi-mi face o plăcere nebună să îl ascult pe Bach, a cărui muzică este ca o rugăciune pe care o aud în urechi atunci când mă rog lui Dumnezeu înainte de a intra într-o operaţie. Sunt convins că muzica lui trimite la un fel de extaz. Bach semnifică eternitate. Aşa cum scria o poetă: „Bach e alb/ Da, Bach e alb ascuns acolo/ Unde sunt zăpezile de altădată"...