Memoria suferinţei şi pedagogia libertăţii

1. Amintiri din viaţa sub tiranie

Aş vrea să încep cu o confesiune. M-am născut în 1939. Dacă în acel an cineva ar fi traversat continentul euroasiatic de la Oceanul Pacific la cel Atlantic, ar fi străbătut de la Tokyo la Lisabona numai state aflate sub dictaturi civile sau militare. Locul în care trăia familia mea era un oraş situat pe malul Nistrului, graniţa cu URSS. Am fost obligaţi de două ori să ne refugiem din faţa Armatei Roşii, odată cu zeci de mii de oameni şi primele amintiri sunt legate de acest exod disperat, pentru că aceia care nu au reuşit să plece au fost în mare parte arestaţi sau deportaţi în Siberia.

Am trăit până la vârsta de 50 de ani într-un regim dictatorial, într-o ţară din care nu puteai să pleci şi în care erai fixat pe viaţă într-un anume loc stabilit printr-o repartiţie guvernamentală. Un regim care nu recunoştea decât proprietatea de stat sau colectivă, care a anulat orice libertate de expresie şi care supraveghea viaţa personală a fiecărui cetăţean, cu un enorm aparat de poliţie politică.

Am traversat o tranziţie posttotalitară al cărei preţ social a fost plătit cu greu. Pentru cei din generaţia mea, libertatea şi democraţia nu sunt noţiuni abstracte şi orice situaţie care subminează democraţia şi aduce atingere libertăţii oriunde în lume ne afectează profund.

2. Pace fără libertate

Al Doilea Război Mondial a provocat moartea a peste 25 de milioane de militari şi a peste 73 de milioane de civili, uriaşe pierderi economice şi distrugeri ale patrimoniului cultural universal. Atrocităţile celor două războaie din prima jumătate a secolului al XX-lea nu s-au dovedit a fi suficiente pentru a înţelege că civilizaţia occidentală nu poate fi consolidată doar prin afirmarea unei superiorităţi culturale sau prin gestionarea unor conflicte îngheţate.

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Adunarea generală a ONU adopta şi semna Declaraţia universală a drepturilor omului, primul document cu vocaţie universală, menit să apere valorile reale ale umanităţii. Puţini ar fi bănuit că acest document şi principiile lui aveau să fie încălcate cu atâta brutalitate în Europa de Est. Ce a determinat o astfel de atitudine?

Răspunsul nu poate fi aflat decât în contrastul dintre politica de suprafaţă a statelor înglobate în Imperiul Sovietic şi ideologia comunistă adoptată de către acestea. Comunismul este un mecanism diabolic în care fundamentele civilizaţiei au fost înlocuite de dictatura comunistă cu surogate ideologice, într-o încercare tenace de a transforma istoria unei jumătăţi de secol într-o experienţă tragică pentru întreaga umanitate. Persoana umană a fost înlocuită de individul depersonalizat, a cărui existenţă este dependentă de apartenenţa lui la un grup. Orice reacţie contrară principiilor grupului îi atenuează până la dizolvare identitatea, exilându-l la periferia societăţii. Utopia egalităţii drepturilor, eliminarea concurenţei constructive, anularea dreptului de liberă exprimare au dus la apariţia unei forme amorfe, cu pretenţie de societate, în care ideologia înlocuieşte sentimentul, cuvântul liber este transformat în lozincă, iar libertatea lasă locul terorii mai mult sau mai puţin camuflate. Toate aceste transformări au conturat un nou chip al Europei răsăritene, brăzdat de suferinţa a milioane de oameni. Rezultatul ocupaţiei sovietice: instaurarea comunismului în Europa estică prin mijloace violente şi reprimarea sângeroasă a rezistenţei anticomuniste. Eliminarea oponenţilor reali sau potenţiali s-a realizat prin internarea în centre de tortură şi reeducare, închisori cu regim de exterminare, lagăre de muncă forţată, asasinate politice, execuţii sumare, deportări în masă. Pe fondul unei păci precare asigurată în timpul războiului rece de cursa înarmărilor, preţul plătit de cetăţenii statelor comuniste din Europa de Est a fost: milioane de morţi, zeci de milioane de existenţe umane distruse.

3. Libertatea, un drept fundamental al omului

Dincolo de Cortina de fier, ţările din „Lumea liberă” nu au putut decât să asiste, cel mai adesea neputincioase, la zbaterea celor pentru care comunismul devenise o stare de fapt. Singura cale de a-i ajuta părea aceea de a face cunoscute drepturile omului tuturor celor pentru care singura realitate părea să fie aceea impusă de regimurile dictatoriale comuniste. Nicăieri altundeva în lume Declaraţia drepturilor omului nu a avut influenţa şi puterea pe care a avut-o în fostele ţări comuniste. Ea reprezintă pârghia ce a dus la dizolvarea acestui sistem în ţările din estul Europei. De unde această influenţă? Din faptul că principiile Declaraţiei reprezintă fundamentele existenţei umane, indiferent de rasă, de religie sau de apartenenţă politică. „Politica” lor este politica normalităţii, în care fiecare persoană este unică prin tot ceea ce face, cugetă sau simte. Atunci când opresiunile, cenzura, teroarea păreau să asigure un viitor liniştit comunismului, suferinţa produsă s-a transformat în veritabilă pedagogie a libertăţii, formând astfel caractere solide, capabile să dizolve această stare de fapt.

La 1 august 1975 s-a produs un eveniment care va avea consecinţe istorice. Treizeci şi trei de şefi de stat şi guvern ai ţărilor europene, împreună cu conducătorii SUA şi Canada semnează actul final al lucrărilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care ratifica inviolabilitatea frontierelor statelor la sfârşitul celui de-al Doilea război mondial, dar care conţine şi un aşa zis „al treilea coş” privind libera circulaţie a ideilor şi persoanelor. Actul de la Helsinki a fost considerat de către liderii URSS şi ai celorlalte state comuniste din Europa de Est o mare victorie care consfinţea graniţele Imperiului Sovietic stabilite prin forţă la sfârşitul celui de-al Doilea război mondial. Intelectualii democraţi înţeleg însă şansa care li se oferă: în august 1976, în Polonia ia fiinţă KOR: Comitetul de apărare a celor persecutaţi de regimul comunist. În Cehoslovacia, în ianuarie 1977, 238 de personalităţi semnează Carta 77, care cere aplicarea coşului 3 al acordului de la Helsinki. În 1978, tot în Cehia se formează VOWS, comitetul de apărare a celor care au suferit pe nedrept. În 1978, în Ungaria, în Ţările Baltice, în Rusia iau naştere cercuri de reflecţie în jurul filozofilor şi scriitorilor, savanţilor sau artiştilor dizidenţi.

4. Cultura libertăţii învinge tancurile dictaturii

Prăbuşirea comunismului a fost, înainte de toate, o prăbuşire ideologică, care a pregătit prăbuşirea politică a regimurilor dictatoriale din marea majoritate a ţărilor din fostul bloc sovietic. Cultura a jucat în acest context un rol fundamental. Paralel cu discursul oficial s-a creat un discurs „underground”, menit să denunţe impostura şi falsitatea şi să-i respingă pe cei care „au încetat să mai gândească”. Primejdia pentru Imperiul Sovietic superînarmat pentru un război „rece” sau „cald” nu a venit din vestul cu care se confrunta de altfel cu succes. Primejdia nu a venit din partea „rachetelor americane”. A venit din partea intelectualilor din propriile ţări pe care „aparatnicii” comunişti îi dispreţuiau. Primejdia a venit prin „cuvântul” intelectualilor democraţi şi a „scrisului” acestora difuzat în ilegalitate prin mijloace precare.

În 1999 am decernat medalia de aur, prezidenţială, „Un deceniu de la prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Sud-Est” lui Lech Walesa, Vaclav Havel, Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea. L-am alăturat acestora şi pe fostul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, pentru rolul pe care politica „Glasnost” l-a avut în redeşteptarea naţiunilor oprimate din URSS. Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a reforma comunismul, la sfârşitul anilor ’80, a eşuat însă lamentabil, confirmând o certitudine pe care mulţi dintre intelectualii fostului bloc sovietic o avuseseră din prima clipă – aceea că sistemul comunist nu poate fi reformat, ci doar distrus.

Efectele discursului umanist al intelectualilor democraţi nu s-a lăsat mult aşteptat. Mişcări precum „vara poloneză” sau „primăvara de la Praga” au pregătit căderea definitivă a regimurilor comuniste la începutul anilor ’90. O ideologie pentru care drepturile omului sunt aproape inexistente nu putea să-şi manifeste influenţa la infinit. Revoltele studenţeşti din primăvara lui 1968, în Polonia, sau Primăvara de la Praga au arătat că tinerii nu mai pot suporta minciuna comunistă. Ecourile acestor mişcări s-au simţit şi în România, unde au luat forma revoltelor minerilor din Valea Jiului, în 1977, sau a revoltei muncitorilor de la Braşov, în 1987. Suferinţa, folosită multă vreme ca teribil instrument de control şi opresiune, devenise poarta către libertate. Atunci când, în 1989, spre această poartă s-au îndreptat milioane de muncitori în numele cărora dictaturile comuniste pretindeau că guvernează, regimurile lor s-au prăbuşit brusc, printr-o revoluţie paşnică.

5. Traversarea deşertului posttotalitar

Pentru cei care au trecut prin comunism şi au fost nevoiţi să străbată perioada de tranziţie postcomunistă, nimic nu este mai adevărat şi instructiv decât lectura Exodului. Noi înţelegem cel mai bine de ce i-au trebuit 40 de ani poporului evreu ca să ajungă în Ţara Sfântă, ce înseamnă închinarea la viţelul de aur, tentaţia destrăbălării colective, violenţa şi trădarea, necesitatea unei Table de Legi şi a pedepsei pentru nerespectarea celor zece porunci.

Prăbuşirea în1989 adictaturilor comuniste din URSS şi sud-estul Europei şi înlocuirea lor cu regimuri democratice au pus capăt unor uriaşe pierderi de vieţi omeneşti. Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea comunistă, zbaterile părinţilor lor ar putea părea să fie un subiect ce ţine mai degrabă de trecut, decât de un prezent marcat de alt tip de crize politice, economice şi sociale, decât cele tributare suferinţei şi lipsei de libertate. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci sunt principalii artizani ai abordării problemei drepturilor omului dintr-o perspectivă contemporană. Ororile epocii apuse şi-au lăsat amprenta asupra mentalului întregului spaţiu ex-comunist. Milioanele de morţi din lagărele comuniste pot părea pentru unii contemporani simple date statistice, însă memoria istorică rămâne elementul care explică de ce popoarele din fostele ţări comuniste refuză să accepte demersuri totalitariste, indiferent de haina în care acesta se prezintă. Pedagogia libertăţii are nevoie de memoria suferinţei deoarece, ca şi în cazul sănătăţii, percepem valoarea libertăţii atunci când nu o mai avem. Dar ce se va întâmpla atunci când ultimii supravieţuitori ai gulagurilor vor dispărea?

6. Democraţia ca instrument de împărţire a puterii

Pentru a evita revenirea unor sisteme totalitare s-a pus cu putere problema necesităţii refacerii sau introducerii separaţiei puterilor în stat. Principiul separării puterilor în stat e menit a pune stavilă dorinţei de a acapara puterea şi de a o păstra prin orice mijloace.

În 1991–1992, când am fost profesor la o universitate americană de pe coasta de Est, am avut posibilitatea să vizitez casele memoriale ale părinţilor fondatori ai democraţiei Statelor Unite. În fiecare din aceste locuinţe sobre şi modeste, în bibliotecă se găseau operele autorilor tragediilor greceşti şi pe noptieră o Biblie. Cred că lectura tenace a Vechiului şi Noului Testament i-a făcut pe aceştia să înţeleagă adevărata natură a fiinţei umane. Zbaterea ei între bine şi rău.

E riscant să instituim pentru apărarea democraţiei doar un consens în jurul ideii de bine. Putem bănui că, pentru secole de acum înainte, fiecare societate va avea propria concepţie despre bunăstarea sa terestră sau spirituală. A încerca standardizarea acestor concepţii înseamnă a pleda pentru instaurarea gândirii unice şi a înmulţi zadarnic focarele de tensiune. Doctrinele politice, contextele simbolice, tradiţiile locale şi sistemele de credinţă sunt ireductibile. Există, prin urmare, suspiciuni legitime faţă de orice proiect sincretist capabil să relativizeze unicitatea acestor discursuri şi reprezentări. Nimeni – politician, gânditor, lider religios sau om obişnuit – nu e dispus să-şi sacrifice identitatea. Nu putem dialoga eficient dacă interlocutorul resimte pericolul de a-şi mutila identitatea. Şi nimic nu ne autorizează să pretindem că oferta noastră este superioară, în absolut, celei pe care o fac ceilalţi. Pe de altă parte, nimeni nu mai poate nutri astăzi pretenţia de a reduce ansamblul familiei umane la numitorul propriilor opţiuni politice, economice, culturale sau religioase.

Mi se pare mai rezonabil dacă nu putem întotdeauna să identificăm binele comun, să identificăm pentru început răul. Este în interesul tuturor naţiunilor să se întâlnească pe terenul respingerii a ceea ce socotesc a fi intolerabil. Sunt sigur că toţi cei prezenţi aici refuză din capul locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie, xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor, excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii de sex, religie sau apartenenţă etnică. Avem datoria de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem vindeca laolaltă rănile pe care ele continuă să le provoace.

Din păcate, am constatat că democraţia nu este un ideal peren al fiinţei umane, ci mai degrabă un vis al celor lipsiţi de ea. Democraţia este însă cel mai bun instrument de împărţire a puterii. Puterea este una din cele mai puternice motivaţii ale acţiunilor oamenilor. Ea poate deveni un drog periculos pentru cei care o deţin. Din experienţa mea de viaţă, cred că puterea asociată unei funcţii de şef de stat este o conjunctură sau o iluzie. Valoarea morală a puterii apare doar în confruntarea dintre această putere formală şi cel care o deţine temporar. Este acesta, ca persoană, dominat de putere sau o poate domina prin înţelepciune sau bun simţ? Poziţia de şef de stat poate, într-adevăr, transforma o existenţă în destin doar dacă dificila coabitare dintre ideal şi realitate produce o schimbare semnificativă la nivelul istoriei unei naţiuni.

7. “Lumea liberă”: pace prin democraţie

Uniunea Europeană s-a născut ca proiect politic la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, când capacitatea de distrugere a omului a depăşit, parcă, tabloul Apocalipsei. Ea s-a născut în Europa Occidentală din nevoia de a depăşi imensa suferinţă a zeci de milioane de oameni, victime ale ideologiei totalitare naziste şi a demonstrat că după ce Europa declanşase două conflagraţii mondiale, democraţia a putut asigura pacea într-o lume liberă timp de şapte decenii. Am avut şansa de a participa, de data aceasta direct, alături de intelectuali din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi Ţările Baltice, ţări eliberate în 1989 – 1990 de sub dominaţia sovietică, la proiectul extinderii democraţiei în Europa Centrală şi de Sud-Est. Democraţia a oferit atunci o perspectivă popoarelor traumatizate de tirania comunistă. Democraţia bazată pe principii morale rămâne şi astăzi o soluţie acolo unde există încă regimuri totalitare, unde trebuie depăşite suferinţe şi realizată o împăcare iar în acest proiect sunt angajat acum cu toate forţele mele.

Drepturile omului sunt percepute astăzi în cheia înţelegerii şi acceptării reciproce. Intransigenţa faţă de orice tendinţă de discriminare, exprimarea liberă a opiniei, excluderea oricărei încercări de conducere anti-democratică, mergând de la condamnarea discursului politic ultra-naţionalist până la lupta efectivă împotriva terorismului, nu sunt decât urmarea acestui nou mod de a înţelege realitatea. Într-un cuvânt, persoana umană şi-a reintrat în drepturi, ocupând din nou locul central de unde fusese evacuată prin intermediul ideologiei comuniste. Dincolo însă de această imagine optimistă a societăţii post-comuniste nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că percepţia idealului libertăţii, obţinut prin atât de multă şi grea suferinţă, poate fi la rândul ei denaturată: excesul idealizării poate transfera fundamentele libertăţii aşa cum sunt ele exprimate în Declaraţia drepturilor omului în sfera utopicului; ignorarea acestui ideal şi mai ales a pedagogiei suferinţei poate produce o ruptură ireparabilă între valorile trecutului şi dorinţa prezentului de a se afirma; formalizarea lui poate muta polii de interes şi de acţiune spre zona pseudo-valorii, a falsităţii şi a imposturii. Pentru fiecare dintre ţările fostului bloc comunist înţelegerea acestei lecţii a libertăţii autentice reprezintă marea miză a configurării propriei lor identităţi în noua societatea a Europei Unite. Fără a face abstracţie de trecut, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că acesta este mai degrabă o călăuză decât un ţel către care trebuie să tindem. Încremenirea într-o stare inactuală nu poate fi viabilă, după cum nici o atitudine total independentă de marea învăţătură a istoriei nu poate fi una potrivită.

8. Libertate şi pâine

Dezbaterea relaţiilor dintre putere şi libertate vizează şi distribuirea bunăstării. În romanul „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski, Ivan îi spune lui Alioşa că dacă oamenii ar fi puşi să aleagă între libertate şi pâine aceştia ar alege pâinea. Acesta este şi fundamentul psihologic pe care se bazează regimurile totalitare pentru a obţine o supunere liber consimţită. O parte însemnată a populaţiei din fostele state comuniste regretă vremurile când aveau posturi prost plătite dar sigure, locuiau în condiţii mizerabile dar în case primite prin repartiţie de la stat şi li se asigura un minimum de hrană raţionalizată prin cartele. Cel mai important element psihologic care bloca revolta era, paradoxal, faptul că toţi erau la fel de săraci şi nu se simţeau umiliţi unii în raport cu ceilalţi. Revenirea în viaţa politică democratică a partidelor neocomuniste se bazează pe această nostalgie.

În societăţile democratice cu economie de piaţă, libertatea este însoţită de o goană după acumularea de bunuri materiale care creează mari discrepanţe între bogaţi şi săraci, discrepanţe care nu sunt de multe ori corelabile cu calitatea şi cantitatea de muncă prestată şi cu contribuţia la bunăstarea generală a societăţii şi aceasta covârşeşte avântul celor care îşi făcuseră un crez din libertatea societăţilor occidentale. La polul opus, în opinia libertarienilor, orice se adaugă la oportunităţile de creştere economică ridică bunăstarea, iar dacă unii câştigă mai mult decât alţii este normal. Keith Dowding, profesor la London School of Economics, operează o distincţie între putere şi şansă şi conchide că unele grupuri obţin ceea ce doresc mai des decât altele din cauza felului în care societatea este structurată. Plecând de la teoria jocurilor non-cooperative, el demonstrează că distribuţia bunăstării adusă de creşterea economică poate fi folosită în diferite moduri în aşa fel încât de ea să beneficieze mai mulţi oameni şi comunităţile locale să poată limita „norocul” sistematic (systematic luck) al corporaţiilor. Printr-o transparenţă mai mare a procesului de guvernare şi a „relaţiilor ascunse” cu corporaţiile, se poate ajunge la modalităţi de conducere mai echitabile din punct de vedere social.

9. Libertate şi democraţie

În primul rând, putem încerca să operăm o distincţie între libertatea ca drept fundamental al omului şi alte două concepte care mobilizează energia societăţii civile, precum statul de drept şi democraţia. Cu experienţa trăită în regimul comunist putem înţelege uşurinţa cu care regimuri totalitare acceptă principiul „statului de drept” înţelegând respectarea propriilor legi. Am văzut cum sloganul „alegeri libere” pe care l-am scandat în faţa tancurilor şi armelor aparatului de represiune comunist poate fi folosit pentru acapararea puterii de către fosta nomenclatură comunistă sau de noii oligarhi. Am văzut cum „democraţia de vitrină” se poate deghiza în democraţie reală. Am văzut cum manipularea opiniei publice prin „presa liberă” a oligarhiei poate fi în economia de piaţă şi în democraţie mai eficientă decât propaganda comunistă propagată prin media oficială a regimului totalitar în care nimeni nu mai credea. Am văzut cum ordonatorii şi autorii crimelor împotriva propriului popor pot scăpa de răspunderea penală prin prescripţie pentru că acordurile privind „genocidul” nu li se aplică şi recunoaşterea generală a „crimelor împotriva umanităţii” întârzie.

Într-o democraţie adevărată, fiinţa umană trebuie să aibă simultan libertăţi şi responsabilităţi. Dacă vorbim de valorile morale în politică, cea mai bună formă de valorificare este cea care asigură poporului un maximum de coeziune şi de armonie în condiţii date. Asta nu înseamnă o democraţie formală în care, prin buletinul de vot, i se conferă poporului, aparent, toate puterile dar i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenţii abuzive ale statului.

Într-un bun regim politic cetăţenii se bucură de maximum de libertăţi individuale şi comunitare, statul joacă un rol de coordonator şi de arbitru, iar selecţia în funcţii se face pe baza meritului personal, pe baza unui serviciu social şi a unui angajament autentic. Acest regim este departe de tipul de democraţie în care responsabilităţile sunt desemnate doar prin intermediul buletinului de vot.

Experienţa regimului comunist, care a încercat să ne înstrăineze de naturala noastră vocaţie umanistă europeană, a fost plătită cu preţul a zeci de milioane de vieţi omeneşti. Libertatea redobândită prin sacrificiu ne-a creat tuturor nu numai drepturi, ci şi responsabilităţi cu care ne familiarizăm treptat, în condiţii sociale şi psihologice adeseori dificile. Cetăţenii fostelor ţări comuniste au fost lipsiţi o jumătate de secol de toate drepturile, inclusiv de dreptul la viaţă. Lecţia suferinţei şi luptei lor este un prim pas în înţelegerea marii lecţii a libertăţii pentru fiecare, în limitele respectului libertăţii celuilalt.

10. Decadenţa civilizaţiei Occidentale si vulnerabilitatea democraţiei

Civilizaţia occidentală traversează o perioadă de decadenţă marcată de trecerea de la economia reală la o economie speculativă, de la societatea bunăstării la societatea de consum, de degradarea sistemului politic prin populism şi demagogie, dispariţia liderilor vizionari şi înlocuirea lor cu manageri ai unor mandate prezidenţiale sau guvernamentale, escamotarea realităţii prin limbajul “politically correct”, involuţia de la democratizarea culturii şi educaţiei la masificarea lor cu preţul pierderii calităţii, deturnarea mass-media, altă dată “câinele de pază” al democraţiei spre obiective comerciale, acceptarea de către elitele intelectuale a manipulării “pozitive” în dauna adevărului ştiinţific, pentru asigurarea fondurilor pentru cercetare şi a protejării mediului. Toate acestea au efecte pe termen lung asupra conştiinţei democratice. Libertatea individuală şi democraţia pot supravieţui doar în societăţi constituite din cetăţeni conştienţi şi nu dintr-o masă amorfă de indivizi uşor de manipulat.

Democraţia occidentală este ameninţată în prezent de prezenţa tot mai vizibilă la partea superioară a unui triunghi toxic: administraţia-corporaţiile-mass media.

În 2012, am fost invitat de Jakub Klepal, directorul executiv al Forumului, la Conferinţa Forum 2000 Praga, prima după plecarea lui Vaclav Havel dintre noi. În cadrul discuţiei interactive dintre speaker-ii aflaţi pe podiumul sălii de conferinţe din Palatul Zofin, l-am întrebat pe unul dintre politologii americani prezenţi, de ce este nevoie de cheltuirea unei sume enorme, de trei miliarde dolari, pentru campania prezidenţială din SUA, aflată atunci în plină desfăşurare. După o scurtă pauză, mi-a răspuns că suma este necesară pentru comunicarea cu electoratul. Un răspuns stupefiant, având în vedere veniturile uriaşe pe care televiziunea le obţine din publicitatea ataşată show-urilor candidaţilor. Un răspuns consternant a venit şi din partea Curţii Supreme a SUA, care a decis eliminarea plafonului pentru contribuţiile electorale ale corporaţiilor. Anularea practică a campaniilor “door to door”, rămase, după mandatul lui Carter, doar în manualele electorale, şi supremaţia campaniei televizate, organizată de companii publicitare care vând candidaţii precum pasta de dinţi sau noile tipuri de automobile, îngustează câmpul alegerii. Candidaţii prezidenţiali devin tot mai asemănători între ei, au obligaţii tot mai reduse faţă de cetăţeni şi tot mai mari faţă de corporaţii, jalonând un drum periculos de la democraţie la plutocraţie, ceea ce afectează nu numai libertatea economiei americane dar şi pe cea globală. Derapajul discursului politic este favorizat si lipsa unei “culturi a democraţiei”, de prezentarea utopică a democraţiei ca o putere a întregului popor, un model ideal niciunde atins până azi. Se omite faptul că în drumul lung şi anevoios de la tiranie la libertate, cele două modele clasice de democraţie atenian şi american legiferau sclavia şi eliminau orice drept de vot pentru femei. Invocarea etimologiei “demo” – “kratos” (puterea poporului) duce la o falsă percepţie a modelului atenian în care, de fapt, puterea de decizie nu numai că aparţinea doar oamenilor liberi, dar se limita doar la cei cultivaţi şi plătitori de impozite (săracii fiind excluşi). Modelul istoric al democraţiei americane la începuturile sale nu acorda niciun fel de drepturi nu numai sclavilor negri, dar limita prezenţa în forurile alese a catolicilor şi evreilor. Dacă înţelegem că democraţia americană de azi este rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie este greu de justificat nerăbdarea în faţa adaptării lui de către societăţi care nu au cunoscut niciodată în istoria lor libertatea. Asimilarea conştiinţei democratice are nevoie de un timp mai îndelungat decât cel necesar adoptării legilor şi instituţiilor democratice. Să ne amintim că atunci când sistemul american de separaţie a puterilor a fost exportat în America Latină sau în Asia de Sud-Est a condus invariabil la regimuri totalitare până când s-a format o conştiinţă democratică aptă să asigure funcţionarea instituţiilor democratice.

Un alt pericol este atracţia spre democraţia directă exercitată prin referendum sau sub presiunea străzii, care este periculoasă pentru că duce la regimuri cvasitotalitare. Majoritatea liderilor autoritari din Africa sau Asia au obţinut puterea prin referendum şi şi-au consolidat-o prin alegeri trucate. Mult mai adecvată realităţilor contemporane mi se pare abordarea lui Robert Dahl care, plecând de la relaţia libertate politică şi putere politică, propune ca soluţie poliarhia, pe care o defineşte ca regimul politic în care puterea politică este delegată, există un control al acesteia iar drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate.

Cultura democraţiei este ameninţată la începutul mileniului trei şi de dominanta cultură postmodernă care pare a face inoperant recursul la idealurile părinţilor fondatori ai Uniunii Europene. Conducătorii politici, ca şi simplii cetăţeni par să ignore importanţa socială a guvernării prin cumpătare, virtute şi moderaţie, valori morale esenţiale. Poate tocmai întoarcerea la aceste valori, în condiţiile în care costurile sociale ale guvernării sunt suportate din ce în ce mai greu, în care societatea se divizează accelerat între privilegiaţi şi dezavantajaţi, ar putea fi o sursă de reconstrucţie a politicului pe alte baze decât colectivismul impus în comunism sau individualismul egoist din capitalism. Revenirea la valorile morale poate fi o alternativă la atitudinea indiferentă sau dispreţuitoare faţă de nevoile şi cerinţele celor trataţi doar ca o masă de votanţi sau producători şi consumatori de bunuri ori informaţii.

Paul Valéry condamna pe bună dreptate o guvernare în care politica este doar «arta de a-i consulta pe oameni în privinţa problemelor pe care nu le înţeleg deloc şi de a-i împiedica să se ocupe de problemele care-i privesc în mod direct».

Secolul XX a adus o extraordinară libertate pentru toate minorităţile rasiale, etnice, sexuale, profesionale, politice. Ce s-a pierdut este solidaritatea. Solidaritatea, care este forma supremă a libertăţii şi fundamentul puterii sociale de care avem nevoie, nu pleacă numai din înţelegerea între oameni sau chiar din simţul lor de compasiune, ci din participarea la o operă comună în slujba unui ideal comun. Recitindu-l pe Saint-Exupery, ne vom aminti că a iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt, ci a privi împreună, în aceeaşi direcţie.

11. Libertatea de a alege

Democraţia ca sistem de asigurare a libertăţii individuale, este un produs fragil care trebuie apărat deopotrivă de pericolele care vin din partea tiraniei conducătorului unic, tiraniei majorităţii şi chiar a agresivităţii fostelor minorităţi oprimate.

Între libertate şi tiranie, democraţia este o premisă necesară dar nu suficientă pentru asigurarea unei corecte împărţiri a puterii.

Pentru elitele intelectuale, care construiesc ideologii şi proiecte sociale, democraţia implică o permanentă alegere între utopie şi realism. Savanţii preocupaţi de problemele sociale nu trebuie să uite că dacă în domeniul ştiinţei utopia este mama progresului, utopia în politică a fost întotdeauna şi peste tot în lume mama regimurilor totalitare criminale.

Cei aleşi în funcţii înalte de conducere, bazate pe alegeri libere, se află atunci când iau decizii în faţa unei opţiuni fundamentale: doresc să facă ceva pentru binele celor care i-au ales (uneori împotriva voinţei lor) sau doresc să fie realeşi. De cele mai multe ori, cei din echipa cu care lucrează sau partidul care i-a promovat vor face presiuni pentru adoptarea acelor măsuri care să ducă la realegerea lor în scopul perpetuării în zona puterii.

Până la urmă, pentru supravieţuirea sau calitatea democraţiei esenţială este conştiinţa democratică a celor care aleg în libertate. În „Fraţii Karamazov”, Dostoievski ne spune că: „omul preferă liniştea şi chiar moartea, libertăţii de a alege singur între bine şi rău. Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit”. Dostoievski scria aceste rânduri în secolul XIX din perspectiva unor oameni care nu cunoscuseră niciodată libertatea individuală şi democraţia.

O sută de ani mai târziu, în decembrie 1989, tinerii care manifestau împotriva dictaturii comuniste în Piaţa Universităţii din Bucureşti nu au cerut nici pâine, nici salarii mai mari. Ei au scandat „Alegeri libere!”, „Libertatea presei!” , „Libertate te iubim, pentru tine noi murim” şi „Vom muri şi vom fi liberi!”. La miezul nopţii, trupele de represiune au intrat cu tancurile în manifestanţii neînarmaţi care nu ameninţau nicio instituţie de stat şi care oferiseră militarilor flori. Zeci de oameni au fost omorâţi şi câteva mii arestaţi şi torturaţi. Şi ar fi fost şi ei omorâţi, iar cenuşa lor aruncată în canal, cum se întâmplase în urmă cu 5 zile cu participanţi la revolta de la Timişoara dacă a doua zi, jumătate de milion de bucureşteni nu ar fi înconjurat tancurile şi sediul puterii comuniste. Dictatorul a fugit şi libertatea a fost câştigată. Într-unul din momentele luminoase ale istoriei, oamenii au fost dispuşi să moară pentru libertate şi pentru democraţie.

Răspunsul privind viitorul libertăţii şi democraţiei rămâne la alegerea fiecărei generaţii şi, în cele din urmă, a fiecăruia dintre noi.

Lucrare publicată de prof.dr. Emil Constantinescu în „Eruditio Journal”, revista Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă (WAAS), numărul din aprilie-mai 2017: „The Memory of Suffering and the Pedagogy of Freedom” şi „Building up European Solidarity, a view from the East”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Emil Constantinescu 10 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.