Merită să ieşiţi din casă pentru a vedea aceste spectacole

”Dizabilitatea de a fi om”

Recenta premieră a Naţionalului bucureștean de la Sala Media, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, ar fi putut să fie doar un spectacol despre autism, despre un copil-adolescent, Christopher, care suferă de sindromul Asperger.

La prima vedere, lucrurile pot sta şi aşa. O impresionantă istorie a vieţii, a întâmplărilor de zi cu zi, a relaţiilor dintre părinţi şi copii, a relaţiilor adolescentului cu adulţii, cu străinii, cu cei cu care suntem nevoiţi să interacţionăm în clipa în care am depăşit pragul casei.

Christopher vede lumea, microcosmosul şi macrocosmosul, prin ochii şi prin sufletul său, neatinse de Răul fundamental al societăţii moderne. E sincer, spune mereu ce gândeşte, trăieşte cu intensitate fiecare clipă. Şi desigur, e “altfel” decât ceilalţi. E special. E deosebit. Nu pentru că suferă de această maladie (oare este o maladie sau o hipersensibilitate în faţa societăţii, a realităţii?) care a devenit din ce în ce mai frecventă în rândul copiilor (aşa cum aflăm din motivaţia care l-a împins pe scriitorul englez Mark Haddon înspre această temă, motivaţie care, desigur, e un pretext pentru a vorbi despre noi toţi), ci pentru că lui îi pasă. Nu trece indiferent faţă de nimeni şi faţă de nimic. Tot timpul se implică, participă, încearcă să fie împreună cu ceilalţi, să-i înţeleagă, să-i mângâie, să-i compătimească, fie că celălalt înseamnă: mama care l-a părăsit, tatăl mult prea apăsat de griji şi neputinţe, un străin oarecare, o mătuşă îndepărtată sau un un câine – câinele Wellington – găsit mort, în împrejurări misterioase, după miezul nopţii. Christopher descoperă trupul fără suflare al lui Wellington şi vrea să afle adevărul, cine l-a ucis şi de ce. În timp ce Christopher este etichetat bolnav, toţi ceilalţi se consideră sănătoşi, fără niciun fel de dizabilităţi. Sau cel puţin aşa sunt ei convinşi.

Pentru prima oară pe scena Naţionalului bucureştean, Emilian Oprea şi Ciprian Necula

Numai că “autistul” Christopher le dă o lecţie de viaţă, de speranţă, de iubire, de frumos şi mai ales de respect faţă de valorile fundamentale care ne transformă din fiare în oameni cu gânduri, conştiinţă, emoţie. De fapt, Christopher îi vindecă rând pe rând, pe toţi cei cu care intră în contact. O vindecă pe Mamă, îl vindecă pe Tată, o vindecă pe Vecina căreia i-a murit câinele, el este cel care se află alături de Wellington în ultimele lui clipe de viaţă. El vindecă un sistem social care pare a funcţiona ireproşabil, cu reguli bine scrise şi aplicate. Un sistem care însă omite prin exces de corectitudine, emoţia, empatia. Christopher prin întregul său periplu din mica localitate unde s-a născut, până la Londra şi mai departe, până în Calea Lactee, ne pune pe gânduri. Ne obligă să ne oprim din suficienţa şi normalitatea noastră. Nu dizabilităţile, aşa cum sunt ele definite în medicină, reprezintă problema lumii moderne şi post-moderne, ci suprema dizabilitate, care s-ar putea, ca într-un viitor nu prea îndepărtat să nu aibă niciun leac, dizabilitatea de a fi om.

Ana Ciontea şi Emilian Oprea

A fi om pur şi simplu a devenit o raritate, o anomalie, o ciudăţenie, pentru majoritatea tăcută, cuminte,ordonată, care se supune legilor şi care crede că întreg universul începe şi se sfârşeşte cu Ego-ul ei.

Este meritul unei echipe de tineri creatori care au luminat şi au iluminat acest mesaj al textului (trebuie spus că romanul de mare succes al lui Mark Haddon, best-seller în Marea Britanie, în anul 2003, tradus în peste 60 de limbi, publicat şi la noi, la Editura Trei, a fost dramatizat de Simon Stephens). Bobi Pricop, un regizor foarte activ al tinerei generaţii şi mereu în căutarea noului, a mizat pe un actor aproape necunoscut la Bucureşti, absolvent al Facultăţii de Teatru şi Televiziune, secţia Actorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, la clasa eminentului profesor şi actor Bacs Miklos. Este vorba despre Ciprian Necula, care duce pe umerii lui firavi întreaga complexitate a rolului principal.

Spaţiul scenografic creat de Adrian Damian

Îi stau alături experimentata actriţă Ana Ciontea, actorul ieşean Emilian Oprea, şi el ca şi Ciprian Necula, pentru prima oară pe scena Naţionalului bucureştean (cunoscut mai degrabă din pelicula de succes a lui Tudor Giurgiu “De ce eu?”), sensibila, talentata actriţă Carmen Ungureanu şi Rodica Ionescu.

Spaţiul scenografic sau mai exact spaţiul vizual multimedia este un alter-ego al lui Christopher. Practic, este conceput ca o continuare a fiinţei lui, ca o vedere dinlăuntrul lui. Oglinzile care se rotesc şi oglinda centrală, oglinda-matcă, unde se strâng vibraţiile, energiile spectatorilor, ale actorilor, creează iluzii optice de-o frumuseţe şi de-o expresivitate copleşitoare. De mult n-am mai văzut în teatrul românesc o astfel de abordare vizuală care poartă semnătura lui Adrian Damian, ajutat de Dan Adrian Ionescu, Mizdan (conceptul video), Andrei Florea (lighting design). Costumele sunt create de Liliana Cenean, iar muzica îi aparţine lui Alexei Turcan. Acest spaţiu scenografic mi-a adus aminte de cel gândit de maestrul David Esrig pentru spectacolul-model al teatrului românesc, “Nepotul lui Rameau”, după Diderot, cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Pentru acea vreme – înainte de ‘90 -, în acel context, a fost o adevărată revoluţie.

O abordare vizuală extrem de interesantă, la care au lucrat, alături de Adrian Damian, Dan Andrei Ionescu şi Mizdan

Acum, oglinda-matcă şi oglinzile care gravitează în jurul ei au o semnificaţie existenţială aparte.

Privim în această oglindă, ne privim, îl privim pe Christopher, cel cu dizabilităţi, şi ne dăm seama dintr-odată cât de strâmbă, cât de fals şi nedreaptă este această împărţire a semenilor în cei normali şi cei cu dizabilităţi. Cine sunt cei normali? Cine sunt cei cu dizabilităţi? Rolurile sunt inversate. De la micile drame domestice, la marile drame ale istoriei, realizăm prin povestea lui Christopher, cât de autişti suntem, cât de autist fiinţăm cu noi înşine şi cu Ceilalţi.

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii o să vă dea de gândit, iar zâmbetul larg pe care Christopher vi-l dăruieşte, daţi-l mai departe. Micul Prinţ are mii de feţe: una dintre ele este cea a lui Christopher, băiatul cu sindrom Asperger.

Fotografiile sunt realizate de Adi Bulboacă şi Florin Ghioca.

“Plăcintă cu mere”, darul otrăvit al Istoriei

Cei trei protagonişti ai spectacolului Plăcintă cu mere

Umanitatea are mereu în bucătăria ascunsă a Istoriei o ”plăcintă” cu mere. Dar nu orice fel de plăcintă cu mere, ci una otrăvită.

O astfel de “delicatesă” a istoriei celei de-a doua jumătăţi a secolului XX “am servit” la spectacolul “Plăcintă cu mere”, regizat de Dan Tudor, în elegantul spaţiu de la Teatrelli. Aparent, o poveste banală, comică, despre recuperarea unor imobile din Polonia, confiscate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Întâlnirea dintre tânărul modest şi uşor aiurit Nok şi domnul Joseph Bungalor, un respectabil cetăţean polonez, este miezul acestui text scris de dramaturgul Isaac Buton. Nok îi cere timid, oarecum stingherit, sfaturi lui Bungalor, pentru a putea reintra în posesia imobilelor părinţilor şi bunicilor lui, trimişi în lagărele morţii de la Auschwitz. Are nevoie de “lecţii de dat şpagă” de la cel mai descurcăreţ antrepenor din zonă. Numai că “nevinovata” cerere a lui Nok şi ”nevinovata” sa vizită, constituie punctul de plecare al unei drame, ambalată în poleiala unei comedii. Dan Tudor, pe care îl veţi descoperi şi în distribuţia spectacolului, în rolul lui Nok, joacă foarte bine această dureroasă reconstituire a adevărului. Încet, încet, din acest joc iese la suprafaţă trădătorul, criminalul, din spatele cetăţeanului onorabil Joseph Bungalor. Cel care în cea mai neagră perioadă a istoriei europene a fost complicele criminalilor, care ar fi putut să facă o altă alegere, să fie de partea Binelui, a contribuit din plin la tot ceea ce a însemnat oroarea Holocaustului.

Adela Mărculescu, o mare actriţă, care te cucereşte de fiecare dată

Un amănunt domestic, un fapt divers îi distrage atenţia domnului Bungalor, care pentru moment crede că va scăpa de judecata Aproapelui. Din când în când convorbirea dintre tânărul Nok şi domnul Joseph, interpretat de Costel Constantin, este întreruptă de sunetul telefonului. La capătul firului se află fiica soţilor Bungalor, care vrea să afle o reţetă de plăcinta cu mere pe care vrea s-o pregătească. În această poveste intervine şi soţia lui Joseph, care pare a nu ştii nimic despre adevăratul domn Bungalor. Desigur şi ea este complice la mârşăviile pe care soţul ei le-a săvârşit în timpul ocupaţiei naziste, prin indiferenţă şi ignoranţă. Soclul domnului Bungalor, altfel persoană importantă şi bine văzută de comunitate, se clatină tot mai mult. Frica, teama, remuşcarea, memoria îi revin domnului Bungalor, care, fiind încolţit de adevăr, încearcă să se victimizeze şi să găsească o ieşire din această judecată. În fond, justificarea lui ca şi a celorlalţi care au făcut posibilă această pagină neagră a Istoriei, este aceea că nu a fost decât un simplu executant, nu avea ce face, trebuia să supravieţuiască într-un fel sau altul!

Costel Constantin, un actor experimentat, pe care îţi face plăcere să-l descoperi în distribuţia oricărui spectacol

Nok doreşte un singur lucru: cel care a fost complice să nu uite, să se privească în oglindă, să înceapă să-şi pună întrebări, să înceapă să aibă procese de conştiinţă. Nu ştiu dacă domnul Joseph Bungalor a fost sau nu cutremurat de plesnitura puternică a adevărului şi a memoriei.

Dar întotdeauna va exista o plăcintă cu mere, care aşteaptă să fie pregătită, în timp ce istoria implacabilă a ororilor îşi face loc printre noi, cu noi, provocată de noi.

Dramaturgul a gândit acest text pentru actori, iar Dan Tudor, actor şi regizor deopotrivă, a ales piesa exact din acest motiv. Sunt partituri actoriceşti puternice.

Dan Tudor, un neobosit om de teatru

Costel Constantin – în rolul lui Joseph Bungalor – e nuanţat, cameleonic, experienţa scenică de-o viaţă îşi spune cuvântul. Trece rapid de la aroganţă, siguranţă, superioritate, la îndoială, la dilemă, la remuşcare.

Adela Mărculescu – în rolul soţiei lui Bungalor – e într-o efervescenţă creatoare. Nu şi-a pierdut deloc prospeţimea, pasiunea, căutarea, entuziasmul. Fiecare rol îl “atacă” cu profesionalism şi maturitatea deplină a unei mari actriţe.

Dan Tudor e nelipsit din peisajul nostru teatral. Se inventează şi se reinventează tot timpul.

Vă propun să petreceţi o seară la Teatrelli în compania aleasă a actorilor: Adela Mărculescu, Costel Constantin şi Dan Tudor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Irina Budeanu 22 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.