Mihai Călin: „În vremurile noastre, de zgomot şi furie, teatrul aduce alinare şi speranță”

Pentru lumea noastră care are nevoie de senzaţional, dar şi de etichetări la tot pasul, Mihai Călin a putut să pară, mulţi ani, drept prototipul actorului desăvârşit ca să-l joace pe Prâslea cel voinic din basmul celebru cu merele de aur. Aerul blând, politicos, stilul civilizat, succesul rapid în teatru şi film, dar şi în televiziune, viaţa personală de familist convins, alături de o coregrafă preţuită, chipul luminos păstrându-şi ingenuitatea, printre atâtea chipuri ale răului ce invadează thriller-ul şi SF-ul contemporan, au putut crea iluzia unui actor dedicat exclusiv partiturilor pozitive, unor edenuri sociale şi profesionale.

Puţini au luat în calcul imprevizibilul ce a modelat şi modelează fiinţa acestui artist total, care este Mihai Călin, cu tot cu numele lui vecin acelui Călin (File din poveste).

Am uitat saltul lui total dinspre politehnică spre actorie şi ne-am trezit, iată, cu excepţionala surpriză pe care ne-a produs-o Mihai Călin jucând rolul lui Caliban, sălbatecul, înneguratul, patibularul locuitor al unei distopii. Ce salt enorm de la Prâslea cel voinic şi merele de aur la fiorosul şi viforosul Caliban din Furtuna.

Am descoperit cu toţii, şi cei care mai aveau vreo urmă de îndoială, că Mihai Călin este actorul total. Că deţine potenţialul proceselor care au loc în fizica cuantică, un enorm potential al mişcărilor previzibile şi imprevizibile, al transformărilor, al hibridărilor. Ca în Portretul lui Dorian Gray. Ca în Hyde şi Jekyll. Cred că forţa carierei lui Mihai Călin, actor al Teatrului Naţional I.L.Caragiale, care începe să adune tot mai mulţi lauri, rezidă în firea lui care refuză să se culce pe lauri, să se mulţumească placid cu un anume tip de roluri şi de succes.

Mihai Călin are Eleganţă. Stil. Clasă.

Caliban e un amestec de umanitate şi de forţă, de sensibilitate şi animalitate. El iubeşte

Într-un rol de compoziţie, Caliban din Furtuna

Mărturisesc că am rămas fascinată de această descoperire a personalităţii tale în rolul lui Caliban din Furtuna, de Shakespeare, de la Naţionalul bucureştean, unde realizezi un rol de compoziţie extraordinar, o imagine cuceritoare a urâtului, un amestec de grotesc şi graţios. Alexander Morfov ne dovedeşte încă o dată că se poate face un altfel de teatru chiar şi pe text clasic. Cum ai intrat în pielea acestui personaj, propunând o abordare diferită, creionând un personaj captivant, care face rău fără să-şi dea seama?

Alexander Morfov este unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai scenei bulgare contemporane, premiat în ţara natală şi peste graniţe, cu spectacole văzute în toată lumea: la Viena, Casablanca, Kiev, Torun (Polonia), Belgrad (BITEF), Hamburg, Moscova – NET, unde a fost distins cu „Masca de aur”, Utrecht, Sankt Petersburg, Sofia, Tel Aviv, Budapesta… În România este binecunoscut publicului datorită precedentei realizări cu Vizita bătrânei doamne, cât şi cu cele două spectacole de mare succes jucate, în turneu, pe aceeaşi scenă, „Exilaţii” după Ivan Vazov şi „Don Juan” după Molière. Pe mine mă ştia din Vizita bătrânei doamne, o montare de mare amploare, în scenografia semnată tot de Nikola Toromanov, unde am interpretat rolul Pictorului. Acum Morfov a cerut un ghidaj din partea direcţiei teatrului, dar a organizat şi un casting pe mai multe zile. Credeam că am să joc rolul unui nobil naufragiat pe insulă, când brusc regizorul mi-a spus: intră tu în rolul lui Caliban. Morfov, în această montare captivantă, mi-a dat foarte multă încredere. Este un regizor cu o exuberantă imaginaţie, tocmai de aceea a şi reuşit să creeze această lume fabuloasă. Mulţi îl critică pentru că se mai îndepărtează de textul iniţial, dar păstrează întotdeauna spiritul autorului. Prospero, un magician, care este un demiurg ce stăpâneşte prin ştiinţă, afirmă că el l-a învăţat să vorbească pe acest personaj, jumătate om-jumătate monstru. Caliban spune: ”Dar nu uita să-i iei hârţoagele, căci fără ele e-un tont cum sunt şi eu şi nici un duh nu-l mai ascultă”. M-am jucat puţin şi am încercat să vorbesc mai rar, bolovănos, ca atunci când vorbeşti o limbă străină. Încerci să traduci din gândirea ta în limba respectivă. Aşa încât, încet-încet, am ajuns la o altă pronunţie, mai nefirească. Mi s-a părut că găsesc în textul lui Shakespeare această latură vulnerabilă, partea de suferinţă a lui Caliban că i s-a furat insula. Au venit nişte ”năvălitori”, Prospero s-a salvat cu fiica sa Miranda şi l-a subjugat prin magie pe Caliban. Dar insula era a lui. Fiecare are partea lui de adevăr. Noi ne-am imaginat că eu cu Miranda eram prieteni buni din copilărie, numai că mai târziu instinctul animalic a fost mai puternic decât prietenia. Acel ”Ai vrut să-mi necinsteşti copila” nu a fost din răutatea lui Caliban, ci din iubire pentru Miranda. Mai târziu lucrurile s-au schimbat, Caliban a fost pus în lanţuri, iar Prospero îl ameninţă astfel şi pe Ariel. ”Dacă nu faci ce-ţi spun te leg într-un stejar”. Caliban e un amestec de umanitate şi de forţă, de sensibilitate şi animalitate. El iubeşte.

Caliban, un amestec de umanitate şi de forţă, sensibilitate şi animalitate

Metamorfozat în Caliban

În Butoiul cu pulbere al lui Dejan Dukovski, un alt spectacol incitant de pe scena Teatrului Naţional, interpretezi două personaje lucide, numai cu un strop de emoţie, Anghele şi Gheorghi, o comedie neagră, care vorbeşte despre război, dar şi despre dragoste, în care scenele se succed rapid… „Staţi liniştiţi, trăiţi într-una din cele mai bune lumi posibile”, auzim în fiecare zi. Şi, totuşi, Europa stă astăzi pe un butoi cu pulbere. Violenţa şi crima fac parte din banalul cotidian. O lume întoarsă pe dos care nu are nevoie decât de o scânteie pentru a exploda. Aceasta este lumea văzută de dramaturgul macedonean Dejan Dukovski, unul dintre cei mai jucaţi autori contemporani. Piesa surprinde o umanitate cinică, alienată, animată de o violenţă absurdă şi care se exprimă printr-un limbaj frust, brutal. Nimic nu pare să justifice nebunia personajelor.

Şi poate că, totuşi, nebunia este singura armă de supravieţuire într-o lume aflată în derivă. Spectacolul, în regia lui Felix Alexa, vorbeşte şi despre cruzime. „Am scris piesa chiar când se declanşaseră conflictele din fosta Iugoslavie. Războiul urma să vină. Şi-a arătat adevăratul chip de-abia mai târziu. Dar, la fel ca în zilele care preced ploaia, în aer pluteau tensiunea şi agresivitatea. Sunt convins că violenţa nu are graniţe, dar ar fi bine ca noi să avem. Ca să nu balcanizăm întreaga lume. Cruzimea personajelor mele este ceea ce a declanşat războiul, presupun. Nu e o consecinţă a războiului”, spunea Dejan Dukovski. Am auzit că ecranizarea este mult mai dură. Există oameni care, desigur, caută în teatru, în artă, frumosul, eleganţa, stilul. Şi mie îmi place acest lucru. Îmi place să ascult Vivaldi, Mozart, dar, în acelaşi timp, arta are şi alte scopuri: de a zgâlţâi, de a zdruncina, de a pune într-o poziţie inconfortabilă consumatorul de artă. Dar, când vorbeşti de cruzimea oamenilor, e altceva. Ea se manifestă nu numai prin limbaj sau agresiune fizică, sau crimă. Ci, poate, şi printr-un fel de a fi care răneşte. E nevoie de curaj pentru a ridica oglinda în faţa unei lumi cu simţuri amorţite. Personajele mele vorbesc despre brutalitate, sacrificii, nedreptate, dar şi despre dragoste. Felix Alexa este obsedat de aceste lucruri, reuşind de minune să îmbine tragicul cu comicul. Pe mine mă sperie boala şi războiul.

Caliban, fostul stăpân al insulei lui Prospero

De altfel, şi în spectacolul Terorism, la care repeţi în prezent, sub bagheta lui Felix Alexa la Teatrul Naţional, joci rolul Amantului. Poţi să-mi dezvălui câte ceva despre acest personaj?

Este o piesă celebră a dramaturgilor ruşi contemporani Oleg şi Vladimir Presniakov, o analiză subtilă a efectelor acestui fenomen asupra vieţilor noastre. Nu numai despre terorismul imediat, atât de actual şi violent e vorba, ci despre consecinţele nebănuite ale acestei stări generalizate astăzi în modul nostru de a trăi. Este un alt fel de terorism, al simţurilor, al relaţiilor umane, care vorbeşte de lipsă de atenţie, de indiferenţă, de răceală. Felix Alexa caută lucrurile profunde şi nu la prima mână. Dar ce e mai şocant sunt relaţiile oamenilor. Întrucât suntem abia la început, nu aş vrea să destăinui prea mult despre acest spectacol.

Mihai Călin, în rolul Georges, un dandy în Aniela

Un alt rol dificil, dar totodată incitant pentru tine: Dragomir din Năpasta, în regia lui Radu Afrim, pe care l-ai interpretat admirabil. Şi Radu Afrim se dovedeşte un excelent căutător de texte clasice, transpuse într-o manieră modernă. Acum textul lui Caragiale este epurat. Între controlul de sine şi nevoia de compasiune a celui lipsit de iubire, joci rolul soţului a cărui nuntă şi viaţă împreună cu Anca nu ar fi existat fără această dublă condiţie de criminal şi victimă, de monstru şi om demonizat. Cred că rolul lui Dragomir e jucat în registrul realităţii conservatoare care disimulează neantul interior sub masca stereotipiilor. Cum te-ai apropiat de Dragomir?

Este un spectacol care nu se mai joacă de ceva timp, din cauza lucrărilor care au fost în teatru. Şi Dragomir a fost un rol inconfortabil, în sensul că a trebuit să lucrez mult pentru el. Bineînţeles, calea ţi-o dă regizorul, pe care trebuie să-l urmezi. Eu mă las întotdeauna cucerit de propunerile regizorilor. Iubirea lui Dragomir este anormală, nu se încadrează în normele de jurisdicţie ale societăţii. El suferă mai puţin de mustrările de conştiinţă, cât de lipsa de iubire. E conştient că ea nu-l iubeşte. Anca nu mai este femeia îndoliată, ea se transformă într-o văduvă neagră ce îşi atrage cu voluptate victimele. Iar el este subjugat de farmecul Ancăi. În acest spectacol erau foarte mulţi tineri încărcaţi cu o energie care te molipsea. Mi-au dat replica Marius Manole şi Crina Semciuc. Am lucrat foarte bine cu Radu Afrim la acest spectacol, apoi am recidivat în Hoţi, în care el inventează lumea scrisă de Dea Loher pe scena Sălii Studio, transformată în Arenă. Un cerc închis din care niciun personaj nu mai scapă. Nicio viaţă nu mai poate fi trăită. O lume afectată de sensibilitate, a oamenilor fragili care se strecoară prin propria lor viaţă, temători şi prevăzători, ca şi cum nu le-ar aparţine. Ca nişte hoţi… Şi acesta este un rol care n-aş putea spune că, la început, mi-a fost aproape de suflet. Este un rol în care a trebuit să caut mult în natura mea mai nebună şi mai negativă. Am forat în zonele mai profunde, mai colerice şi mai negative şi nu e deloc uşor să faci acest lucru. Din distribuţie îi am alături de mine pe Marius Manole, Aida Avieriţei, Medeea Marinescu, Cornel Scripcaru, Ana Ciontea, Claudiu Bleonţ, Irina Antonie, Conrad Mericoffer, Diana Dumbravă… Spectacolul intră din nou în arenă vineri 13 martie. Mi-a plăcut ideea că ne furăm viaţa. Cred că de multe ori actoria este o meserie destul de dementă, pentru că un om normal nu vrea să se gândească la rele, la boală, la suferinţă, la război, la moarte. Vrea să aibă o viaţă frumoasă, să fie vesel, să fie alături de familie şi prieteni.

Cu Istvan Teglas în Butoiul cu pulbere

Alături de Răzvan Vasilescu în Butoiul cu pulbere

Să înţeleg că toate aceste roluri încărcate de negativism te consumă mai mult?

Desigur. Un rol mai plăcut, pe care l-am interpretat recent la Teatrul de Comedie, este Grig în Steaua fără nume, în regia lui Vlad Massaci. Am încercat şi acolo să dăm o latură nouă acestui personaj. Grig era arogant, acid, implicat, interesat, iar noi l-am modernizat. L-am făcut să aibă şarm, cinism şi ironie… Este un rol cu mult mai uşor de făcut decât cele despre care am vorbit, în care trebuie să cobori în tenebre. Dar uşor nu e chiar termenul potrivit, întrucât ca să faci un rol de valoare trebuie să munceşti foarte mult. Comedia este foarte dificilă şi, din păcate, ne-a părăsit o generaţie de mari actori ai acestui gen, de la care am avut multe de învăţat.

Mihai Călin şi Rodica Lazăr în Aniela

Crezi că actorii tineri au o vizibilitate azi? Se întrevăd talente?

Generaţia mea a fost şcolită la propriu, în facultate, dar şi pe scenă de mari actori. Cei care sunt acum la 20-30 de ani sunt oamenii timpurilor lor. Sunt mult mai dinamici, mai mobili. Acumularea de experienţă este foarte importantă. Generaţia unor Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Octavian Cotescu, Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, George Constantin, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, toată pleiada aceasta minunată, nu numai Generaţia de Aur, a avut şansa unor experienţe care s-au acumulat. Au jucat mult. Şi cred că actorii s-au dezvoltat jucând şi în foarte multe filme. Eu văd deja actori tineri la care, la 30 de ani, începe să se vadă un progres, dincolo de talentul lor. Între generaţia celor care aproape s-au cam dus şi generaţia mea este un gol imens. Îi luăm pe degete şi sunt Mălăele, Mircea Rusu, Bodochi… câţiva. Şi asta pentru că şi în perioada ’70-’80 în facultate erau foarte puţine locuri. La începutul anilor ’90 în unele oraşe de provincie era o lipsă de actori colosală. Urcau pe scenă nişte amatori cu multă iubire de teatru.

Cu Diana Dumbravă în Hoţi

Cu Medeea Marinescu în Hoţi

Titani ai scenei existau totuşi şi în provincie: Silvia Ghelan, Melania Ursu, Leni Pinţea Homeag, Ilie Gheorghe, pentru a aminti numai pe câţiva dintre ei. Ştiu că ai fost sfătuit să îmbrăţişezi această profesie de către Ovidiu Iuliu Moldovan. Cum a fost această întâlnire?

M-a văzut la o serbare din liceu. M-a invitat apoi în cabina lui de la Teatrul Naţional la premiera cu Jocul ielelor, după Camil Petrescu, în regia Sandei Manu, în care interpreta rolul Gelu Ruscanu, avându-i alături pe Mircea Albulescu, Tamara Creţulescu, Ilinca Tomoroveanu… Mi-a spus că, după părerea lui, eu ar trebui să fac teatru, lucru care mi s-a întipărit. M-a avertizat să nu deznădăjduiesc dacă nu intru de prima dată, întrucât erau oameni care dădeau examen şi de câte şapte ori. Era o concurenţă acerbă pe vremea aceea la Institutul de Teatru, erau şi 100 pe un loc. N-am dat atunci examen la Teatru pentru că mi-a fost frică.

Cu Crina Semciuc în Năpasta

Dar înainte trecuseşi şi pe la Podu’, pe la Cătălin Naum.

În afara profesoarei mele de română din liceu, Marina Creci, fiica lui George Măruţă, Cătălin Naum a avut un rol esenţial în formarea mea şi datorită lui eu sunt actor. Am fost acolo doi ani de zile înainte de a da examen la Facultatea de Teatru. De la el am învăţat iubirea şi respectul faţă de meserie, dar şi concentrarea, respectul. Era foarte exigent cu noi şi atent cum ne purtăm şi cum ne raportăm la ceilalţi actori. Poveştile pe care ni le spunea despre Liviu Ciulei, despre Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, care erau pentru noi nişte zei, le ţin minte şi azi. Era un respect fenomenal pentru marii actori, ca şi pentru profesori. Mi-aduc aminte că la un moment dat eram într-o cabină şi repetam cu Cătălin Naum. A apărut în uşă, foarte grăbit, Claudiu Bleonţ şi i-a spus: ”Domnule Naum, aş vrea să vorbesc ceva cu dumneavoastră”. Toţi s-au ridicat în picioare. Eu, care citeam ceva, n-am mai avut timp. S-a întors cam după 10 minute domnul Naum şi m-a făcut praf pentru că nu m-am ridicat în picioare când a apărut Claudiu Bleonţ. M-am jenat foarte tare pentru că avea dreptate. Claudiu Bleonţ era pe vremea aceea un fel de guru pentru noi. Lucrul cu Cătălin Naum era o salvare, o evadare.

Cu Marius Manole în Năpasta

Cu Diana Cavallioti în Nebun din dragoste. Foto Bogdan Spătaru

Cu ce ai debutat?

Am avut şansa să pot juca pe scena de la Teatrul Naţional în spectacolul lui Andrei Şerban, Trilogia antică. De fapt nu era un rol propriu-zis, ci un fel de figuraţie, făceam parte dintr-un cor, întrucât Andrei Şerban chemase studenţii de la IATC şi de la alte facultăţi care jucau la Teatrul Podu. Eram student la Politehnică, la Energetică, la seral, dar şi lucram în timpul zilei. Îmi doream nespus de mult să fac teatru.

Care consideri totuşi că a fost rolul de debut?

A fost Haemon din Antigona, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Bulandra. Am şi fost nominalizat după aceea la Premiile UNITER pentru debut. Tatăl meu pe scenă era Ion Caramitru, care evolua în rolul Creon, dictatorul, şi am primit multe ”palme” de la el… Pe scena de la Naţional am mai jucat în Numele trandafirului după Umberto Eco, în Take, Ianke şi Cadîr după Victor Ion Popa, avându-i alături pe Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi Valentin Uritescu, dar şi în O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în care am evoluat alături de o pleiadă de remarcabili actori: Mircea Rusu, Dan Puric, Irina Movilă, Ileana Olteanu, Medea Marinescu…

În Hoţi cu Natalia Călin

Alături de Simona Popescu în Năpasta

Ce idealuri ai avut atunci când te-ai gândit să te faci actor?

Nu-mi puneam problema de idealuri, ci doar că îmi plăcea să mă joc de-a teatrul, încă din liceu. Teatrul devenise ca un microb. Am învăţat de la profesorii mei din facultate sinceritatea, adevărul scenic, două lucruri pe care le respect enorm. Asta contează atât pe scenă, cât şi în viaţă. Mi-e greu să mă numesc artist şi de aceea folosesc termenul de actor. Îmi place să fiu tot timpul conectat la tot ce se întâmplă. Un actor trebuie să citească mult. Nu se poate să nu te documentezi asupra rolului. La fel ca un scriitor care scrie o operă de ficţiune. Am un prieten, un minunat scriitor, după părerea mea, Filip Florian. El face operă de ficţiune şi dacă îşi plasează personajele, să zicem, la 1870, se documentează timp îndelungat cum era în acea perioadă. Şi pe mine mă preocupă perioada în care este proiectat personajul, în afară de relaţia cu partenerii de scenă. Ăsta este un execiţiu pe care îl fac tot timpul. Ce crede personajul meu despre personajele din jurul lui. Un actor nu trebuie să se limiteze numai la textul piesei.

Cu Irina Movilă în O noapte furtunoasă. Foto M. Cratofil

În Vizita bătrânei doamne

De ce faci teatru?

În primul rând pentru mine. În al doilea rând pentru public. Aşa cum un scriitor se comunică pe el prin poveştile pe care le scrie, sau un pictor prin pictură, ori un muzician prin arta sunetelor, şi eu simt nevoia să spun ceva publicului.

Cum simţi publicul dacă merge alături de tine sau nu? Într-o seară poţi să fii atins de înger, în altă seară poţi să ai un eşec…

În general încerc să mă concentrez pe ceea ce am de spus. Uneori simţi atenţia sălii, ca şi atunci când vorbeşti cu un om, simţi când este atent sau când trece pe lângă tine şi se gândeşte în altă parte. Aş fi mincinos să spun că nu-mi plac aplauzele, pentru că prin ele publicul te apreciază. Toţi avem nevoie de recunoaştere. Ca şi de prieteni.

În rolul lui Grig din Steaua fără nume. Foto Mihaela Marin

În spectacolul de la TNB, Purificare

Ce senzaţie ai după terminarea unui spectacol?

După mai mult de două ore de concentrare, simţi că revii cu picioarele pe pământ. Te simţi ca un burete stors, simţi un gol.

Ai avut momente de cumpănă?

Cumpănă e tot timpul. Să fii în cumpănă ţine de meserie. Mereu trebuie să fii convingător. Ca actor, de multe ori, eşti în mijlocul uraganului.

În rolul lui Dragomir din Năpasta

Mihai Călin şi fiul său Matei, acum nişte ani

Ai jucat şi în numeroase filme şi seriale de televiziune.

Nu cred că am reuşit să mă realizez până acum prin ceea ce am făcut în cinematografie, deşi rolul de debut a fost în Pepe şi Fifi în regia lui Dan Piţa, unde evoluam în rolul lui Carol, tânărul furios al anilor ’90. Un personaj care mi-a fost aproape pentru că intrasem, ca şi el, după 1989, în derută, în spaimă. Asta m-a marcat. Am mai jucat în Roxanne, în regia lui Valentin Hotea, dar şi în Trenul vieţii regizat de Radu Mihăileanu… Cât despre televiziune, am lucrat ca realizator, am jucat în numeroase telenovele, Aniela, Regina, Burlacii, Iubire ca în filme, în primul rând din motive financiare, pentru că în televiziune se plăteşte mult mai bine decât în teatru şi, sincer vă spun, nu pot să trăiesc numai cu salariul din teatru. Însă, de multe ori, eram oprit pe stradă, în metrou, pentru că merg cu mijloacele publice, de oameni care mă întrebau despre rolurile jucate. În teatru, azi, se poate supravieţui şi atât. Se simte foarte mult criza. Bani pentru producţii se mai găsesc, pentru actori, nu.

În prim-plan Mihai Călin, alături ceilalţi vizitatori ai insulei

În rolul regizorului din America, venim

Multă lume te ştia, de asemenea, şi după reclamele de la televiziune. Totuşi, şi aici banii sunt destul de puţini. Nu ca în străinătate, la reclamele în care apar renumiţii Clooney, De Niro, Antonio Banderas…?

Eu nu fac reclame decât foarte rar şi acestea sunt mizerabil plătite. Dar am făcut-o pentru că ai o vizibilitate mai mare, deşi mă întreb dacă e uşor să fii vizibil într-un deşert. Ca să poţi să-ţi angajezi un impresar, trebuie, în primul rând, să fi făcut ceva de valoare, şi apoi să ai şansă. În plus, un impresar costă extrem de mult. Uitaţi-vă la Vlad Ivanov, care după 4,3,2 a fost la Cannes, unde a fost remarcat. Asta înseamnă să faci un rol bun într-un film excelent. Sunt un admirator al lui Marcel Iureş nu numai în teatru, dar şi în reclama pe care o face acum pentru ING teribil de inspirată, în care spune ”Aproape în fiecare seară am purtat un nume nou. Dar oricare ar fi, eu pun suflet în el. Sufletul meu”.

Un tânăr fermecător

Mihai Călin şi soţia sa, coregrafa Silvia Călin

Cum este de fapt omul Mihai Călin?

Din păcate, poate că nu sunt suficient de ambiţios şi îmi trăiesc viaţa pas cu pas. Nu am fost preocupat să-mi construiesc o imagine. Poate că sunt uneori prea orgolios, prea arogant, dar şi sunt şi cald, binevoitor, sociabil, caut bunătatea şi lumina, îmi iubesc familia.

Ce rol ţi-ai dori să interpretezi?

Pentru că în familia mea există o doză destul de mare de sânge rusesc, mi-aş dori să joc un Cehov. Întrucât de-a lungul anilor s-a făcut Cehov pe lângă mine, mi-am scos din minte acest lucru ca să nu am deziluzii. Aş vrea să-l fac pe Andrei din Trei surori, acest dascăl îndrăgostit, care nu e un rol spectaculos. Am fost fascinat de un spectacol al lui Lev Dodin, Viaţă şi destin, făcut după romanul ucraineanului Vasly Grossman. Dodin este regizorul care nu lucrează contra cronometru. Stă de dimineaţa până noaptea şi repetă, alături de actori, iar înainte studiază foarte bine opera. Mărturisea: ”Noi intelectualii înţelegem foarte bine multe lucruri din cele ce s-au întâmplat. Dar trecem din păcate peste cele de mare cruzime, cum au fost războiul, holocaustul… Înţelegem, dar aceste lucruri trec destul de repede pe lângă noi”. Pentru acest spectacol el şi-a dus actorii la Auschwitz şi chiar au făcut o lectură a piesei acolo pentru a înţelege mai bine atmosfera. După aceea i-a dus într-un orăşel din nordul Siberiei, fondat de deportaţi, lăsaţi acolo fără nimic, la fel ca la noi, în Bărăgan. Ca aceştia să stea pe pământul în care sunt îngropaţi mii de oameni, să simtă chemarea pământului. E un efort mare de imaginaţie şi de memorie afectivă. Mă gândesc acum, fără să mă victimizez, cât de greu este să joci acel rol din Butoiul cu pulbere, care cere o extremă concentrare.

Mihai Călin şi Mirela Zeţa în Steaua fără nume

Ce te nemulţumeşte în societatea de azi?

Toată lumea românească este aşezată pe baze bolnave. România capitalistă este făcută de nişte oameni de dinainte de ’89, care au fost activişti de partid, securişti, care şi-au continuat după ’90 carierele. Ei au făcut legile care i-au protejat, au făcut privatizările astea bolnave. Milioane şi milioane de oameni au fost furaţi, minţiţi, păcăliţi. Circul pe care îl trăim acum zi de zi e de mult. Răul a mers la noi pas cu pas. Ţin minte că în urmă cu peste 15 ani era o discuţie la televizor între doi politicieni din partide diferite, unul să zic ”de dreapta” şi celălalt ”de stânga”. Dar mai există astăzi cu adevărat ideologii?! Unul a spus: ”Eu am fost în Piaţa Universităţii şi am şi luat o bâtă în cap de la mineri”. Iar celălalt i-a replicat: ”Aţi luat o bâtă în cap, păi se vede”. Politicianul care a fost jignit a rămas în continuare în platou. Eu m-aş fi ridicat şi aş fi plecat. În viaţa de zi cu zi sesizez lucrurile astea. Există multă grosolănie în zilele noastre. Sufăr că văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blând şi de politicos. Că te manifeşti sau nu, e alegerea ta. Aşa, încet-încet s-au obişnuit oamenii să se jignească la televizor, fără ca moderatorul să intervină. Toţi vrem scandal. De la o mică ironie maliţioasă s-a ajuns la scandalurile acestea monstruoase. Nu se mai discută normal, iar de aici modelul a coborât şi în societate, şi pe stradă. Eu cred că, din păcate, oameni necinstiţi, nepregătiţi, incompetenţi au ajuns să conducă destinele ţării şi nu au cum să înţeleagă că arta şi cultura fac viaţa mai bună.

În Nebun din dragoste, un spectacol provocator despre iubiri vinovate. Foto Bogdan Spătaru

După arderile provocate de viaţa pe scenă, cum reuşeşti să te reîncarci cu energie?

Îmi place ca seara târziu să stau de vorbă cu soţia mea, care este coregraf, despre teatru, despre lecturi, despre viaţă, despre vise… Îmi ador fiul, care este foarte ludic şi curios, vorbesc mult cu el despre istorie, despre societatea actuală. Matei, la 10 ani, poate să vă povestească despre Hitler, Mussolini, Stalin, să vă spună ce înseamnă minciuna şi ce înseamnă lipsa libertăţii. A învăţat de la mine că fără adevăr şi fără libertate nu poţi să trăieşti, că te sufoci. În lumea noastră, mai tulburată şi mai divizată ca oricând, teatrul aduce o alinare şi o speranţă de înţelegere.

Spune-mi, totuşi, o replică care ţi-e mai aproape de suflet.

E din Trei Surori, a Maşei: ”Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte”. Şi pentru a rămâne în linia lui Cehov, asemenei lui Liubov, care mărturisea ”Viaţa mea nu are sens fără livada de vişini”, aş spune: Viaţa mea nu are sens fără Teatru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.