Cel mai lung proces din România, care durează de 29 de ani, are şanse să se finalizeze în viitorul apropiat în favoarea nemţilor. Motivul: e ordin de la ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, pe motiv că astfel ne punem Germania în cap. Asta în condiţiile în care dreptatea este de partea firmei din România pe motiv că nemţii nu au mai plătit marfa importată din România.

Anul trecut, la finalul lunii mai, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, a dat justiţiei din România primul semn cum ar trebui să voteze în procesul Thyssen-Metalexportimport, care se judecă de 29 de ani. În cadrul unei şedinţei CSM la care a participat şi premierul Emil Boc, Cătălin Predoiu a declarat că ambasadorul german i-a comunicat faptul că în Parlamentul de la Berlin se va discuta o iniţiativă de suplimentare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare cu încă un obiectiv care ţine de durata proceselor plecând de la nesoluţionarea în 29 de ani a procesului Thyssen de către instanţele din România.

Simţind că în justiţia din România bate vântul dreptăţii de partea lor, reprezentanţii firmei Thyssen au reclamat la CSM faptul că instanţele româneşti au modificat deciziile de mai multe ori în procesul cu firma românească SC Metalexportimport SA Bucureşti. În sesizarea depusă la CSM, firma germană se plânge de un proces prea lung, dar şi de hotărâri pe care le consideră ilegale.
Imediat după plângerea depusă de Thyssen, Consiliul Superior al Magistraturii a început verificările pentru a stabili dacă printre judecătorii care au judecat cazul sunt şi unii care au încălcat legea.

Povestea celui mai lung proces din România a început pe data de 30 decembrie 1983, când Întreprinderea de Comerţ Exterior Metalimportexport Bucureşti (în prezent SC Metalimportexport SA), în calitate de reclamantă, a chemat în judecată Otto Wolff America Inc., Thyssen Krupp Steel AG, Otto Wolff GmbH şi Cideco SA, solicitând ca acestea să-i plătească, împreună, 37,5 milioane de dolari, plus dobânzile aferente, reprezentând contravaloarea a 68.246 de tone de tablă groasă livrată de MEI şi neachitată de către cele patru companii.
Prima sentinţă civilă a fost dată în 1998, când a fost admisă în parte cererea Metalexportimport, şi firmele străine au fost obligate la plata sumei de 17,9 milioane de dolari. După apel şi recurs, în anul 2000, Curtea Supremă a exonerat firmele de plata sumei, decizia fiind definitivă şi irevocabilă. Un an mai târziu, procurorul general al României la acea dată, Tănase Joiţa, la cererea Metalexportimport, a formulat recurs în anulare, deşi promovarea unui astfel de recurs în cazul litigiilor comerciale este neuzuală în practica judiciară.

Curtea Supremă a respins însă recursul în anulare în anul 2002. După un lung şir de proceduri complicate, în 2005 procesul a fost dat înapoi până la anul 1999, deşi între timp instanţa supremă se pronunţase de trei ori în legătură cu acest dosar. Trei ani mai târziu, ÎCCJ a dat din nou câştig de cauză societăţilor din grupul Thyssen Krupp/ Otto Wolff, stabilind în mod irevocabil că pretenţiile MEI sunt în totalitate nefondate, dar în martie 2010 s-a admis contestaţia în anulare formulată de firma românească. Artizanul ultimei victorii a fost avocatul Gheorghe Piperea, care a reuşit să convingă Curtea de încălcarea normelor de competenţă funcţională de către instanţa de recurs. Procesul început în 1983 a fost coordonat de-a lungul timpului de unii dintre cei mai buni avocaţi din România, în zilele noastre fiind implicate, de partea firmelor străine, casele de avocatură NNDKP şi Muşat & Asociaţii.
Practic, nemţii de la Thyssen nu vor să plătească firmei Metalexportimport marfa luată în 1980 şi neachitată. Teoretic, dreptatea ar fi de partea Metalexportimport, pe motiv că orice marfă ar trebui plătită. Practic însă, dacă mai intervine şi ministrul Cătălin Predoiu, dreptatea justiţiei din România poate înclina de partea nemţilor de la Thyssen.