Mintea lui Traian Băsescu de pe urmă?

Noi, românii, avem un mare talent. Printre multe altele! Suntem fixişti şi vedem lucrurile în alb şi negru. Nuanţele ne scăpa. Aşa cum orice lucru şi orice situaţie trebuie privite nuanţat, pentru că, dincolo de aparenţe, adică de efecte, cauzele sunt pe cât de subtile, pe atât de uşor de stabilit cu o minimă logică, oamenii şi natura lor conţin mai puţin alb sau negru şi, mai curând, multe, foarte multe griuri. Albul şi negrul se instalează doar fulgurant în manifestările umane, ele sunt flash-uri într-o mare de nuanţe, deci stări intermediare, care alcătuiesc natura intimă a oricărui individ. Aşa şi domnul Basescu, aşa şi felul în care ne uităm noi la el. Unii îl adulăm, alţii îl detestăm. În timp ce dânsul nu e demn nici de una, nici de alta. E un om obişnuit, chiar dacă, da, e unul puternic. E un om cu calităţi remarcabile, dar şi cu defecte greu de tolerat. Între aceste două extreme, preşedintele e înzestrat cu o gamă largă de umori care ţin de umbrele şi de luminile care-l bântuie sau, respectiv, îl vizitează uneori. Un om impulsiv, căruia puseurile de orgoliu îi joacă deseori feste, întunecând-i mintea, altfel foarte ascuţită, acum, spre sfârşitul mandatului, Traian Basescu ne arată o faţă nouă, aşa-zis nouă! Una de înţelept şi de moderat, cu, încă, ce-i drept, ieşiri din decor în stilul său personal, fără de care n-ar mai fi el!

„Eu am făcut o greşeală la ultimul referendum. Şi greşeala a fost că până la urmă, deşi pierdeam, că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet această greşeală. Dacă mă mai suspendă o dată, de data asta mă bat cu ei să iasă electoratul la vot”, a spus preşedintele în interviul dat lui Robert Turcescu.

Îmi aduc aminte când în interviul din campania pentru referendum l-am întrebat de ce nu iese la bătaie şi nu îndeamnă românii să iasă la vot, de ce n-o face riscând chiar să piardă, dar să piardă că un bărbat de stat. Nu i-a plăcut întrebarea. Traian Basescu nu e omul care să înghită asemenea întrebări fără noduri şi, mai ales, din partea unei femei. Faptul că sprijină în carieră femeile care-i sunt loiale nu-l face mai puţin misogin decât e. Nu-i plac nici bărbaţii care nu-i cântă în strună, şi asta e adevărat! Înaintea referendumului pentru suspendarea sa, domnul Băsescu era într-un moment în care se simţea încolţit şi, deşi vanitos, încerca să-şi ţină acasă măcar electoratul fidel, jucând pe ultima carte ce-i mai rămăsese, aceea a unei prezenţe cât mai slabe la vot. Carte pe care a şi câştigat, până la urmă. Dar a câştigat pierzând. Ratând să piardă câştigând! Şi dânsul ştie asta. Drept dovadă, o recunoaşte acum. Pentru că mintea sa de pe urmă, de acum, e ceva mai eliberată de furiile ce-l cuprinseseră atunci, în lunga vară fierbinte pe care a traversat-o, nu fără năduşeli. Acum lupta se apropie de final şi îşi permite luxul de a fi chiar şi onest! După o tresărire înţeleaptă, domnul Băsescu, însă, nuanţat, cum vă spuneam, se întoarce apoi pe călcâi, virând-o spre veşnica-i obsesie că nu poate fi înfrânt. Şi adaugă, în pur stil băsescian: „Mi-ar da şi mie ocazia să-mi închei glorios cariera, adică mai bătându-i o dată”.

Aici a supralicitat din nou. Aici, peste onestitatea, iată, de a-şi recunoaşte slăbiciunea (care a fost o scăpare!), s-a suprapus din nou, triumfând tot ea, vechea sa mască de veşnic învingător. În subsolul triumfului, orbi să fim să nu vedem, totuşi, propria conştiinţă a neputinţei sale, din când în când, de om. Preşedintele Băsescu nu e făcut dintr-un aluat flasc, ci, dimpotrivă, dintr-unul dur. Dar şi inflexibil de aceea şi, în consecinţă, coroziv. Coroziv pentru alţii, dar şi pentru domnia să. Fixaţia de a învinge cu orice preţ nu e o dovadă a forţei, ci a unei slăbiciuni, în timp ce luciditatea de a accepta cu fruntea sus bătăliile pierdute este o forţă cu care suntem binecuvântaţi puţini şi asta, de obicei, în a doua parte a vieţii. Iar domnul Basescu nu mai este nici dânsul un puber în care orgoliul masculin tresaltă sprinţar, convulsiv şi de neoprit! Albul şi negrul, iată-le deci pe amândouă în acelaşi om, la câteva secunde distanţă, câte s-au scurs între cele două enunţuri ale sale. Îi pare rău că nu s-a bătut deşi ştia că va pierde, acum, însă, s-ar bate. Ba chiar ar şi câştiga, spune. Deşi ştie foarte bine că e prăbuşit în sondaje de hă hăt, destulă vreme.

Domnul Băsescu mai vorbeşte despre umilinţă şi despre imposibilitatea ca cineva, oricine, să-l vadă vreodată umil altfel decât doar în vise. Îşi recunoaşte, însă, smerenia în faţa mamei sale, o manieră, iertaţi-mă, domnule Băsescu, de a vă clama ritos, o dată în plus, statura de învingător care se pleacă doar în faţa fiinţei care l-a adus pe lume. L-a adus pe lume pe EL şi de aceea merită respectul său, în primul rând, nu? Dragostea de mamă e, să ştiţi, domnule Băsescu, ceva natural, nicidecum excepţional! Chiar şi în lumea tot mai strâmbă de azi, în care nimic din ce e normal nu mai are aură a ceea ce se numea odată, simplu, lege a firii.

Aproape c-a putut să fie şi fairplay Traian Băsescu când a vorbit despre Adrian Năstase, în acelaşi interviu. Năstase a condus bine guvernul, poate reveni oricând în politică, are potenţial s-o facă, ca şi capacitatea să fie important. Şi nu şi-a vândut ţara. Frumooos…Traian Băsescu poate să-l aprecieze pe Năstase, o şi spune, iată! Încheie, însă, iar, în tonul său obişnuit: Năstase nu şi-a vândut ţara, a făcut o găinărie. Adică pare că-l reabilitează cumva, cu accente de sinceritate, ca în final… să-l trimită, aşa, în treacăt, direct în derizoriu. Pentru că numai acolo poate sfârşi un adversar al domniei sale, fie el şi cu oarecari calităţi, nu-i aşa? Domnul Băsescu acţionează, de preferinţă, pe un nivel, unul de forţă, dar şi, în egală măsură, de multe ori superficial. Are, însă, şi raţionamente corecte, negrevate de ranchiuni, la un nivel mai profund, mai adânc, pe care, de acolo, din subteran, nu le lasă să scoată capul decât foarte rar. E ipocrit, e autentic? Care e până la urmă adevărata sa natură, cea autentică, fără măşti şi fără frici, poate vă întrebaţi. Mă întreb şi eu. Nu obişnuiesc să am certitudini. Cel mult intuiţii şi raţionamente, sortite şi confuziei, în mod cert. Asta da certitudine! Ce CRED deci, fără să-mi arog capacităţi de a pune “diagnostice” corecte, este că domnul Băsescu, ca noi toţi, e tributar luminilor şi umbrelor care-l fac om, nu sfânt. “Om sunt şi eu!”- cum îmi spunea, iarăşi, în interviul în care am încercat să vorbesc, da, chiar aşa, cu omul din preşedinte, şi nu cu animalul politic care ni s-a etalat într-o întreagă carieră de homo politicus. Am încercat, mi-a ieşit prea puţin, asta e, lucrăm şi noi cu materialul clientului… Iată deci că omul Băsescu, după o lungă istorie de resentimente pe care şi le-a exhibat cu excese ce n-au impresionat plăcut mare parte din auditoriu, ne-a oferit în recentul său interviu o mostră de înţelepciune, sinceritate şi chiar, pe alocuri, fairplay. Ştiu, o să sară mulţi care vor spune: aiurea, prostii, orice lucru bun pe care l-a scos pe gură preşedintele a fost urmat de o şarjă de vitriol. Da, de acord, dar amândouă ţin de natura unui om pe care orgoliul nemăsurat ni l-a arătat aşa cum e, doar în natura sa bântuită de demoni, nu şi de îngerii care, de fapt, în măreţia lor, nu ocolesc pe niciunul dintre noi, oricât de mult… nici nu ştim cât de mari am putea fi. Şi încă ceva: credeţi, fie că sunteţi uslaşi sau băsişti radicali, că demonii se mulţumesc să zburde pe un teritoriu limitat? Într-o ţară care încă bâjbâie, căutând o democraţie reală, dracu’ îşi bagă coada, în mod perfect democratic (chiar nu vedeţi?), peste tot.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.