De câte ori mă duce gândul la Platoul Luncanilor şi la drumul greu, colţuros şi nebun care îi apără pe oamenii de aici de curiozitatea a tot felul de aventurieri, mă trezesc vorbind cu Părintele Jurcă. Şi sus, pe la Târsa, şi jos, la Boşorod şi la Ocoliş, la Chitid sau la Grid, la Costeşti sau la Ludeşti şi prin cele două Orăştioare şi prin satele din jurul Călanului, ţăranii continuă să vorbească mereu cu el. Deşi s-a dus, el a fost un fel de suflet comunal alergând cu anteriul în geantă şi mereu pe fugă, pe patru pe roţi, pe acolo pe unde era nevoie de el.
Alerga de la o casă la alta, dintr-un sat într-altul. Prin toate văile Munţilor Orăştiei, ţăranii încă mai vorbesc cu el în gând, îi cer sfatul sau glumesc cu el ca la o descătuşare de suferinţă. El i-a sfătuit sau i-a ajutat pe oameni să ajungă la medicul potrivit, să îşi înscrie copiii la facultatea cea bună, să îşi repare maşina, să cioplească o masă, să îşi ducă un animal la târg sau să împace două familii rămase într-un harţag fără sfârşit.
Preotul Adrian Jurcă era ca un personaj din Ion Slavici rămas din păcate numai în literatura orală a locului. Una două, părintele Adrian se dezbrăca de robă şi se apuca de treabă. Zidea case, construia cabane, uşi, porţi, stâni şi repara acoperişuri. În săptămânile premergătoare atacului cerebral ce avea să-i curme definitiv alergătura, părintele Adrian se împărţea între sculptarea unui altar pentru o biserică, confecţionatul de mobilier, strângerea fânului şi reparaţia unei case din vârful muntelui.
Ani şi ani am am lucrat împreună la acareturile ţărăneşti ale părinţilor mei. O ţiglă, un jgheab, o uşă, un cireş sădit sau câţiva pruni de tuns la coroană. Era ca un alter ego al meu care dirija lucrurile la capătul sutelor de kilometri care ne despărţeau. Pricepea repede, întreba scurt şi hotăra simplu, cu gata, am înţeles. Zdravăn, bine făcut, cu o faţă rotundă şi cu nişte ochi râzători, părintele era un fel de dirijor al glumelor care se spuneau în preajma sa. Din două vorbe, cu o privire şi cu o strâmbătură încălzea atmosfera. Din două desene cu creionul de tâmplărie lămurea o lucrare. Din două vorbe, împărţea oamenii. Şi ceilalţi ziceau:
– Gata, părinte!
Unii ziceau altfel:
– Gata, nănaş, am înţeles!
Aşa zic ardelenii naşului de botez sau de cununie.
Părintele Jurcă a năşit zeci de familii prin toate satele. A ridicat case şi cabane, a reparat biserici, a pus umărul la întreţinerea şcolilor şi a avut grijă să-şi trimită copiii la universităţi. Şi i-a sfătuit pe săteni să facă acelaşi lucru:
– Oameni buni, fără şcoală nu suntem buni de nimic, zicea el.
La un moment dat l-am adus şi la Bucureşti. A venit cu un alt artist al tâmplăriei, al cuptoarelor şi sobelor de cărămidă, cu un alt meseriaş al Munţilor Orăştiei. Deseori părintele a lucrat în echipă cu Onu Jujan, un ţăran de două-trei ori mai mic decât el, dar iute, cu mâini de aur şi cu o uriaşă putere de muncă. Onu este o altă mână de om pe care lumina zilei nu a prins-o niciodată cu capul pe o pernă. Şi ei doi, Onu, mic şi uscat, dar iute şi descurcăreţ, şi părintele Adrian, mare, vesel, puternic şi cu multă înţelepciune, formau o echipă de toată frumuseţea şi de tot hazul. Puteau construi aproape orice şi râdeau pe seama oricărui om prins în laţul slăbiciunilor.
Cine călătoreşte azi sau în deceniile următoare prin Munţii Orăştiei şi prin satele de pe văile acestora nu va şti că şade pe o laviţă, pe un scaun sau mănâncă la o masă şi într-o cabană sau într-o casă ridicată de părintele Adrian Jurcă sau de el şi de Onu Jujan.
Preotul Adrian Jurcă din Ocolişul Mic a clacat în somn, dar a lăsat credincioşilor săi din parohie şi celor care l-au cunoscut una dintre cele mai puternice şi mai frumoase portrete de preot ardelean. Părintele Jurcă a fost întâi de toate un om al bisericii. Dar nu unul care să trăiască mai mult în cer sau printre icoane. Părintele Adrian a strâns satul, chiar satele în jurul său, mai ales ca ţăran şi ca meseriaş. Între două înmormântări era la un acoperiş. Între două botezuri, la săpat de porumb sau la cositul fânului. În altar aducea cuvântul Domnului şi deschidea calea sufletului. În sat a fost meşter, cosaş, dascăl, veterinar, electrician, doctor, mecanic, târgoveţ şi multe altele, toate cele pe care viaţa le-a cerut la rând pentru a duce obştea pe drumul cel plin de hopuri al eternităţii.
Dacă ar fi să-l descriu în câteva cuvinte, aş zice că Părintele Adrian Jurcă a fost un preot ardelean care a făcut multe minuni, dar numai dincolo de zidurile bisericilor în care a slujit.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.