Minut cu minut: relatarea tragediei din Retezat

Cătălin Ioan Berenghi este conducătorul școlii de ghizi montani care s-a implicat în recuperarea supraviețuitorilor dramei petrecute sâmbătă după-amiază în Munții Retezat. El este cel care ne-a relatat, în amănunt, tot ceea ce s-a întâmplat în acele ore cumplite.

În după-amiaza de sâmbătă, Berenghi, împreună cu alți 51 de membri ai școlii de ghizi montani, s-a aflat acolo, în Munții Retezat, într-una dintre expedițiile organizate periodic de școala sa. Conform planificării, grupul de viitori ghizi montani urma să parcurgă traseul Cabana Gențiana – Șaua Bucurei – Șaua Berbecilor – Vârful Peleaga.

Cătălin Ioan Berenghi: Am plecat dimineața, la ora 7 și jumătate, cu grupul meu. Eram 52 de persoane și ne-am trezit de dimineață, la ora 6.00, și la ora 7 şi jumătate am mâncat bine și am părăsit cabana. Zăpada era foarte mare, avea în unele locuri un metru, iar pe alocuri, un metru și jumătate grosime. Era zăpadă troienită, motiv pentru care „am tăiat“ potecă prin zăpadă, după cum spunem noi pe munte. A fost dificil, pentru că era foarte mare, ne-am rotit un pic și am ajuns în Șaua Bucurei. Acolo am echipat traseul, am pus o coardă, pentru că era un pic mai abrupt, și am reușit să urcăm cu toții în Șaua Berbecilor. Odată ajunși acolo, am observat un grup, undeva în vale, la o distanță foarte mare, format din 7 oameni, care și ei veneau, cumva, în direcția noastră, dar se bifurcaseră cu traseul nostru. Adică de pe poteca noastră o luaseră, cumva, în partea stângă, cum te uiți în vale. Adică era clar că se duc tot în acea zonă, în Șaua Berbecilor, și de acolo urmau să urce pe Vârful Peleaga.

Cotidianul: Ați discutat cu ei?

Nu, pentru că erau departe, în vale. Deci era o distanță de câțiva kilometri buni. Noi îi vedeam de undeva de sus. Ulterior chiar ne-am întrebat oare ce s-o fi întâmplat cu aceia de o iau pe un alt traseu, pentru că poteca era extrem de greu de făcut. Adică să tai zăpada era un aproape imposibil. Am zis: fiecare cu drumul lui, cu traseul lui. Ne-am continuat drumul și, undeva în Șaua Berbecilor, ne-am întâlnit și cu grupul lor. Ne-am salutat, cum se face pe munte, și ne-am întrebat unii pe alții unde mergem. Am constatat că aveam același obiectiv, adică vârful Peleaga. Ulterior am discutat cu ei și le-am spus că noi o vom lua pe traseul de iarnă, adică pe creasta muntelui. Așa cum se face în condiții de iarnă, pe traseu de creastă.

Ați observat dacă erau echipați corespunzător?

Da. Ajung și la detaliul acesta. Le-am spus să nu o ia pe traseul de vară, să taie panta, pentru că sigur va porni avalanșă și există acest risc. Deci i-am atenționat pe acei oameni să nu o ia pe acel traseu. Noi am plecat primii și în câteva sute de metri ne-au depășit și au luat-o înainte. Noi ne deplasam încet, ei voiau să meargă mai repede. Erau foarte bine echipați, adică colțari, pioleți, tot ce aveau nevoie pentru acel traseu.

Aşa arăta creasta Retezatului în ziua avalanşei

Ați observat dacă aveau căști?

Nu, nu aveau căști pe cap. Erau 4 adulți și 3 copii. Două fetițe și un băiețel. Am continuat traseul. Noi am luat-o în partea stângă, spre creasta muntelui, iar ei au luat-o în partea dreaptă, pe traseul de vară, tăind panta. Inițial am crezut că vor face o buclă și vor urca și ei în traseul de creastă. Lucru care nu s-a întâmplat, m-am uitat după ei, chiar m-am oprit. Nu aveam cum să-i mai atenționăm, pentru că vântul bătea foarte tare, iar vizibilitatea scăzuse undeva la 5-10 metri. Temperatura era undeva între -10, -15 grade, ningea foarte tare,viteza vântului între 60-70 de km la oră, aproximativ. Nu i-am mai văzut, l-am întrebat pe cel care era cu mine: ce s-o fi întâmplat cu ăștia, de ce or fi luat-o pe acolo? Ne-am văzut de grupul nostru, am continuat și am mers mai departe. După aproximativ o oră, o oră și 20 de minute, eram aproape de vârf, la vreo 300 de metri, locul se numește Colții Telegii, și eram opriți pentru că echipam un traseu. Voiam să montăm o coardă, pentru că traversam o porțiune destul de, hai să nu-i spun periculoasă, dar care trebuia traversată în condiții de maximă siguranță. Am început să montăm acea coardă, când am auzit din vale strigăte disperate de ajutor, erau strigătele unei femei. Probabil, exact în momentul producerii avalanșei. Le-am auzit de două ori, iar ulterior nu le-am mai auzit. A fost un moment de cumpănă pentru mine, că eu eram cel care conducea grupul, adică cel cu cea mai mare experiență de mers pe munte, dar și cel care putea organiza acțiunea de salvare a unor accidentați. Am decis să pun grupul meu în siguranță, pentru că și noi eram într-o zonă unde vântul bătea foarte tare. I-am pus într-o zonă adăpostită și am decis să formez o echipă din 3 persoane care să plece înspre ei. Lucru care s-a și întâmplat. Au fost echipați cu două corzi, 3 truse de prim ajutor și stații de emisie recepție. Au început coborârea spre ei, noi am rămas cumva la adăpost și așteptam rezultatele, să vedem ce s-a întâmplat. După aproximativ 5-10 minute, oamenii mei au ajuns la locul accidentului, după ce au coborât o pantă foarte abruptă.

Ce au comunicat salvatorii?

Au ajuns la fața locului și mi-au zis imediat: avem 5 supraviețuitori și 2 decedați. I-am zis: stai un pic, decesul nu se constată așa. Te rog să le verifici semnele vitale, puls și respirație. Dar în timp ce făcea lucrul ăsta, părinții copiilor, care i-au și dezgropat de sub zăpadă, pentru că cei 2 copii au fost îngropați de zăpadă, verificaseră deja semnele vitale și a fost cumva o confirmare a lor. Părinții au spus că cei doi copii sunt morți. Noi nu am făcut nimic altceva decât să constatăm.

Cât timp stătuseră îngropați în zăpadă?

Când au ajuns oamenii mei, aveau în jur de 15-20 de minute de la accident. Coborârea a fost destul de dificilă. Cei 5 supraviețuitori erau doi bărbați, două femei și o fetiță. Bărbații erau destul de corpolenți, undeva între 1,90 și 2 metri înălțime. Unul dintre ei avea spre suta de kilograme, celălalt, în jur de 80-90 de kilograme. Amândoi erau răniți. Cel mai greu pentru noi a fost după ce am ajuns la fața locului. Am înțeles că unul dintre ei, băiețelul, era contorsionat de la lovituri, după cum a fost proiectat și lovit de stânci. Fetița era plină de sânge la nivelul feței. Cel mai greu a fost să-i convingem pe adulți că trebuiau părăsite corpurile și lăsate acolo, la fața locului: în momentul respectiv nu exista nicio variantă de salvare. De ce nu? Pentru că temperatura era între -15 și -20 de grade, era ceață, zăpada era foarte mare. Plus că era risc de avalanșă în aproape toată zona. Dacă ar fi rămas acolo, supraviețuitorii nu ar fi supraviețuit. Erau deja afectați de adrenalină, iar starea lor psihică și puterea de decizie erau mult diminuate. Am reușit să-i convingem, într-un final, să plece de acolo, împreună cu salvatorii trimiși de mine.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Ulterior am reușit să refac tot grupul: oamenii mei plus cei 5 accidentați. Deci eram în total 57. Am discutat cu ai mei și le-am spus să-i ignore total pe supraviețuitori. Așadar. să nu le pună niciun fel de întrebări, să se comporte normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De ce asta? Pentru că ar fi putut să-i introducă din nou într-un șoc de conștientizare și lucrurile puteau deveni din nou dramatice. Era suficient faptul că trecuseră prin ce trecuseră, că erau răniți, nu trebuia să-i mai terorizăm și noi cu tot felul de întrebări stupide. În schimb, celor cinci supraviețuitori le-am dat ceai cald, mâncare, le-am evaluat încă o dată starea de sănătate și am observat că liderul grupului, dacă pot spune așa, domnul Popescu, avea o tăietură la nivelul feței, destul de urâtă, și șchiopăta foarte tare. Când m-am uitat mai atent, piciorul stâng, de la genunchi, era cumva strâmb, într-o parte. Am realizat ce se întâmplase: avea o fractură. Șchiopăta foarte tare, dar mergea pe picioarele lui, sprijinindu-se în niște bețe de schi. Așadar, i-am văzut, erau OK, se puteau deplasa. Nu era cazul de prim ajutor. Au pornit împreună cu grupul, ei în ritmul lor, adică foarte lent.

Când ați decis să plecați de acolo și să lăsați trupurile la fața locului au protestat?

Inițial, au protestat, dar au fost convinși că este unica lor șansă. Dacă nu făceau lucrul ăsta, astăzi ar fi fost cu mult mai multe victime. Bărbații erau răniți, erau foarte grei, femeile nu puteau să-i care, nu puteau anunța salvatorii, nu putea veni nimeni acolo. Cel mai apropiat salvator, care ar fi putut ajunge, adică echipa, era undeva la 6 ore de ei. Adică atât ar mai fi durat din momentul respectiv, încă 6 ore.

Dacă ar fi reușit să anunțe…

Da, dacă ar fi reușit să anunțe. Noi eram sus, pe creastă, și am sunat la 112, comunicarea a fost destul de dificilă, pentru că sunam, din cauza lipsei de semnal, vorbeam 2 minute, se pierdea semnalul, sunam de pe alt telefon. Cum eram foarte mulți, sunam de pe mai multe telefoane. Și ăla care prindea, acolo vorbeam. Și am vorbit cumva cu mai mulți operatori, de aia a și apărut confuzia. Cu unul discutam ceva, mă trecea în echipa de criză care se formase deja, ăia vorbeau ceva, ăia raportau altceva, adică de aia a fost această confuzie la început.

Cine era în echipa de criză?

Am înțeles că era la nivelul prefectului de Hunedoara, șeful ISU pe Hunedoara, Salvamontul, Jandarmeria și cine mai era în acea zonă. Ulterior am înțeles că s-a ajuns și la numărul 2, subadjunctul lui Arafat ș.a.m.d. Am ajuns cu bine, i-am coborât cu bine până aproape de cabană, unde ne-am întâlnit și cu echipa Salvamontului și cu încă 2 jandarmi. Deci ei au coborât pe picioarele lor până aproape de cabană, la vreo 30 de minute. Ulterior, la cabană, li s-au acordat și măsuri de prim ajutor, adică a fost imobilizat piciorul, au fost pansați la căldură, să spunem așa, a fost altceva. Și de acolo noi ne-am încheiat misiunea.

La cât timp a venit Salvamontul după ce a fost anunțat de acolo, de pe creastă?

Salvamontul a venit destul de repede. Deci echipele de salvare s-au organizat. Am anunțat exact ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat. Foarte multe zvonuri au fost cum că noi am fi declanșat acea avalanșă, fapt care s-a dovedit a nu fi adevărat, pentru că una dintre supraviețuitoare, fetița, a afirmat faptul că lângă ea a auzit o bubuitură și a văzut cum se crapă zăpada și a plecat în jos, la vale, cu ei. Lucru pe care l-au observat și ei, pentru că în momentul când au urcat spre creastă, unde i-am evacuat noi, au observat că zăpada era încă prezentă și exista încă riscul producerii unei alte avalanșe. Deci au văzut cu ochii lor că zăpada nu era pornită de acolo. Era cea mai bună variantă de evacuare, pentru că, dacă am fi continuat să ne întoarcem pe drumul pe care ei au venit, iar era risc de avalanșă, pe altă parte, era cea mai sigură zonă pe unde puteam să evacuăm.

Primul ajutor acordat de Berenghi supravieţuitorilor avalanşei

Ei au căzut în zăpadă sau împreună cu zăpada?

Au căzut odată cu zăpada. Deci ei au fost izbiți, proiectați peste acele pietre.

Credeți că dacă ar fi avut căști, ar fi fost altă situație?

Nu prea cred. Probabil nu ar fi avut tot atât de multe lovituri, nu cred că ar fi scăpat. Ei au fost, din locul respectiv, unde au fost angrenați în acea avalanșă, duși la vale între 600 și 800 de metri. Vă dați seama, pe o pantă destul de abruptă, loviți tot timpul de pietre și bolovani. Vreau să vă zic că în zonă erau foarte multe pietre și erau ceva gen lame, aripioare de rechin. Adică, chiar dacă aveau căști…

E foarte posibil să aibă și alte leziuni.

Îmi aduc aminte că unul din cei 3 salvatori pe care i-am trimis acolo mi-a spus că trupul băiețelului era contorsionat. Cu mâinile strâmbe, cu coloana răsucită în mod nefiresc.

Aveau și fracturi?

Aveau și fracturi multiple.

Rezultatul autopsiei…

A ieșit astăzi un raport preliminar care afirmă faptul că au decedat din cauza loviturilor la cap, dar și a loviturilor multiple. Atât am auzit, atât vă pot confirma. Altceva nu. Și am să vă rog acest lucru din respect față de cei care au fost implicați în acest accident, de prietenii și de familiile lor, să le dăm exact așa cum s-a întâmplat și așa cum a fost. Pentru că este suficientă tragedia și nu trebuie să-i rănim și mai mult de atât.

Intervenția presei

La cât timp au apărut știrile din presă referitoare la victimele avalanșei?

Accidentul a avut loc în jurul prânzului, în jur de 12.30-13.00. La scurt timp, circa 20-25 de minute, după ce am sunat la 112, am început să fim sunați de presă. Până la urmă, a fost ciudat, noi chemaserăm 112, nu presa. Clar că cei de la 112 au „vândut pontul“. Telefoanele de la ziariști sunau fără pauză, iar asta ne-a încurcat, la un moment dat: noi aveam de făcut ceva infinit mai important decât să pălăvrăgim cu jurnaliștii. Iar asta, cu atât mai mult cu cât, inițial, ei au distorsionat foarte mult informațiile, fiecare după cum i-a dus mintea să interpreteze ceea ce se petrecuse acolo. Ziariștii au început să fie mai coerenți abia a doua zi, când au înțeles mai bine ceea ce li se spunea. Totuși, în acele împrejurări, jurnaliștii au avut și ei un rol important: insistența lor a pus presiune de autorități, care s-au implicat într-un mod mai activ.

Deja s-a declanșat o anchetă penală. Fără a încerca să influențăm cercetările, credeți că părinții celor doi copii sunt vinovați de această tragedie?

Nu, nu cred. Alpinismul, muntele în general, oferă o educație și o pregătire pentru viață deosebit de riguroasă. Este drept că nimeni nu poate garanta că nu pot să apară și asemenea tragedii. De fapt, se spune că muntele este foarte pretențios cu oamenii. Iar atunci când nu-l respecți, muntele ucide! În Everest, drumul către vârf este „pavat“ cu sute de cadavre ale unor alpiniști care „au pierdut cursa“. Iar acolo, în condițiile acelea cumplite, recuperarea unor cadavre este, practic, imposibilă. Acolo există și trupurile unor alpiniști, morți în urmă cu decenii. Asta este: muntele își ia întotdeauna tributul. De fapt, acest risc există în cazul tuturor sporturilor extreme. Iar atunci când te îndrepți către un asemenea sport, odată cu plăcerea, iei la pachet și riscul.

Legislația de la noi prevede o limită minimă a vârstei de la care se poate practica alpinismul?

Din câte știu eu, în acest moment nu există. Dar, spre exemplu, în Elveția, escaladele în Alpi sunt permise doar după 18 ani. Lucrul este la fel și cu escaladele pe Everest, unde limita de vârstă este chiar și mai ridicată. Este drept că ambii copii care și-au pierdut viața în Munții Retezat erau deosebit de bine pregătiți: aveau în palmares ascensiuni în munți celebri din toată lumea. Dar iată că Dor Geta Popescu nu a primit aprobare pentru a urca pe Everest. Iar această interdicție mi se pare cea mai bună decizie care putea fi luată.

Dor Geta Popescu scria pe blogul ei:

„Alpinismul de altitudine și escalada mă definesc și mă fac să mă simt fericită și specială. Performanţa și recordurile sunt ceea ce-mi doresc, sunt motivația antrenamentelor și pregătirii mele generale“.

„Și ce dacă?!

Iaca ce am primit în februarie acum, ca răspuns la o solicitare făcută la începutul lunii septembrie 2016:
«Namaste!

The government dod not permit for under 16 for everest Climbing permit. We are sorry for For Medina. Thank you. Regards».

E în engleză. Medina sunt eu, c-așa mă cheamă-n acte, Geta mă strigă.

Adică n-am voie! Adică ei au un munte și nu mă lasă pe el. Aşa, că e al lor. Așa, că pot.

De fapt, lucrurile stau cam așa:

Dacă face un copil vârful, le scade muntele și nu mai vin clienții. Ei vor jucării pentru oameni mari, adică alea-s lucruri serioase, n-au voie copiii la ele. Păi, să scrie XXX pe el și să și-l… țină sănătoși!

Am înțeles (greu!) cum merg lucrurile, am înțeles (deja) că dacă faci ceva bine, cu pasiune și (nasol!) cu succes, sunt o mie care vor să-ți pună piedică, tot din (singura lor) pasiune.

Am cel mai bun palmares în munți înalți, sub 18 ani. Cum ar veni, sunt cea mai bună din lume la jocul ăsta. Și joacă băieți și fete care au până-n 18 ani.

Adică eu îmi fac treaba și ăia răi pun ciocolată pe dulap, să n-ajung la ea! Sus deci, să nu pot s-o iau!

– Aha, deștept lucru! M-ați rupt! O să cad în depresie!… Da’ nu acu’, mai târziu…

– Păi, v-o iau, băi, ăia răi (tata zice că răutatea vine din prostie, da’, mă rog…), sunt singura care pot să ajung la ea, nu știți că Geta Trăiește la ALTITUDINE!?

Dar ați ghicit! Binele învinge, în cazul meu, mereu!

Normal, am ceva-n plan! Scriu mâine, că-i marfă și n-are rost să amestec viitorul cu trecutul.

Viața e frumoasă, vă zic eu!“ (7.03.2017)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.